Tocmai atunci

ne plăcea insistenţa aceea cromatică
felul în care fructul nu ceda
la subterfugiile timpului

de aceea poate geamurile păreau transparente
aşa de generoase în a primi fie şi trecerea
gândurilor neprielnice

[mă ridicasem pe vârfuri
ridicolă tentativă de posedare a necunoscutului]

"ne plăcea" era de fapt
un fel nou de a spune
în centimetrul nostru pătrat ticsit
cu singurătate... atâta ieşire din sine
când unica mutare de care am fi fost capabili
era îngroşarea punctului cu virgulă
pe o pagină mutilată

o vreme
(căreia îi pierdusem şirul... semnificaţia)
am lăsat lucrurile să se zgâiască la noi
nesimţite indiscrete invocând masochist
luarea în posesie... falsa utilitate

în realitate aşa de speriate
copia perfectă a noastră
copii jigăriţi cu suflete goale
ce nu aveau prea curând să ajungă
la satisfacerea deplină a nevoii de mamă

experimentam în propriile ţesuturi
sucul otrăvit prelins din răni vegetale
răsturnarea blocului cu iluzii în arie personală
curbura secundei vocalizele supralicitate
electrocutarea şocul moartea

şi tocmai atunci

... tocmai atunci!

viaţa devenise dintr-o dată
mult-prea-frumoasă!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statistici

noaptea aceea cu ceaţă
în care crescuserăm deodată

nu că aşa am fi vrut... că ni se năzărise

şi am fost... aveam să rămânem
copiii cu copii din care alţi copii cu copii aveau să se ivească
pe coridoare la fel de înguste... de întortocheate
cărându-şi păpuşa interioară în sforţarea uriaşă
de-a o ţine-n viaţă

se murea!

pe un front necunoscut
în graniţele căruia copacii învăţau
să fie cu vârful în jos şi cu oameni-lipsă
drumurile se alungeau asemenea
unui obraz desfigurat de spaimă
în monologul repetat al vocii
aşteptându-şi interlocutorul

această experienţă colectivă
în care fiecare pleca
atât de singur atât de intempestiv
în alunecarea aceea care nu
nu mai era faza nevinovată
de dinaintea somnului

nu veneau îngeri
nu băteau clopote
nimeni nu apuca
să facă semnul minor
al sângelui

plânsul era înăbuşit
într-un şal într-o mască într-o lovitură de graţie
aplicată în propria inimă

între noi şi noi
se insinua
înstrăinarea aceea
pe care glasul impersonal o pomenea în statistici
fără drept de apel intram în cronicile
unor cândva-contemporani
prin forţa împrejurărilor goliţi de suflet
umpluţi cu cifre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea nu era tocmai iubire

Eu, care te-am iubit pe tine nu eram tocmai eu
Si nici tu nu erai tocmai cea care m-ai iubit pe mine
Iubirea mea nu era tocmai a mea
Iubirea ta nu era tocmai a ta
Si iubirea noastra nu era tocmai a noastra
Pentru ca prima iubire nu e chiar prima si iubirea ce se implineste o vreme nu e tocmai iubire
Floarea ce ti-am dat-o de ziua ta era de fapt de ziua noastra
A mea si a alteia
Si nu puteai fi impotriva ca fetita noastra sa se numeasca prima iubire
Chiar daca nu era chiar prima, dar avea acelasi nume cu ea
Si cand te-am pierdut am fost trist
Pentru ca am pierdut-o si pe prima si pe cea de-a doua si pe cea de a treia
Si abia la urma de tot te pierdusem pe tine...
Altfel, de ce ma simt acum ca la 16 ani,
Nauc si perforat de singuratate ca de acnee?

poezie de Corneliu Neculea
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă!

foarte probabil nu din egoism
resimţeam eu senzaţia aceea

într-un fel sau altul
era primăvară!

îmi plăcea nebuneşte noaptea să contemplu

când străini oamenii se băgau înfriguraţi sub aşternuturi
neştiind dacă aveau să repete şi mâine gestul acela

până la insomnie până la ridicarea subtilă din patul fantomatic
îmi plăcea
legănarea albă-catifelată a florilor de cireş ca nişte soldaţi
pe timp de pace când liniştea împrăştie miros de scutec
şi mângâie geamuri într-o desfiinţare aparte a separării

era povestea fostului copil... poate!

