Teodolinda

Născută-n pat de rege, din mamă-ncoronată,
Era Teotolinda cea mai frumoasă fată
Pe-a craiului pământuri, şi craiul o iubea
Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea.

Rotunzi avea obrajii şi ochii vii, albaştri,
Ca-n ţara Lumii albe doi Feti-frumoşi sihaştri;
Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creţ:
De beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeţi.

Şi dac-a fost frumoasă, venit-au s-o peţească
Feciori înalţi ca steagul, de viţa-mpărătească,
Viteji aducând zestrea în au cumpănit
Din patru părţi a lumii, cu-alai nepomenit.

Câţi principi pe cai trupeşi şi albi ca nea, de Faur,
Cu straie de mătase cusute-n flori de aur;
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori,
Veneau, mai mare dragul de-aşa frumoşi feciori.

Dar fata privea rece la perle şi inele,
Căci toată bogaţia şi prinderea din ele
N-aveau atâta farmec, ca ochii vii şi dragi
A pagului, a celui mai tânar dintre pagi.

Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie;
Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie;
Şi dac-a fost un înger pe strazi nenorocos,
Luat a fost la curte, căci prea era frumos.

Şi cum avea stat chipes şi-obrazul ca oglinda,
Privea tot pe furişul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dânsa, distras şi nu-stiu-cum,
Şi ambii ziua toată ştiau să-şi steie-n drum.

Pe ea mai mult o-mbată un pag în doua clipe,
Decât pe viaţa-ntreagă splendoarea de principe,
Şi, de-ar veni toţi regii, călări pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uită la pag decât la ei.

Dar dragostea stă-n inimi; în suflete stă firea,
De-ascunzi o fire totusi, nu poti s-ascunzi iubirea!
Şi cand tu porţi o taină-n inimă, din grai
Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai!

Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda,
Şi, ce-a văzut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Şi n-au trădat-o ochii, nici zâmbetul deschis;
Dar visul - ah! iubirea te vinde mult in vis!

Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul
Cu ochi de tată, dânsa, şoptind alene graiul,
Mişca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins
D-o alta gură, pieptul şi obrazul ei aprins.

El stă, el înţelege că fiică-sa iubeşte
Pe pag; de grea mânie el tot înalbăstreşte
Şi bate cu piciorul şi tremură plângând;
Atâta umilire lui nu-i încape-n gând!

Un pag şi-o principesă! Mai bine mort să fie
Decât s-audă, bietul, atâta mişelie!
Ha, moară ei! Să moara scăldaţi în plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar aşa-ndrăcit.

A doua zi şi-a treia, din faptul alb al zilei
S-a pus la pânda craiul pe urmele copilei
Şi daca ea, distrasă, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori pâna-n culcat.

Şi-n vreme când amurgul dă umbre peste soare,
Copila întâlneşte la colţ de coridoare
Pe pag: şoptesc în treacat, e-ai prinde braţul drept,
El blând ii pleacă fruntea şi-o duce către piept.

Un zâmbet - nu! un ropot de sarbădă-njurare,
Un pas ca din afundul pământului răsare,
Şi două brate vânjuri pe umerii lor cad;
În flăcări arde craiul, şi-i negru ca un iad.

Turbat încleaştă mâna şi tort în mână rumpe,
Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe,
De-a-lungul se destramă pe-ntregul ei tivit,
Cand fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.

"Nemernico! Păcatul azi colcăie în tine!
Cu zi de zi simţi-vei că răul este-un bine;
Şi-n urmă vei ajunge, pierzând al tău onor,
Pe paturi criminale nevastă tuturor.

Să nu mai fii de astăzi născuta mea! Să piară
Şi numele tău! Ochii mai bine vreau să-mi sară,
Dar nu te iert! Să-mi sece şi mâna pe mănunchi
Chiar dumnezeu să vie, să-mi plângă din genunchi!"

