Chestiuni de radiestezie

Andrei, copiii lui,
Andreeas şi Adrian
şi mama lor de bună voie Victoria,
Carmen şi eu
ne aflăm la Cârlibaba,
e toamnă,
casa în care trăim
e ca o prispă a munţilor,
Bistriţa Aurie trece
pe la ferestrele noastre.
Şi plouă.
Când în zori deschid uşa spre munţi
parcă-i găsesc
din ce în ce mai aproape
şi casele de lemn curat din Cârlibaba
ies purificate din noapte
la marginea drumului
să-şi aştepte sfinţirea.
Azti noapte am vorbit despre fântânari
şi despre radiestezie
în casa lui George Tomoioagă,
cu el şi cu frate-său, Vladimir Tomoioagă.
Ploaia bătea în acoperiş
şi se-auzea pe fereastra deschisă
şi noi umblam cu beţe
prin odăi
să determinăm zonele bune
şi punctele rele
şi aşa a şi fost,
am determinat diferenţa
dintre casa de lemn şi casa de piatră
în favoarea casei de lemn,
diferenţa dintre casa de piatră şi
casa de beton
în favoarea casei de piatră,
deasupra noastră
noaptea atârna cu ploaie cu tot
şi oasele bătrânilor fântânari
au forfotit în morminte.
Mi-e drag acest om tânăr,
George Tomoioagă,
l-am preţuit încă de pe vremea
când era zidar
şi lansa, împreună cu tatăl său,
Dumitru Tomoioagă,
moda caselor cu pereţi frumoşi
de la Ciocăneşti,
s-a mai schimbat şi el,
îl oboseşte rutina,
a învăţat şi lecţii de teatru,
dar în esenţă
e acelaşi constructor onest,
acelaşi îndrăzneţ al soluţiei
perpendiculare pe obiect,
acelaşi om al oamenilor,
şi, ca dovadă,
el are încă proiecte neterminate,
el mai crede încă în aforism şi-n poezie.

Şi-n puţinul lui timp liber
mai urcă-n munţi la fân cu toţi ai casei.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul "Apogeul firii"
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa copilăriei

Trec maşini,
nu se mai opresc,
peste casa noastră, mamă,
şi trec tramvaie deasupra,
la kilometrul zero, în Valea Vlăicii
şi este un huruit ca de căruţe grăbind spre târg,
de nu se mai aude glasul lăptăresei,
-Laptele doamnă!
-Auzi, lăptăreasa, mamă?!

Trec şi eu uneori,
pe acel pasaj blestemat,
peste casa noastră mamă,
peste patul meu de copil,
repede, să nu calc şi amintirile
şi tot ce se estompase
vine fulgerând,
cu pantograful tramvaiului.
Nici lătratul lui Ţuţu,
nu mai poate opri apocalipsa.

Şi uite mamă,
am vorbit cu profesorul Sorescu,
zâmbeşte şi el amintirilor.
Nici el nu a uitat, mamă,
nu uită nimic,
dar nu-şi mai aminteşte casa noastră.
Pe cerul casei roz,
sunt fulgere mamă.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
având alăturea pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să mai găsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul prin sine însuşi

Aseară l-am vizitat pe Ştefan Grec,
un bărbat de-o vârstă cu mine,
care şi-a pus acsa
în munţii cei mari
dintre Bucovina şi Maramureş,
a aşezat o roată pe râu
şi şi-a făcut cu mâinile lui
lumină electrică,
şi într-o zi s-a apucat de sculptură.

Vedeam rădăcinile, zice,
şi nu mi se păreau rădăcini,
ci animale şi oameni şi zboruri.
Şi casa lui e populată
de rădăcini care nu sunt rădăcini
ci oameni şi fiare şi zboruri.