şi ziua!
ziua-n amiaza mare!
hainele mele colorate făcând pe plac vântului
mai ales foamei personale de irealitate
tărâmul acela în care nicio trecere nu e definitivă
şi asta nu încurcă nicidecum planurile vreunui dumnezeu

ştiam: purtam parfumat părul şi pulover cu mărgele
o eşarfă păstrată în creanga ascunsă a unui copac
stările mele ieşeau dintre clişee asemenea rădăcinilor ample
îndelungă-vreme captive în conţinutul atrofiat

undeva la un capăt praful tramvaielor secetoase
figurine mergând la voia întâmplării
lăsându-se murite
nici măcar până la proba contrarie

nu din egoism resimţeam eu senzaţia aceea
eram sigură!
o dragoste anume încă era capabilă
să ţină desfăşurat pământul
deasupra nimicului

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-întorc în timp şi-mi amintesc

Mă-ntorc în timp şi-mi amintesc
cum am trăit şi cum trăiesc.
Mergeam la şcoală cu opinci,
alergam, căzând pe brânci,
să nu sune clopoţelul
că-ntârzie băieţelul.
Nu vroiam să pierd
rugăciunea ce o rosteam.
Îmi plăcea mie să cred
că pe Isus îl vedeam.
După cursuri, tot la fel,
ne închinam în rugăciune,
crezând că poate astfel,
vom primi note mai bune.
Înainte să plecăm
acasă la fiecare,
nu trebuia să uităm
ca să cerem îndurare
pentru greşelile de peste zi,
ce le făceam fiind copii.
Pentru grija ce ne-o poartă
Domnului îi mulţumeam.
Ne închinam încă o dată
şi ce mult ne bucuram!
Aşa era ziua de şcoală,
aşa eram copil odată.
Pentru noi era o fală
viaţa care ne-a fost dată.

poezie de Dumitru Delcă (16 decembrie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În visul de luni spre duminică

eram o fată oarecare
în sarafan cu fluturi gărgăriţe şi căpşuni
pe-o bicicletă

împleteam cu sârg brăţări din mangrove
coliere imense din fasole colorată
nu aveam nevoie de resturile zilei anterioare
nu aşteptam să-mi sufle nimeni
ca întâmplarea să fie adevărată

îmi plăcea samba... băncile ocupate
în faţa curţilor cu eucalipţi şi baobabi
mireasma de manioc...

destinul meu era un zbor printre livezi
graviola jabuticaba cupuaçu...
oamenii îmi zâmbeau fără să mă cunoască
simţeam în portugheza braziliană
un fel aparte de a spune: iubesc!

bucuria mea libertatea
făceau înconjurul primordialului
mă opream în centrul cafenelei cu dulceaţă
felinarele declamau: fericire cât încape!

sub perdeaua tandră de aburi
îmi aminteam toate copilăriile
felul în care mă îndrăgostisem prima dată
la un desert nocturn cu bomboane brigadeiro
şi lună confiată

alergasem!

dincolo de pământul de trupuri
în aria aceea privilegiată
în care viaţa se năştea
pe frunze imense de lotuşi
în strigătul verde al pădurii ecuatoriale!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă apropiasem de tine... 3

aşa într-o doară
ca o vietate fără de ochi
fără prea multă imaginaţie
fără pic de personalitate
spaţiul perfect vid gata să fie locuit
ceva / un fel de instinct (... vreun demon?!) îmi spusese
acolo / pe partea aproximativ stângă / aproximativ înaltă
era cald / era bine / era.
[cel mai probabil acolo se petreceau vacanţele cele mai reuşite / tot de acolo se lua secunda aceea când timpul era pe sfârşite...]

hipnotizată şi singură
discontinuă literă F
căutasem adăpost
[şi la mine / cumva pe stânga / aproximativ sus..........]
n-am mai ezitat
m-am tot desprins din mine...
o îndepărtare stranie ce nu mai sfârşea...
oraşul capitula... / nu înţelegeam
liniştea aceea devastatoare
mă lovea
golul
de undeva
aproximativ din stânga / aproximativ de sus...