Apar atunci argaţii din uşă sub perete,
Ei prind pe pag sălbatici şi-l târâie de plete;
Şi prind pe principesa, şi craiul scos din minţi
Scrâşneste cât dă sânge din gingeni între dinţi.

În larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată,
Acolo lasă craiul pe amândoi să-i scoată;
Acolo el, mai vânăt ca vânătul talaz,
Loveşte-n principesa cu palma peste-obraz.

Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură,
Cald sânge năpădeşte cu şipote pe gură;
Şi ochii ei sunt turburi, precum în zi cu nor
E turbure pâraul când fulgeră-n izvor.

Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată,
Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată;
În urmă să-i închidă sub gratii deschilin -
Făcut-au servi fanatici porunca din deplin.

Şi i-au legat cu lanţuri de stâlpii din ocoale
Şi-n vânt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale
Şi rupt picura pieptul pe ţăr-nă brazde lungi
De sânge stors din rană de pleasnă-n şase dungi.

I-au pus apoi în temniţi, în unghiuri de odaie,
Sub zid îngust şi muced, pe-un umed pat de paie,
Să zacă morţi de foame, de chinul repetat:
Atâta-i pentru tigri amorul un păcat!

Şi dânşii sufăr toate; trec luni şi ani în urmă,
Slăbitul piept se rupe, puterea-n ei se curmă,
Dar nu-i ucidea chinul cât doru-i ucidea,
Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea.

Şi chinurile grele şi dorurile crunte
Lăsat-au ierni pe plete şi brazde lungi pe frunte,
Culcuş era al morţii slăbitul piept al lor,
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.

Şi nu mai credea nimeni în alt întors de soarte,
Trec şase ani, trec zece, tre zilele spre moarte:
De când Teotolinda şi pagul nu văd sori
Se-nvârte pe cer anul de douazeci de ori.

Dar, într-o zi de toamnă, când fulgi acopăr plaiul,
A prins a fi mai veşted din oră-n oră craiul,
Şi toti vedeau cum ochii în frunte i se trag,
Iar când a fost în iarnă, sta moartea lui pe prag.

În cel din urmă suflet tot omul simte milă.
Iertând, el vrea să moară iertat d-a sa copilă,
O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurând,
Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricând.

Căruntă, oase numai, ca jalea de tăcută,
Ea vine lânga rege şi mâna i-o sărută;
Şi nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plâns
De tatăl său văzându-l, aşa de slab şi stins.

El vrea s-o agrăiască; dar sânge, nu cuvinte,
Îi bâlbâie pe buză cu larg şiroi fierbinte,
Şi-l tremură durerea şi junghiurile-l prind,
El urlă-n năduşeală, văzând pe pag venind.

Bătrân să nu-l asemeni cu cel de-odinioară,
Doi servi îi proptesc pasul şi-l ţin de subsuoară
Când el abia se trage păşind încetinel -
Zâmbind Teotolinda se-ntoarce către el.

Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă,
Greu inima-şi alungă tot sângele spre faţă,
Şi-s ochii de văpaie ca pofta din tirani;
Mult dor se troieneşte în douăzeci de ani!

Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă,
Se măsură cu gândul, se-nfioară de teamă;
Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal;
Şi - braţ în braţ - ei tremur ca valul lânga val.

O clipă, numai una, ei gem de fericire,
Devin apoi mai palizi; şi slaba lor privire
Se-nchide ostenită; icneşte pieptul lor,
Şi, strânşi în braţ, se clatin şi cad apoi, şi mor.

Şi când îi vede craiul, il fulgeră de-odată
Mânii şi nebunie, el scuipă peste fată
Şi bâlbâie: "Amorul! Nebun ca orişicând!"
Apoi aşeaza capul şi moare blestemând.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adolescenţă

Pe chipul tău râde uimirea
Şi plânge-un dor neostoit...
În faţa ta, se pleacă firea,
Iar viitoru-i nesfârşit.

Bujori ţi-au înflorit obrajii
Şi-o piersică i-a parfumat...
Şi plete vesele, grumajii,
Cu aur cald ţi-au îmbrăcat.