Şi-atât de-adevărate sunt sculpturile
lui Ştefan Grec,
muncitor forestier maramureşean
din comuna Cârlibaba
a Bucovinei,
încât şarpele de lemn
pe care l-am mângâiat
mi-a otrăvit fdegetelem,
iar corabia, sculptată de el,
m-a şi vindecat de şedere
şi mi-a sărat sângele
cu doruri de mare.

poezie celebră de Adrian Păunescu din volumul "Apogeul firii"
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un tânăr educat în casa lui Platon, reântors la părinţi, când l-a văzut pe tatăl său urlând, a zis: "Nu am văzut niciodată acest lucre î casa lui Platon". Nu mă îndoiesc că l-a copiat mai repede pe tatăl său decât pe Platon.

Seneca în (Despre mânie)
Adăugat de Florin Mercaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul casei dărâmate

Motto:
"Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele
şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit,
care şi-a zidit casa pe nisip." Matei 7:26

Nu mi-a fost casa pe stâncă,
S-o salvez, nu mai e chip;
I-a dat uraganu-o brâncă,
Stâncă n-am; şi-aş vrea să ţip.

Sunt aici, în vale-adâncă,
Nu pot alta să-nfirip;
Nu mi-a fost casa pe stâncă,
S-o salvez, nu mai e chip.

Azi, regretul mă mănâncă
Şi mai ştiu un prototip...
Dar, pe duna de nisip,
Nu mai fac o casă încă!

Nu mi-a fost casa pe stâncă.

rondel de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul ziarist

Acelui ziarist, lăsat, demult, la vatră,
La uşă, astăzi, nimeni nu-i mai sună
Şi-n curtea lui, cu flori de mătrăgună,
O, Domne, niciun câine nu-i mai latră...

Dar, uneori, pe drum, trece o şatră,
C-un urs care dansează pe jăratec,
El, ca şi ursul, a rămas ostatec,
Străin şi mut, în casa lui de piatră.

Priveşte-n ochii ursului, atent,
Şi retrăind cu ani în urmă, mulţi,
Când se dansa, pentru ceva "mărunţi"
În faţa hoţilor din Parlament...

Dansau şi pe jăratec, şi pe gheaţă,
Vai, nişte personaje indecente,
Pentru acele vremuri decadente,
Când ziariştii se plimbau pe... aţă!

El s-a ales cu jarul său din vatră,
Căci, n-a dat curs geambaşilor de ţară,
Hrănindu-se cu pâinea lui amară,
Cu demnitate-n casa lui de piatră,

Scriind cu foc, dar şi cu sânge-albastru,
Fără să-i pese, neam, de consecinţe,
De interesul său sau de tendinţe,
Şi iată-l, azi, trăieşte ca sihastru....

Simţind în sînge marele dezastru!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sparg cu pumnul nuci

Din pridvorul casei pitulat sub nuc
Ori de câte ori ochii îmi arunc
Pe maidanul de sub porumbişte
Se zăreşte-o casă-n satul de restrişte.

Goală este casa, uşa e din piatră
Raită-i dau şacalii ce la lună latră;
Uşa stă deschisă până-n clipa când
Va intra în casă trupu-mi putrezind.

Loc în faţa casei nu-i decât de-o cruce,
Ce mi-or pune-o alţii după ce m-or duce,
Însă spaţiul casei pentr-un trup inert
Este mult prea mare, asta este cert.

Zilnic la trezire-n faptul dimineţii
Sorb tot mai avid din nectarul vieţii;
De pridvorul casei sparg cu pumnul nuci
Şi nu bag în seamă pădurea de cruci.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie pierdută

Mi-e tot mai dor de casa părintescă,
de mama şi de tatăl meu,
căci am plecat, demult, în lumea largă,
alăturea de mine având pe Dumnezeu...

Anii au trecut pe nu ştiu unde
şi mă trezesc privind în depărtare,
cu gândul către casa părintească,
de multe ori plângând lângă o floare...

O floare care seamănă cu alta
de prin grădina casei părinteşti,
unde mi-am petrecut copilăria
acolo, pe meleaguri olteneşti...

