Delete

la intervale neiertătoare
tăcerea devenea insuportabilă
atunci încercau din răsputeri
să-şi amintească
dar nu... nu exista memorie!
orice experienţă se închidea probabil
în spaţiul şi momentul ACELA

jivine de-o zi mult prea fragile
să descopere iubiri să gestioneze drame înaintau
mai mult returnau unor halate invizibile
cu formă de oameni
cv-uri compuse din acum şi aici

fiecare dimineaţă le punea la dispoziţie
chipul necunoscutului căruia cu spaimă şi nepricepre
se apucau instinctiv să-i dezlege uitătura să-i străbată drumurile
ajunse la finish cu mult înainte de a începe

se năşteau ei... se năşteau alţii?!

până spre seară cunoşteau atât cât să închege
stop-cadre dintr-o istorie minoră ambiguă
nefinisabilă asemenea unei picturi iluzioniste
solicitând lipsa de privire a ochiului

floarea începută nu putea continua de una singură
şi vişinii se coceau într-o foaie galbenă
rebut al tentativelor de sinceritate

pe punctul de a trece
ne-am auzit păsările zdrobite
habar nu aveam să rostim:
e şi mâine o zi!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât mai ales

o vreme am spus
n-o să mai vorbesc despre mine
nici măcar n-o să tac despre

! dar nu avem încotro

atâta vreme
cât cireştii care nu-şi aduseseră încă
florile pe lume erau
cu ochii pe mine
fără să pretindă ceva în schimb
îmi împrumutau uitătura
retragerea grabnică spre alt habitat
gesturile speciei pe cale de a se sălbătici
într-o lume scufundându-şi contururile

şi poate nu atât cireşii
nici florile lipsă
mult prea puţin
transferul acela cromatic
de incertitudine de spaimă
nici răsfrângerile vegetale
în ultimele rămăşite
de constituţie umană

nici atât
pocnetul sufletului
ca un furuncul mult prea timp
păstrat sub pielea adâncită
asemenea crimei primordiale

cât mai ales

nesupunerea întâmplării
în faţa deciziei personale
de-a nu mai fi niciodată
eu.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Injectabil

nu avea timpul timp
de smiorcăielile noastre
şi cât de mute trebuie să fi fost ţipetele
cât de invizibile zdrenţele de mucoşi

o fâşie din noi se desprinsese
asemenea unei falii urmându-şi rătăcirea
era poate porţiunea aceea
mult prea importantă din inimă
darul primit cândva ca semn distinctiv

i-am urmărit de deasupra
ciocnirile martirajul îngenuncherea
de-abia stăpânindu-ne moartea
durerea peste putinţele lutului

amintirea de noi ne-a târât ne-a somat
fragmentul acela făcut una
cu nepăsarea pământului
glasul sângelui glasul nostru
al celor rămaşi încă vii

vecinătăţile musteau de istorii familiale
un miros anume... mirosul casei de odinioară
oferea probabil cosmosului pretextul ieftin
de divertisment răsucit

până când

cineva descuiase lacătul
cu mână uşoară de infirmieră
îndelung aşteptată... deodată găsită...

ne injectase otrava
fără ca noi să simţim

nimic altceva

decât

destin.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe măsură ce înaintau în altitudine, remarcau că densitatea atmosferei scădea, altfel spus, aerul devenea din ce în ce mai puţin alb, prezenţa dantoniului devenea din ce în ce mai puţin simţită şi continua să scadă în intensitate, până-n momentul în care va dispărea complet, iar aerul va rămâne în totalitate incolor şi implicit, perfect transparent. Deja nu mai era atât de dens, încât să împiedice o bună vizibilitate, pe suprafeţe întinse. Dar dedesubt, în jos, nu putea fi zărit nimic, decât aerul alb, opac, care părea a fi înghiţit totul. Urcaseră, deci, destul de mult. Depăşiseră distanţa în altitudine până la care dantoniul era în totalitate stăpân. Aici densitatea gazului alb scădea simţitor, influenţa lui fiind din ce în ce mai slabă, totul devenind din ce în ce mai clar.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Statistici

noaptea aceea cu ceaţă
în care crescuserăm deodată

nu că aşa am fi vrut... că ni se năzărise

şi am fost... aveam să rămânem
copiii cu copii din care alţi copii cu copii aveau să se ivească
pe coridoare la fel de înguste... de întortocheate
cărându-şi păpuşa interioară în sforţarea uriaşă
de-a o ţine-n viaţă

se murea!