Din ochii tăi, sfidând seninul,
Ţâşnesc albastre vâlvătăi;
Pe frunte ţi-a-nflorit mălinul –
Iar gura-i gata de bătăi.

Frumoasă eşti, cum niciodată,
N-a fost, sub soare sau sub nor,
Aşa o zgâtie de fată –
Că zânele, de ciudă, mor!

Cristal şi miere, laolaltă,
Se încâlcesc în glasul tău
Şi atunci când pieptul îţi tresaltă,
Răsare luna – dublu, zău!

Mă doare atâta frumuseţe
Şi nostalgia-mi dă ocol...
Când ochii tăi îmi dau bineţe –
Mă simt de răutate gol.

Din mult preaplinul vârstei mele,
Cu fulgi de nea, pe tâmple ninşi,
Îţi fac, cu sârg, dulci temenele –
Cu ochii-adânc de dor cuprinşi.

Căci tu, frumoaso, ştii, prea bine,
Că azi e-al tău Pământu-ntreg,
Că doar privindu-te pe tine –
Ce e sublim pot să-nţeleg.

Trăieşte, deci, de vise beată,
Sub ceru-nalt, de nouri tuns,
Cât soarele-i pe boltă, iată –
Cât stele-n noapte sunt de ajuns.

Căci griji, pe chipul tău de zână,
Vor ofili bujori, cândva,
Şi-o gură rece, de ţărână,
Din trupul tău s-o-ndestula.

Dar azi, tu eşti, cum niciodată,
În lumea largă n-a mai fost,
Aşa o zgâtie de fată –
Ce vieţii mele-i cată rost...

poezie de Boris Ioachim (3 august 2010)
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei, Doamne, şi toţi trei!

Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.

Şi luni trecut-au după luni -
Şi-a fost de veste lumea plină,
Că steagul turcului se-nchină;
Şi mândrii codrului păuni,
Românii-au isprăvit războiul,
Că s-au bătut nebuni.

Scria-n gazetă că s-a dat
Poruncă să se-ntoarcă-n ţară
Toţi cei plecaţi de astă-vară -
Şi rând pe rând veneau în sat
Şi ieri şi astăzi câte unul
Din cei care-au plecat.

Şi-ai lui întârziau! Plângând
De drag că are să-i revadă,
Sta ziua-n prag, ieşea pe stradă
Cu ochii zarea măsurând,
Şi nu veneau! Şi dintr-o vreme
Gemea, bătut d-un gând.

Nădejdea caldă-n el slăbea,
Pe cât creştea de rece gândul.
El a-ntrebat pe toţi d-a rândul,
Dar nimeni ştire nu-i ştia.
El pleacă-n urmă la cazarmă
Să afle ce dorea.

Căprarul vechi îi iese-n prag.
- "Ce-mi face Radu? î el întreabă,
De Radu-i este mai cu grabă,
Că Radu-i este cel mai drag.
- "E mort! El a căzut la Plevna
În cel dintâi şirag!

O, bietul om! De mult simţea
Că Radu-i dus de pe-astă lume,
Dar astăzi, când ştia anume,
El sta năuc şi nu credea.
Să-i moară Radu! Acest lucru
El nu-l înţelegea.

Blăstem pe tine, braţ duşman!
- "Dar George-al nostru cum o duce?
- "Sub glie, taică, şi sub cruce,
Lovit în piept d-un iatagan!
- "Dar bietul Mircea?" - "Mort şi Mircea
Prin văi pe la Smârdan.

El n-a mai zis nici un cuvânt;
Cu fruntea-n piept, ca o statuie,
Ca un Cristos bătut în cuie,
Ţinea privirile-n pământ,
Părea că vede dinainte-i
Trei morţi într-un mormânt.

Cu pasul slab, cu ochii beţi
El a plecat, gemând p-afară,
Şi-mpleticindu-se pe scară,
Chema pe nume pe băieţi,
Şi se proptea de slab, sărmanul,
Cu mâna de păreţi.