Dar, casa părintească stă să cadă,
sub ploaie, vânt şi vijelie
şi niciodată n-am să regăsesc,
pierduta mea copilărie...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Devreme, călătorind spre Shangshan

În zori, el îşi începe drumeţia odată cu bătutul clopoţeilor,
Călătoreşte gândindu-se cu amărăciune la casa lui.
Cântă un cocoş; o cabană cu acoperiş de stuf; luna;
Pe lespezile podului: urmele lăsate pe brumă de paşii lui.
Frunzele stejarului mongol cad pe cărările muntelui,
Florile de lămâi luminează gardul casei.
Gândurile lui rătăcesc încă în visele despre Duling,
La iezerul albastru cu gâşte şi raţe sălbatice.

poezie de Wen Tingjun, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casa bunicilor

Chiar dacă cei ce mi-au dat viaţă sunt părinţii,
Cei ce erau mereu cu mine au fost bunicii
Acolo în căsuţă albă, văruită,
Cu drag am crescută de-un bunic şi de-o bunică.

Acolo, bunicii cu-a lor bunătate,
M-au învăţat câte puţin din toate,
M-au învăţat să spun o rugăciune,
M-au îndemnat să fac doar fapte bune.

În casa lor cu drag am fost primită,
Răbdarea lor fiind nemărginită,
Chiar dacă mai făceam şi rele,
Bunicii nu mă prea certau cu ele.

Şi astfel, mama-bună, tata-bun,
M-au dezmierdat cu tot ce-aveau mai bun
Şi-n casa lor cea albă, văruită,
Am fost mereu copila lor iubită.

poezie de Andrada Brînduşa Keszeg
Adăugat de Elzumina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La 5 ani, într-o zi de mai, am părăsit casa noastră pentru totdeauna. Din cauza datoriilor, bunica mea a pierdut-o. I-a fost luată şi dărâmată. Azi locul unde a fost casa e o bucată din ograda unei biserici. Ne-am dus la ţară, unde tatăl meu, în tovărăşie cu un frate al mamei şi cu altă rudă, au luat în arendă o moşioară. Ţin minte această primă călătorie a mea (căci călătoria ce am făcut-o când eram de jumătate de an, într-o iarnă, de la TârguFrumos, unde m-am născut, la Roman, nu o pot pune la socoteală). Stăteam pe scăunaşul trăsurii, iar mama mea cu bunica mea în fund. Tatăl meu nu ştiu: era pe capră, ori nu era cu noi. Era frumos, era soare. Întâiaşi dată am trecut prin păduri. Călătoream în altă planetă. Am ajuns la Poiana lui Iuraşcu, moşia noastră, pe la 5-6 seara. Acolo ploua. Într-o grădină mare, după ploaie, cântau zeci de cuci. Era casa proprietăresei, o cucoană bătrână, care fusese de multe ori cu trăsura la Paris. Am stat în casa aceea mai multă vreme. O puternică impresie mi-au făcut nişte pui de cucuveică care avea cuibul sub streaşina casei boiereşti. Cucoana aceasta avea o fiică, Eleonora, o femeie foarte frumoasă, care, la rândul ei, avea două fete de vreo 16-18 ani.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rândunel

Un vânt şi-o ploaie necăjită
S-au repezit ca din senin
Şi răpăie prelung pe frunze
Şi-mi culcă florile de crin.

Grădina toată-i răscolită...
Ce tristă e grădina mea!
Pe-o creangă tremură de frică
Un pui plăpând de rândunică.

E singur, în bătaia ploaiei,
Şi-n ciripitu-i rugător
Îmi spune să-i deschid fereastra:
Şi eu deschid, el intră-n zbor.

Şi iată-mi-l rotind prin casă
Şi parcă nu mai e pustiu
În casa mea înveselită
De ciripitul lui zglobiu.