pe un front necunoscut
în graniţele căruia copacii învăţau
să fie cu vârful în jos şi cu oameni-lipsă
drumurile se alungeau asemenea
unui obraz desfigurat de spaimă
în monologul repetat al vocii
aşteptându-şi interlocutorul

această experienţă colectivă
în care fiecare pleca
atât de singur atât de intempestiv
în alunecarea aceea care nu
nu mai era faza nevinovată
de dinaintea somnului

nu veneau îngeri
nu băteau clopote
nimeni nu apuca
să facă semnul minor
al sângelui

plânsul era înăbuşit
într-un şal într-o mască într-o lovitură de graţie
aplicată în propria inimă

între noi şi noi
se insinua
înstrăinarea aceea
pe care glasul impersonal o pomenea în statistici
fără drept de apel intram în cronicile
unor cândva-contemporani
prin forţa împrejurărilor goliţi de suflet
umpluţi cu cifre

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cred ca va fi iarnă

Cred că va fi iarnă când o să revină.
Pe albeaţa insuportabilă a drumului
se va ivi un punct, atât de negru, încât ochii se vor înceţoşa,
se va apropia mult, mult timp,
făcându-i absenţa comparabilă cu sosirea,
iar pentru mult, mult timp va rămâne un punct.

Un fir de praf? O înţepătură în ochi? Şi zăpada,
nimic altceva, doar zăpada –
şi mult, mult timp nu se va mai vedea nimic,
şi el va da deoparte draperia înzăpezită,
va căpăta formă şi trei dimensiuni,
va continua să se apropie, aproape, tot mai aproape...
Asta-i limita, mai mult nu se poate apropia. Dar el se apropie,
acum e prea uriaş pentru a mai putea fi măsurat.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâine...

mâine poate-o fi mai bine,
mâine, mâine, unt pe pâine,
mâine cu un pic de soare,
mâine poate nu mai doare

mâine poate o speranţă,
mâine o zi şi-o nouă viaţă,
mine poate răul trece,
mâine văd ce se petrece

mâine mult mai bun ca azi,
mâine foşnetul din brazi
mă va ridica de aripi,
mult mai sus de joase valuri

mâine, mâine, până mâine,
e prea mult şi nu-mi e bine,
până mâine înc-o noapte,
o voi trece, n-am ce face

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce ne înconjoară este ori un element în care trăim, ori o unealtă de care ne slujim. Cu cât ne oprim mai mult la ele, cu cât suntem mai atenţi asupra lor şi le preţuim mai mult, cu atât slăbeşte în noi sentimentul valorii proprii şi sentimentul sociabilităţii. Oamenii care se ocupă prea mult de grădini, clădiri, haine, podoabe sau alte bunuri sunt mai puţin sociabili şi mai puţin plăcuţi; ei îi pierd din vedere pe oameni, pe care nu-i uşor să-i bucuri şi să-i aduni la un loc. Nu vedem acest lucru şi în teatru? Un actor bun ne face să uităm repede sărăcia decorurilor şi, dimpotrivă, un teatru cu cât e mai frumos cu atât ne face să ne simţim mai tare lipsa unor actori de valoare.

Goethe în Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister
Adăugat de Jenica Ramona Nitu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cineva parcă

nimeni nu ar fi putut calcula
distanţa exactă
până la primul înger
cât de mult ne apropiaserăm
cât de încăpătoare se făcuse depărtarea
către propria inimă

şi cine ştie dacă el ar fi fost
duhul însărcinat încă o vreme
cu naşterea vie lângă înflorirea cireşilor

la pronosticuri renunţaserăm de mult
mai vedeai ici-colo câte un doctor de suflete
prezentându-şi obiectul muncii ca pe vietate
somată ineluctabil de preistorie

făceam haz probabil
încercam mai multe piste deodată
statisticile aveau desigur să ne includă şi pe noi

hainele existau silenţios în şifoniere mute
într-o armonie suspectă era poate
felul lor de a-şi manifesta gratitudinea
pentru momentul de renunţare la sine
de încredinţare exteriorului
eram noi altfel!
ipostaza anterioară ca o tentativă a subconştientului
de a face suportabil necunoscutul
monştrii letali din interiorul lui mâine

aşteptarea se desfăşura oarecum poetic
asemenea unei câmpii arse nesfârşite în faţa căreia
proba supremă era să rezişti cât mai mult
până la înghiţirea definitivă

ca pe ultimă ţigară consumam un gând
ne mişcam invizibil imaginaţia
ţintind păstrarea dreptului elementar la intimitate
pragul acela dincolo de care oricând
ar fi putut surveni... nu viaţa

cineva parcă repara acoperişul unei case
mieii scoteau corniţe şi verdele ar fi început
să se acopere de aurul coborât fantastic
sub forma bănuţilor galbeni

bunica parcă trebăluia
dintr-o altă stare se ridicau
aburii fragezi ai supei

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Pseudo)imortalizând

ochii ei se deschideau
ca şi cum n-ar fi privit vreodată o floare
nici întoarcerea-n timp a corolei în cântec
ce straniu se făcea viaţă! ce straniu!