Nu se simţea de-i mort ori treaz,
N-avea puteri să se simţească;
El trebuia să s-odihnească -
Pe-o piatră-n drum sub un zăplaz
S-a pus, înmormântând în palme-i
Slăbitul său obraz.

Şi-a stat aşa, pierdut şi dus.
Era-n amiazi şi-n miez de vară
Şi soarele-a scăzut spre seară,
Şi-n urmă soarele-a apus,
Iar bietul om sta tot acolo
Ca mort, precum s-a pus.

Treceau bărbaţi, treceau femei,
Şi uruiau trăsuri pe stradă,
Soldaţi treceau făcând paradă, -
Şi-atunci, deştept, privi la ei
Şi-şi duse pumnii strâns pe tâmple:
"Trei, Doamne, şi toţi trei!

poezie celebră de George Coşbuc din Balade şi idile (1891)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când...

Eu te-am iubit îmi pare-un veac, tu nici măcar din când în când,
Şi nici ai vrut să alinezi al meu amar din când în când.
Erai frumoasă cum nu e nimic în cer şi pe pământ;
Azi nu mai eşti precum ai fost, frumoasă doar din când în când
Şi ochii tăi ce străluceau mistuitor şi înfocat
Sunt osteniţi şi se aprind cu mult mai rar din când în când.
O, spune-mi, suflet dulce, tu, pe care-atâta l-am iubit,
Dac-ai aflat în calea ta vrun solitar din când în când,
Care de-adâncul meu amor atâta de nemărginit
Măcar ca-n vis să-ţi fi adus aminte iar din când în când.
Nu! Ai trecut din mâni în mâni prin toţi acei oameni de rând,
Tu, trupul tău cel dulce plin le-ai dat în dar din când în când,
Cu al tău suflet aşa cald ş-adormitor nu i-ai atins,
O, şi nici unul n-a-nţeles atâta har din când în când.
Cu câtă inspirare eu, cu cât înalt ceresc avânt
Apropiam de gura mea acest păhar din când în când!
O, iubeam umbra ta şi tot ce e în tine, tot ce eşti
Şi astăzi dacă mă gândesc, nebunesc iar din când în când.
Dar vai! pierdută astăzi eşti, orice dorinţă a pierit;
Tot încă visu-l urmăresc şi, în zădar din când în când,
Tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis, pierdută da,
Cu buze supte, c-un obraz ca şi de var, din când în când.
Pasărea Phoenix, numai ea, răsare din cenuşa ei,
Dar oameni ce se mistuiesc nu mai răsar din când în când.
Că a mea viaţ-ai chinuit, iertai demult, ci-mi pare rău.
L-al tău trecut eu mă gândesc cu-atât amar din când în când.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăiasa zânelor

Orcanul însuşi stă domol
Şi-n gânduri dulci se pierde,
Când zânele cu pieptul gol
Răsar pe lunca verde.
Uşoare, ca de neguri, fug
Prin liniştea adâncă,
Obrajii lor, ca flori de rug,
Sunt nesărutaţi încă.

Vezi tu departe-n Răsărit
Aprins lucind ca focul
Palatul lor? Împrejmuit
Cu zid d-argint e locul:
Acolo ele-n veci nu mor
Şi vara-n veci nu moare,
Iar ele-şi au crăiasa lor
Şi toate sunt fecioare.

La ţara lor nici zmei n-ajung!
Dar într-o zi, la poartă,
Bătu, de drumul greu şi lung,
Slăbită şi mai moartă,
O fată de-mpărat, cerând
Un loc de mas, sărmana,
Şi se ruga milos de blând,
Şi cum te cheamă? Ana.

Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;
Acest drept al meu nu e.
Crăiasei noastre am să-i spui
Să vie să-ţi descuie.
P-un nor de aur lunecând
A zânelor crăiasă
Venea cu părul râurând,
Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur şi-n smarald
S-ascunde, nu s-ascunde,
Străbaţi cu ochii viul cald
Al formelor rotunde.
Ard flacări ochii ei crăieşti
Cum stă la zid plecată;
Descui. Dar eu mă tem că eşti
Fecior! Ba nu: sunt fată!