Dar iată... soarele s-arată...
Pe frunze picurii sclipesc
Şi rândunelele, pe-afară,
În zboruri vesele vorbesc.

La glasul lor, grăbit, mă lasă,
Plăpândul pui de rândunea...
Mai vino, ploaie, înc-o dată
Să-l văd din nou în casa mea.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Casa e tristă şi pustie
De când tu ai plecat
Iar lacrimile nu se mai opresc
Din barba-mi argintie,
Sunt lacrimi de durere
Sunt lacrimi care ard in suflet
De dorul fiicei mele.
Paduri de foc îmi ard in suflet
De dorul tău copil iubit,
Încerc sa-l sting dar nu se stinge
Că arde-ncet, mocnit
Şi-mi mistuie uşor
Sufletul meu rănit.
Mi-e dor de ochii tăi frumoşi
Mi-e dor de glasu-ţi cristalin
Mi-e dor, mi-e tare dor
Copila mea de tine.
Pe drumul dintre cimitir şi casă
Poteca s-a bătătorit
Bătând în fiecare zi
La uşa casei tale,
Dar totul este in zadar
Că nimeni nu-mi deschide
Şi o pornesc din nou agale
Spre casa tristă şi pustie.

poezie de Ionel Iamandei (19 aprilie 2009)
Adăugat de Ionel Iamandei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care s-a împuşcat

în casa în care locuiesc
cu ani în urmă
un om şi-a pus capăt zilelor

beciul casei poartă şi acum
zgomotul asurzitor al pistolului
care şi-a descărcat glonţul
în tâmpla lui

războiul cu sine şi cu lumea
l-a învins aici şi l-a făcut
învingător dincolo –
depinde din ce parte a existenţei
priveşti realitatea

acum e noapte şi linişte
poate că spiritul lui e lângă mine
şi se uită peste umărul meu ce scriu
sau poate că el scrie acum
aceste versuri
iar eu dorm şi visez că scriu
despre omul care s-a împuşcat
în casa în care locuiesc acum

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

începutul de la Spaima zmeilor de Ioan Slavici
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiectivism

Acelaşi soare vesel mă răsfaţă
Şi-şi prinde raza caldă-n părul meu,
Aceiaşi nori se-ntunecă la faţă
Şi plouă aşa cum a plouat mereu.

Aceeaşi mare blând se unduieşte
Sau îşi aruncă valul înspumat,
Acelaşi codru azi mă răcoreşte
Şi-aceiaşi munţi mă cheamă neîncetat.

Acelaşi vânt şopteşte la fereastră
Şi-acelaşi parc m-aşteaptă pe alei,
Acelaşi templu este casa noastră
Şi-aceiaşi au rămas şi ochii mei.

Aceiaşi oameni fac aceleaşi glume,
Căci mai nimic nu s-a schimbat defel,
Dar fără tine, mamă, astă lume,
Deşi aceeaşi, nu mai e la fel.

poezie de Octavian Cocoş (18 iunie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la fereastra ta...

De la fereastra casei tale,
Viata se vede mai frumos,
Nici amurgul gros al inserarii,
Parca nu-i atat de gros.

Si pare-se ca noaptea dintre noi, acum,
E cea mai lunga noapte,
Si cómplice ne-asculta linistita,
Plini de amor si soapte.

Batranul timp a obosit si el,
Vrasmas ne-a fost prea indelung,
Acum e ostoit precum un ceas cu cuc,
Si ruginit ca un inel de nibelung.

Din zori fi-va-ne viata iar destin,
Corabie de scanduri in furtuna,
Iar noi bazalt si monolit si sfera,
Alunecam spre infinit, ca un arcus pe struna.

Acum e bine si e cald la tine-n brate,
Iar paru-ti negru, lemn de abanos,
Imi sta chezas ca prin fereastra casei tale,
VIATA SE VEDE MAI FRUMOS!

poezie de Mihai Antonescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!