Pasărea m-a smuls în ultima clipă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ellis Boyd "Red" Redding: Aş vrea să vă pot spune că Andy s-a luptat bine şi că Surorile l-au lăsat în pace. Aş vrea să vă pot spune asta – dar închisoarea nu-i o lume de basm. N-a spus niciodată cine a făcut-o, dar ştiam cu toţii. Lucrurile au continuat aşa pentru o vreme – viaţa în închisoare constă în rutină şi iar rutină. Din când în când, Andy apărea cu vânătăi noi. Surorile se ţineau de el – uneori reuşea să le ţină piept, alteori nu. Aşa stăteau lucrurile pentru Andy – asta era rutina lui. Cred că acei primi doi ani au fost cei mai grei pentru el, şi mai cred că dacă lucrurile ar fi continuat, acest loc ar fi luat tot ce era mai bun din el.

replică din filmul artistic Închisoarea îngerilor
Adăugat de Cristiana Ghiţă, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei siguri pe ei, care tocmai de aceea sunt oameni de nimic, se impun mereu în faţa celor modeşti, şi care de aceea sunt demni, deştepţi, morali, tocmai fiindcă omul modest, judecând după sine, nu-şi poate închipui cum omul rău s-ar respecta într-atât şi ar vorbi cu atâta încredere în sine despre ce nu cunoaşte.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O singură dată?!

dar poate că noi ne întâlnisem cândva demult
cel mai probabil la facerea lumilor
de aia poate rămâneam pentru tine
unica femeie... singura adevărată
de aia poate ar fi trebuit să rămâi
pentru mine unicul bărbat fie
şi-ntr-o toamnă îngustând cărările
drumul de întoarcere al fiecăruia
către sine

atunci când oamenii normali
îşi îndeasă grijile în spatele ferestrelor
fredonează poveşti fac copii...
îi trimit în lume

şi tramvaiele noastre calcă
dimineţi lunecoase iluzorii
liniile zadarnic încercând
să încropească destinul comun
puntea aia intimidantă
în faţa morţii

unica întâlnire rămâne
într-un punct contestat al realităţii

(şi totuşi suntem împreună.)

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva parcă

nimeni nu ar fi putut calcula
distanţa exactă
până la primul înger
cât de mult ne apropiaserăm
cât de încăpătoare se făcuse depărtarea
către propria inimă

şi cine ştie dacă el ar fi fost
duhul însărcinat încă o vreme
cu naşterea vie lângă înflorirea cireşilor

la pronosticuri renunţaserăm de mult
mai vedeai ici-colo câte un doctor de suflete
prezentându-şi obiectul muncii ca pe vietate
somată ineluctabil de preistorie

făceam haz probabil
încercam mai multe piste deodată
statisticile aveau desigur să ne includă şi pe noi

hainele existau silenţios în şifoniere mute
într-o armonie suspectă era poate
felul lor de a-şi manifesta gratitudinea
pentru momentul de renunţare la sine
de încredinţare exteriorului
eram noi altfel!
ipostaza anterioară ca o tentativă a subconştientului
de a face suportabil necunoscutul
monştrii letali din interiorul lui mâine

aşteptarea se desfăşura oarecum poetic
asemenea unei câmpii arse nesfârşite în faţa căreia
proba supremă era să rezişti cât mai mult
până la înghiţirea definitivă

ca pe ultimă ţigară consumam un gând
ne mişcam invizibil imaginaţia
ţintind păstrarea dreptului elementar la intimitate
pragul acela dincolo de care oricând
ar fi putut surveni... nu viaţa

cineva parcă repara acoperişul unei case
mieii scoteau corniţe şi verdele ar fi început
să se acopere de aurul coborât fantastic
sub forma bănuţilor galbeni

bunica parcă trebăluia
dintr-o altă stare se ridicau
aburii fragezi ai supei

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mes lèvres ont le goût dʼun fruit sauvage

ştiu
nu-i prea confortabil în preajma mea
habar n-am avut eu vreodată ce-i aia
femeie înduplecată
de-aici
teama lucrurilor de mine supunerea
decizia lor de a exista silenţios şi onest
până la poeticitate
şi pânzele albe încercând să conserve
statutul depărtării înalte
această mare a adâncului
în care ai fi putut să găseşti
o parte însemnată din mine

vezi tu
iubirea nu începe cu carne
n-are cum să sfârşească

această sălbăticie
adusă tocmai din prima zi
când prada s-a încredinţat vânătorului
fără să clipească

(Dumnezeu nu anticipase
cât era El de Dumnezeu
sau poate tocmai de aceea a optat
să acorde prezumţia de naivitate...)

să nu ripostezi deci
dacă mă voi sustrage domesticirii
regulilor fructului gustat cu de toate