Şi dându-i zânele-adăpost
Trăia cu ele soră.
Dar într-o zi a fost ce-a fost
Că nu s-a duc la horă
Şi-având inel, ea se juca
Stând singură-ntr-o vale:
Pe-acolo doamna se plimba
Şi-a dat de Ana-n cale.

Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!
Crăiasa schimbă feţe,
Că n-a văzut în viaţa ei
Inel, şi ce mândreţe!
Din piatra tronului din rai
Cioplit în flori măiestre,
El singur unui fiu de crai
D-ajuns i-ar fi fost zestre.
Şi cum îi zici? Inel îi zic!
Pe degetul suleget
Al zânei pus, pe cel mai mic,
Crescut părea pe deget.
O, dă-mi-l mie! drăgălaş
Se roagă ea-mbătată.
Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi
Să te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia ei
Cu grabă se-nvoieşte:
Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?
Şi pieptul Anei creşte,
Şi cum întinde braţul drept
Mai viu îi bate pieptul
Şi tremură, strângând la piept
Pe doamnă-sa cu dreptul.

Atâta ce-i? Dar m-a durut!
Să nu pui mâna stângă!
Şi-n urmă zâna s-a zbătut
Că prea mult vrea s-o strângă.
Aşa fac şi copiii-n joc
Când nu-şi înţeleg vrerea,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rari
De pom cu floarea albă,
Făcea, având mărgăritari,
Dintr-înşii Ana salbă.
Crăiasa vine iar. Zărind
Frumoasa jucărie,
Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind
Să aib-acea mândrie.

Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ
Mărgeanuri roşii-n pară,
Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ
Al salbei, dând o ţară.
Şi cui o dai tu? pătimaş
Zâmbind crăiasa-ngână:
Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi
Să te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,
Ori poate flori şi fluturi,
Dar pentru salbă i-ar fi dat
Şi-o sută de săruturi.
Aşa fac doi coii în joc,
Când nu-nţeleg ce-i jocul,
Dar zânei i-a părut d-atunci
Că i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lac
Copila, ca-n oglindă,
Cerca şi nu putea pe plac
Un brâu pe trup să-şi prindă.
Crăiasa vine iar. Grăbit
S-a-ncins atunci crăiasa,
Şi cât de strâns i s-a lipit
De caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lac
Că strânsă-i stă mai bine;
Rotunde, ca un cap de mac,
Stau sânurile pline,
Mai naltă pare, şi-n umblat
Mlădie ca o vargă,
Ea simte cât de rău i-a stat
În haina ei cea largă.

Şi ochii-i otrăviţi de dulci
La brâu sălbatici cată.
Ţi-l dau, cu tine de mă culci
Alăturea o dată!
Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei
Altce, că am eu multe!
Nu vreu! Şi-n urmă asta ce-i?
De ce să n-o asculte?

*

Ştiţi voi povestea, când un fiu
De împărat odată,
În piept cu dor turbat de viu,
S-a îmbrăcat în fată,
Şi-având în loc de paloş fus,

Şi-n loc de coif năframă,
Pe pieptul tânăr el şi-a pus
Altiţă-n loc de-aramă?

El stă pe tron, şi lângă el
Ce trist crăiasa plânge!
Cu mâna ei cea cu inel
Rupându-şi salba, strânge
Genunchii lui, ea stă-n genunchi!
Şi brâul şi-l dezleagă,
Şi păru-i desfăcut mănunchi
Îi umple faţa-ntreagă.

Eu toate, toate le-am pierdut!
Şi Dumnezeu mă piardă
Din ochii lui, că te-am crezut!
El râde şi-o dezmiardă:
Acum nu-i timp să te boceşti;
Tu vii cu mine-acasă;
Crăiasă dacă nu mai eşti,
Vei fi împărăteasă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofii şi plugarii

Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,

Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.

Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare

Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;

Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,

Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.

Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace

Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,

Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:

Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?

După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,

După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,

Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ

Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!

Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;

Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,

Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic

O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic

Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:

Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe Aristotele;

Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,

Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!

Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?

Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!
.........................................................

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de-abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.

El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?

Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sunt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.

La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet nentrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!

- "De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!

Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă-n groapa lui -
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţile-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi -
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.

Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.

Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să steie îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!

Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Ş-oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.

Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: - "L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!

Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi -
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!

Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!

Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit. -
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.

Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
- "Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi -
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.

N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea -
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!

Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?

Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!

Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat! -
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Şi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume-ntreagă-n rugăciuni. -
"În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând...

Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:

"Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Resemnări

Constat că toamna asta nu-i o Doamnă,
E mult prea rău în lume, când nu-i bine,
Şi-i mult prea gol în golul plin de sine,
Când tot ce-i tot nimic nu mai înseamnă.

Se bat pe frunze razele de soare,
Pe deal, copacii dau mărunt din buze,
Poeţii îşi fac veacul fără muze
Şi muzele-şi iau dreptul la purtare.

N-ai ce să faci, e toamnă şi-i schimbare,
Votează ghimpii spinii-n parlamente,
Pietroaiele cer pietre inocente,
Iar inocenţele vor stele vorbitoare.

Planetele au fost şi ele stele,
Lumini de foc şi focuri de lumină,
Ce fac din orice noapte zi senină
Şi din senin o noapte pentru iele.

Nu mai sunt foc, le-acoperă pământul,
O zgură din ce-a fost o strălucire,
Căci focul lor se află în gândire,
Acolo unde arde-n noi Cuvântul.

De-aceea, câte-un om, în disperare,
Îşi pune foc şi arde ca o novă,
Un val de jar care se sparge-n provă
Pe-o mare plină ochi de supărare.

Un foc, precum o aprigă tocmeală
C-un doctor în nimic, cu tigva goală,
Ce-a plagiat o dublă integrală,
Dintr-un tratat pe-o pată de cerneală.

Toţi oamenii din noi se trag din stele
Şi ard cum arde focul lor din soare
Şi nu contrafăcut, ca o-închistare,
Ce poartă-n tâmple flori şi ghilimele.

Dar toate ştiu c-au fost pe jar odată,
Când Universul le ţinea de şase,
Când se-înfloreau în rochii de mătase
Şi-n ochi le strălucea un foc de fată.

Tot ce-a mai fost în tot ce-a fost se-întoarnă,
Dar toamna asta n-are timp de iarnă.

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un braţ de trandafiri vreau astăzi să-ţi ofer

Un braţ de trandafiri vreau astăzi să-ţi ofer
Iubită mamă în prag de primăvară
Să fim doar numai noi în locul tău stingher
În odăiţa ta cu tainici rugăciuni la cer
Unde îngenunchiezi în fiecare seară.

E prea neînsemnat buchetul meu de flori
Este prea mic, dar în el e a mea iubire
Ţi-l dăruiesc cu lacrimi şi-al dragostei fior
Pentru zâmbet, pentru părul alb plin de ninsori
Şi pentru rugi ce-s strânse în tainice potire.

Mai vreau să-ţi strâng şi un braţ de lăcrimioare
Pentru ochii tăi ce au plâns de atâtea ori
Când în rugăciuni fierbinţi tu ridicai altare
Pentru noi în nopţi târzii şi-n zilele cu soare
Mijloceai la Dumnezeu să fim ascultători.

Vreau ochii tăi frumoşi azi iarăşi să-i privesc
Şi cu ce eu ţi-am greşit... îţi cer iertare
Din suflet pentru toate, mamă îţi mulţumesc
Căci m-ai crescut cu atâta dor şi farmec îngeresc
Şi m-ai mângâiat cu mâna-ţi iubitoare.