nici mâna lui aranjându-i tandru-estetic
tristeţile ample micile ingenuităţi... femeia
nu o zărise... nici un semn nu dădea că o va

şi păsările defilau în lipsa oricărei imaginaţii
nimic dincolo de datul acela mecanic din aripi
doar chipul deposedat neintrat în iubire

să fi fost ea?!

mai ales sternul cavernos/ cutia de rezonanţă
a trecerii inofensive a unui timp

ea nu ştie să aştepte:
habar nu are ea să se bucure!
ea nu ştie... nu poate să plângă
nici să înţeleagă căderea trupului dincolo de el
în zona incandescentă a ţipătului

aici
poza goală
matrioşkă fără de vocaţie
ce niciodată nu are să muşte
din pomul interzis

undeva
un pictor naiv
el însuşi cumva derutat
de propria creaţie

să fi fost el?!

şi floarea era cântec
şi cântecul se făcea floare

dar cine să fi ştiut?

să fi fost ei?!

! nimeni să-i pună faţă-în-faţă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autosugestie hibernală 2

intru în clipa aceasta
musai trebuie să port
pantofi cu număr par
afectele altcuiva
masca de circumstanţă
chiar dacă acum doare
chiar dacă acum ţipă
o pasăre de care nimeni
nu-şi mai aduce aminte

sunt o apă ce curge în sine
reciclându-şi visele să nu moară
predându-se mai apoi total dezgolită
la apelul timpului

sunt o mână / una singură
în van căutându-şi perechea
să împlinească preceptul biblic

sunt prea eu
sufăr de mine ca de o boală rară
nimeni nu mă identifică
în labirintul mult prea personalizat
al coconului propriu

fă ceva! fă cevaaaa!! – îmi strigă o literă
dă la maximum vocea exteriorului!

[paşi / foşnete / uşi trântite / mănuşă uitată / stupoare / bătaie în geam.../ cade ceva... / ba nu... // puncte de vedere...]

badijonează plânsul acela
să se asemene unui cântec
până când... până când...
va începe să ningă peste realitate
estetic îmbrăcând-o în tabloul din care
cel mult va răzbate un semn de uimire
într-un iris

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar poate că asta e fericirea

locul acesta minuscul pe care mi-l fac seară de seară
în golul reîntregit al nopţii la o masă de scris
asemenea unui copil cocoţându-mă
pe latura cea mai îngustă a timpului
ca pe zidul favorit
fără să-i simt prăbuşirea
să intuiesc primejdia

cu veioză argintată şi covrig uscat
cu faţa mea vie de sâmbătă-spre-duminică
puţin alungită spre luni
jivină stranie ieşită din istorie
să adulmece împrejurimile... depărtatul
fără complexul izgonirii... al sorţii

pe îndelete primesc stările

jumătăţile lor

lipsa...

această pagină albă speriată de moarte
aşteptându-mi atingerea ca pe izbăvire

somnul tandru al florilor de cireş
smocurile de iarbă cu vârfurile reci-parfumate
sunându-şi silenţios
verdele

în liniştea mea aud

oameni goi îndesându-şi
în pulovere provizorii
spaima... alte nimicuri.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubire

ziua în care ploaia nu s-a mai oprit
şi noi am continuat să ne amintim
ca şi cum alţii ar fi făcut-o
dar ce ne păsa nouă?
noi continuam! noi vroiam!

printr-un geam sentimentele se scurgeau
asemenea ţurţurilor lichefiindu-şi înţelesul
sub apăsarea indiferenţei