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Bucureşti, am venit în contact cu toţi corifeii literaturii de atunci. Gârleanu, mai ales, era marele prozator al epocii. În vremea aceea, am încercat acest gen nou de nuvele care nu prea era înţeles de gingaşii povestitori din jurul meu. Până atunci, nuvela era un fel de anecdotă, scrisă viu, curgător, cu înflorituri de stil, dar fără nici o preocupare a fondului sau a conflictului psihologic.

citat celebru din Liviu Rebreanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reîntoarcerea la marea singurătate

oricât de mult
ne înşelăm singurătatea
cu oameni sau cu amintiri
despre oameni
tot la ea ne întoarcem
nici măcar visele
unde suntem mereu cu cineva
nu ţin o eternitate
chiar şi viaţa este un vis
din care suntem ispitiţi
să ne trezim
atunci când întunericul
ne întinde fructul otrăvitor
al cunoaşterii

poate că părerea noastră de rău
când părăsim această lume
este şi părerea de rău
a Dumnezeului din noi
care se întoarce la marea
S I N G U R Ă T A T E

la asta te-ai gândit
vreodată?

tocmai de aceea
căutăm pe cineva
cu care să fim fericiţi
acum aici
aşa cum şi eu
îmi caut celălalt eu
în pragul
apocalipsei
mele personale

între mine
şi celălalt eu
e o prăpastie
peste care încerc să trec
mergând pe frânghia subţire
a unui vers
o frânghie care tremură
la fiecare bătaie de inimă
o frânghie care se îndoaie
sub greutatea îngerilor
care mi se aşază pe umeri
pentru a-mi testa
echilibrul

n-am avut alte aripi
în afara paginilor
pe care cititorii
au încetat
să le răsfoiască
atunci când iubeam
şi nutream să primesc
iubirea înapoi

dar poate
că e mai bine aşa
să fiu lucid
precum o lamă de cuţit
care spintecă
iluziile

să-l am martor
doar pe Dumnezeul din mine
care îşi bea cafeaua tare
în zorile nemuririi

ce va fi
va fi

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când facem compromisuri, sacrificii, renunţăm la noi înşine şi la fericirea noastră personală, nu ne iubim, ci din contră. Un om care se respectă şi se iubeşte pe sine însuşi ştie să îşi traseze limite şi graniţe sănătoase de interacţiune cu ceilalţi. Dăm dovada de iubire de sine atunci când ne punem pe noi înşine în prim planul vieţii noastre şi căutăm să ne bucurăm de viaţă. Iar atunci când noi suntem împliniţi şi fericiţi putem să îi iubim cu adevărat şi pe cei din jur, ca pe noi înşine. Un om care nu se iubeşte pe sine nu poate iubi pe altcineva pentru că nu ştie cu adevărat ce este iubirea - o confundă cu ataşament, dependenţă, nevoie şi aşa mai departe.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În absenţa noastră

îndepărtarea se instaura
într-o complicitate stranie
traversam pe sens interzis
cu ochii închişi
nevăzându-ne moartea

nu ştiu dacă asta se numea curaj
făcea parte din codul genetic de eroi
anonimizaţi de istorie deodată scoşi de la naftalină
asemenea unor fluturi somaţi să iasă din crisalidă
de întâmplarea mult prea personală

?! era pur teribilism
o sfidare a sorţii
o punere voită cu faţa la ţintă:

trage dracului odată, trage!

era nepăsare!?

în lumea cu ochii închişi imaginam
câmpii cu zombi şi păsări intrate
în adâncul oamenilor
în zona aceea cu bulină
susceptibilă de reeditare

traversam...
în absenţa noastră
explodau obuze
se ciocneau meteoriţi
se disociau rase şi specii
în faliile desprinzându-se
de pe faţa pământului
bucăţi vii de carne
din trupurile noastre
repudiate

era curiozitate:
până unde avea să meargă impertinenţa destinului?

şi-apoi
cine ar fi băgat mâna în foc pentru noi
că nu ne vom trezi împreună
în faţa supermarketului cu de toate?!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne aminteam

dacă avuseserăm vreodată
haine de stradă
nici când alergaserăm ultima oară
să lăsăm în urmă fie şi pentru 5 minute
aerul stătut al dormitorului ca un buncăr protejându-ne
de orice mai puţin de noi înşine

şi dacă podeaua lipicioasă a livingului ne tachinase o vreme
iar noi – generoşi peste poate, doar liberi!
îi acordaserăm patru cinci şase... 9 din circumstanţele atenuante