De atâtea vise... şi amintiri sunt copleşit...
Ce acum roiesc în conştiinţa mea matură
Parcă şi azi te văd cu prânzul pregătit
Când ne chemai la masă obosită, dar zâmbind
Şi ne povesteai istorii din Scriptură

Ce-aş mai putea să aduc în dar de ziua ta
Cred că n-ajung nici florile din lumea toată
Chiar dacă şi parfumul lor l-aş aduna
Să-ţi răsplătesc iubirea nicicând nu voi putea
Şi dragostea... din inima-ţi curată...

poezie de Mihail Cebotarev
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

El-Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate,-odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate,-odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine.

Ion Creangă în Povestea lui Harap-Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai să vii ?

O... "Vis" ferice de iubire,
Ce te-am crezut doar din poveşti,
Nu mai zâmbi din amintire
Arată-mi cât de dulce eşti.

Cum poţi de-i zi sau de e noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Vin-o şi leagănă-mă-n şoapte
Cu mâinile-ţi subţiri şi reci.

De mult aştept o cugetare
Şi-un văl pe ochii tăi fierbinţi,
O singură îmbrăţişare
Şi “cheia” marilor dorinţi.

Dar tu te-ascunzi, o ştiu prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Aşa trec anii pentru mine
Şi vor mai trece tot mereu.

Că te-am iubit, e a mea vină
Şi veşnic n-am să mi-o mai iert,
De aceea-ncerc să-mi fac lumină,
Scoţându-mi duhul din “deşert”.

Aş vrea totuşi să-ţi văd făptura
Şi mersu-ţi legănat de dor,
Să-ţi văd obrajii, să-ţi simt gura,
Înfierbântate de amor.

Să îmi apari ca o “Icoană”
A pururi,”Vestitei Mării”,
Din flori să-ţi împletesc cunună,
Unde te duci? Când ai să vii?”

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, - fata lui -
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,
E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit
Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.

Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini
S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat
Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinit
Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori
Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,
Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui
Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.

Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;
Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări
Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai
Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit
Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu -
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,
Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;
Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.

Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, -
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat
S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor
Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!
Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt
Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,
De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.

Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,
Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: - "Cât mac e prin livezi,
Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, -
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păstorul de la păşune

Printre păduri era un sat, acum uitat de lume
O casă bătrânească aproape de păşune
Eram doar o copilă şi tot ce-aveam pe lume
Doi bătrânei-bunicii, şi mai aveam şi-un câine

Acolo-n depărtare sub cerul plin de nori
Într-o vastă păşune cu iarbă şi cu flori
Acolo s-a născut povestea de amor
Cu o frumoasă fată şi un tânăr păstor

Acolo l-am văzut aproape de izvor
Când norii se plimbau pe cer cutezător
Şi stelele priveau în măreţia lor
Doi tineri făurind un vis nemuritor

Cu ochii-i negri, mari, când m-a privit mirat
Era să cad dar mâna lui m-a rezemat
Nu ştiu de ce şi cum m-a fermecat
De dragoste inima-mi parcă s-a 'mbătat

Şi zi de zi fugeam pe dealul plin de grâne
Şi alergam din nou peste păşune
Şi asteptam, cu turma în amurg când vine
Ca dorul cu privirea-i să-mi aline

Îmi amintesc şi coroniţele din flori de pe câmpie
Din margarete, păpădie, şi din flori de iasomie
Pe care-n păr mi le-aşeza şi făr'să ştie
Cu ochii recita o poezie

Şi-odată într-o zi de sărbătoare
Cu oameni prinşi în horă-n Târgul mare
M-a intâlnit pe drum din întâmplare
Eu l-am privit, el mi-a furat o sărutare

Azi am crescut şi am plecat în lume
Şi-am colindat oraşe, ţări si locuri fără nume
Am cunoscut atâtea, mai rele si mai bune
Dar n-am uitat nici azi păstorul din păşune

Şi uneori privesc în noaptea-ntunecată
Mă uit către o stea şi-i spun în şoaptă
Dorinţa mea şi visul meu de fată
Vreau să-l mai văd, să-l mai sărut odată

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!