! pervertiţi nămeţii se insinuau sub oase

măduva noastră închipuia
câinele întunericului alimentându-şi angoasele
cu himerele din zorii fantasmagorici ai omului
căzut dintr-un sine

oameni înfăşuraţi în placente
trudeau să-şi apuce un destin
! nicio mamă să-i trezească la adevăr

ei mergeau cu feţe acoperite
asemenea nou-născuţilor
cu sensurile strangulate
în jurul identităţilor

apariţii SF
aceste răbufniri în realitate
ale unor zei de carton

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Directorul porni îngândurat spre biroul său. Din nou intervenea pentru favoritul său; dar cum să nu-l ajute, măcar pentru a zări expresia de mulţumire ce-i lumina chipul tânărului, ştiindu-se sprijinit de cel mai influent om din Institut... Că dânsul era chiar tatăl său, băiatul habar n-avea şi nici nu va afla acest amănunt atât de curând. De fapt, directorul i-ar fi putut spune adevărul oricând, dar pentru că amânase mereu momentul, din pricina Dianei, nedorind să-i provoace acesteia suferinţe, se temea acum de modul în care ar reacţiona băiatul la aflarea unei asemenea noutăţi. Poate că l-ar respinge brusc, iar directorul n-ar putea suporta nici măcar acest gând. Cel puţin, aşa-l avea totuşi aproape: era Lucian, elevul său favorit şi simţea că băiatul îl admiră, îl respectă; ar fi preferat să-l iubească, dar nu putea avea asemenea pretenţii. Pentru el, era totuşi, doar directorul Institutului, nimic mai mult...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi acum ce rămâne?!

iubirea în învelişul trădării
trădarea în ascunzişul celeilalte?!

doar spaima enormă a omului omiţându-şi Dumnezeul?!

şi câte sentimente rămase la stadiul de proiect
acaparate în nesăbuita lăcomie către altceva!

niciun păcat prea mare! nicio deziluzie!

florile îşi schimbă chipul în nevăzutul ochilor noştri
nopţile se lasă autoritare / în lăuntrul lor cutremure
ne desprind alcătuirile / înainte de orice dimineaţă
un lup ne muşcă isteric din intimitate
îi încurajăm muşcătura într-o orbire a lumilor
ce n-au să vină preceptual vreodată

şi totuşi! cineva posedă o firavă memorie afectivă
galben tramvaiul atenţionează un foişor:
2 suflete gata cândva să explodeze!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între mine şi mine

rămânea marea asta
o lume care primejdios începea nu părea
a vrea să se sfârşească

un ţipăt multiplicat
mirosul mult prea sărat... algele... gândul străvezit
şi inima pe punctul de a se desprinde
pradă pescăruşilor în trupuri alteraţi

cuvintele intră insidios în semnificaţie
la fiecare jumătate de sens o capcană:
îmi ţin tâmplele respiraţia plânsul
încerc să nu fiu cea mai vinovată

ca-ntr-o hipnoză lumina îmi amestecă glasul
printre valuri printre nesfârşite coridoare-ale timpului
amprenta chipului trădat – o casă atât de singură!

corabia se izbise undeva departe
de o poveste în faldurile căreia treptat îşi pierdea memoria
nici urmă de îndoială nici atât de moarte!

şi totuşi eu!

cu vârful degetelor de-abia atingând
linia fină care desparte
cuminte ca-n faţa unui pluton de execuţie
nu mă încumet
cu propria viaţă să-i testez lipsurile
gradul de scrupulozitate

în spate
nisipul sănătos poartă la fel de firesc
trupul cochiliilor şi dârele sângerii
ale tălpilor alergând alergând
prea mult să nu se oprească... să vadă

copiii înalţă zmeie
verbele se conjugă obişnuit la prezent
şi oamenii... oamenii încearcă din răsputeri
dramul minuscul de fericire să nu-l piardă

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iluzioniştii

ieşisem aproximativ la plimbare
aşa cum ieşi pe o poartă mică
spre o lume mare

din profil păream calmi oarecum trişti
puţin adusă spre verdele tău
suficient de înclinat spre poemele mele
făceam minore exerciţii de adeziune
optam în continuare pentru versul liber

frunzele se acomodau / necomplexate
îşi trosneau micile drame familiale
deprinsesem într-un fel coduri stranii:
eram de-ai casei!

în tandem aveam să întreţinem
iluzia toamnei interminabile
atâta vreme de acum înainte urma
să ne zgâim la fosforescenţele caruselului
să testăm argintiul metaforei nefrigul conservat
într-un lemn desuet cu memorii

ieşisem aproximativ la plimbare...

niciunul nu punea punctul pe i
lumea trecea barbar de răvăşită
plictisul... depresia riscau să acapareze
conexiunile

prudenţi livram
octombrie paşnic
încercam à la longue un soi de paliative
nu strigam cât ne ţinea gura:
suntem pe moarte!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un fel sau altul trebuia să fie duminică!