şi cum rochia galbenă era pentru ziua fermecată
eşarfa cu sclipici pentru picnicul de joi

dacă îmi plăcea să ies pe fereastră
să dau cerul tare şi pomii aproape?

curgeau flori din cais
o voce inunda cosmosul:
mă aşteptai la o poartă

... şi oare obişnuiai să-ţi apropii nările
de trunchiul viu purtător de magnolii
al femeii dintr-o carte?!

cu certitudine

prin noi trecuseră alţii

nu specii

în papuci şi halat de casă.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În gol

viaţa continua să se deruleze
de mult se difuzase episodul final
nu mai simţeam nici măcar oboseala
exasperarea de a repeta una şi aceeaşi temă

repetiţia dilua simţurile
sentimentul primejdiei
o mână uriaşă frământa vocile
amesteca trupurile

de aceea poate narcisele îşi pierduseră
apartenenţa la clasa filelor albe
portocalii înfloreau inodor
într-un manual alterat
de trecerea degetelor şi a timpului

văzută dintr-un tablou
viaţa era cântecul monoton la flaşnetă
într-o după-amiază nenumită
în care deposedaţi de tragic

oamenii

ieşiseră la o promenadă

ne dezbrăcam eul ca pe haină
ieşeam insidios... ieşeam...
figurine alterizate aglomeram străzile
cu paşi în reluare care nu scriau
mai nimic

poate doar
această iluzie fărâmiţată
în care ultimele rămăşiţe
ale bateriei universale
ne făceau să părem
încă o vreme
vii.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depersonalizare

cu certitudine
războiul acela
nu era al nostru
cineva trasase o linie
pusese un punct
plasându-ne în afara jocului
cu oameni suficient de mari
pentru a scrie istorie

anodini în afara pericolului
am privit călduţ la spectacolul celorlalţi
ne-am construit chiar şi o peşteră am plantat vreo 3 brazi

... ceaiul la ordinea zilei şi fardul... uneltele eficace

desigur eroismul avea să fie încă o vreme
piatra de poticnire a minţilor mult prea acomodate
ne forţam poate norocul, cine ştie?!

micşunelele crescuseră uriaşe irecognoscibile
cu greu ne aminteam florile pitice ale copilăriei
ne-am impus iubirea dezinteresată faţă de sine
aşa cum necondiţionat un părinte învaţă să ierte
crima unui copil

într-un final
am înţeles:
sângele era
chiar al nostru.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel bunicul meu era dumnezeu

era aşa de înţelept
şi avea atâta răbdare cu droaia de nepoţi
încât l-am bănuit de pe atunci
că este însăşi iertarea din biblie
ştia aşa de bine geometria
încât nu avea nevoie decât de o sfoară
ca să construiască case şi fânare
poate şi cine ştie ce universuri
împărţea lungimile şi lăţimile
trasa diametrele şi găsea înălţimile
fără teoreme şi reciproce
iar cercurile lui nu cunoşteau imperfecţiunea
erau datoare doar punctului
de unde sfoara sa
mi-a desenat pentru prima dată
infinitul
ca pe o joacă de-a perfectul

ochii tăi îmi aduc aminte de tăcerile lui
rupte doar de râsul nostru de împieliţaţi
aşa că nu te întreba de ce te iubesc
ca pe sfoara făcătoare de minuni
din mâinile sale muncite
aproape demiurgice

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Individul care, plimbându-se, abia dacă ştie unde se duce, cu toate acestea nu rătăceşte drumul şi ajunge la destinaţie fără a bâjbâi. Pianistul exersat lasă să-i cadă degetele, fără a reflecta, pe clapele potrivite. Fireşte că i se poate întâmpla să greşească, dar dacă actul automat ar fi de natură să sporească şansele de eroare, atunci tocmai virtuozul al cărui act, ca urmare a unui exerciţiu îndelungat, a devenit pur automat, ar trebui să fie şi cel mai expus greşelii. Dimpotrivă, vedem însă că multe acţiuni reuşesc îndeosebi atunci când nu constituie obiectul unei atenţii speciale, iar greşeala se poate produce tocmai atunci când ţinem în mod deosebit să reuşim o execuţie perfectă, adică atunci când nu are loc o abatere a atenţiei. În acest caz, putem spune că greşeala este efectul "emoţiei". Dar de ce emoţia nu ar mări mai curând atenţia îndreptată spre o acţiune căreia i se acordă maximum de interes?

Sigmund Freud în Introducere în psihanaliză
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!