începeam şi azi cu aceeaşi oboseală
aceeaşi teamă estompa contururile
trecerile noastre spre un capăt cu sens al zilei
plânsul era la fel de sugrumat nu ştiu
dacă ne ruşinam dacă ne încăpăţânam
să intrăm... să rămânem într-o imagine:
"eroii fără de riduri", "micii zei", "invincibilii"?

încet încet ne pierdeam
abilităţile de actori
o pală intempestivă şi rolul nostru...

am zis că e bine
la fel ca altădată
că totul era cel mai probabil
o deraiere uşoară o "variaţie"

se lăsa amiaza se bătea de noapte
n-ai fi ştiut să-mi răspunzi dacă te-aş fi întrebat
care era punctul acela de unde continuaseşi
n-aş fi ştiut să-ţi răspund dacă m-ai fi întrebat...

poate vrusesem cu orice preţ să fim originali... alţii
fără prea mult pe gânduri să stăm... o luasem de la zero...?!

de undeva se cernea o tristeţe vanilată
prelungi umbre tainice dezveleau timpul
şi feţele noastre palide s-au oprit din tăcere:

ni s-a făcut dor!

dintr-un instinct am apăsat butonul acela
pe care-l acopereau praful nimicul fricile

ne-am trezit
de noi amintindu-ne

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomnii

E noapte.
E târziu, şi somnul tot nu vine.
Aşa trăiesc.
Ascunsă-n umbra nopţii.
Îmi construiesc imperii
Din tăcerea adâncă a eternităţii.

Şi noaptea,
Tot mai mult se-aşterne
Apare luna în tăcere.
De mult aştept,
Să-i spun a mea durere.

În noapte,
Îmi caut şi simt mângâierea.
Atunci când domină tăcerea
Sunt singură cu mine
Departe de lumea asta
Rea şi plină de suspine.

poezie de Daniela Gumann din Florile cireşului tânăr (2017)
Adăugat de Daniela Gumann
Comentează! | Votează! | Copiază!

13, o cifră deloc plăcută de părinţii acestor tineri, nu datorită superstiţiilor legate de acest număr, ci din cu totul alte motive. Cum ar putea să se împace cu gândul unei despărţiri îndelungate, de cel puţin 13 ani şi cum să accepte atât de uşor acest gând? Nu li se părea deloc posibil. Evident, tot cu acest gen de probleme se confruntau momentan şi părinţii tânărului informatician. Dar el habar n-avea! Ochii lui albaştri scăpărau de bucurie. Îşi invită colegul în camera lui, să-i arate cei doi roboţi şi computerul despre care vorbise. Matematicianul ar fi refuzat, dar nu vru să-i strice tânărului buna dispoziţie. Urcă deci cu acesta până în camera lui, deşi nu-şi putea da părerea în legătură cu roboţii, nici cu computerul, nu pentru că nu s-ar fi priceput chiar deloc, ci mai mult pentru că nu-l prea interesa acest aspect, îi era indiferent ce roboţi sau ce computere vor fi la bordul navei în cursul misiunii. Totuşi, văzând roboţii, îi plăcură, cel puţin în privinţa aspectului; i se părură nostimi. Cât despre eficienţă, rămânea să afle în curând, deşi pe el personal nu-l prea interesa acest amănunt; nu el va lucra mai mult cu roboţii sau computerele, ci chiar Mihai, fiind informaticianul. Cât despre computer, i se păru absolut la fel ca oricare altul, nu putea sesiza nici un fel de diferenţă, deşi probabil că acestea, normal, existau.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot

Pentru tine nu–i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să fiu struna aceea
Încordată dar blândă,
Dintr-o harfă ce mângâie norii,
Ce stau gata să toarne
Ploaia târzie peste pământu-nsetat.
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot s-ating obrazul curat
Al cerului tău,
Că atingerea mea
Îti va aprinde toate stelele,
Una câte una,
În noaptea ta grea...
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT
Că pot să-ţi mai văd o dată chipul,
Să-ţi mai mângâi o dată pleoapele obosite
Cu degete aspre de tot lutul din mine,
Că pot să-ţi mai şoptesc,
Cu glasul meu omenesc: Te iubesc!
Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT.

Pentru tine nu-i mult,
Pentru mine e TOT,
Până când sunetul Şofarului
Va zgudui Înaltul,
Şi-atunci, ceea ce-a fost
Prea puţin,
Sau prea mult,
Va fi TOT.

poezie de Daniela Reghina Onu din Paşi printre pietrele Sionului (iulie 2011, Bucureşti)
Adăugat de Valentin Mesianic
Comentează! | Votează! | Copiază!