Instinct primar

ploaia - omul care-şi pierde echilibrul
în faţa unei boli autoimune,
sfârşitul nu este cum ne-au spus la triaj,
Şambala, Şeol sau Infern, totuna,
dacă trebuie să ne lăsăm hainele la intrare.

nu credeam că o pasăre s-ar putea încurca
în picioarele noastre,
iubirea se auzea, plâns de copil
între pereţii unei cuşete de noapte,
trenul nu oprea niciodată
de parcă i-am fi uns osiile,
trupurile noastre se lăsau bucuroase în puterea
plăcerii de-a nu refuza
dragostea pe calea ferată,

seara apăreau licurici,
şerpi se strecurau printre lucruri,
trecem de viaţa cu numărul şapte
în care trebuie să plătim ce-am iubit la întâmplare
până dimineaţă,
lunii îi crescuse un sân

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, undeva, în fruntea unei mulţimi

erau lucrurile mele preţioase.
mândria îmbrăcase pielea de miel, să nu se vadă cât e de proastă
obişnuinţa de-a vorbi singur m-a făcut remarcat;
nu gesticulam,
era o conversaţie tristă între eul meu părăsit de noroc
şi celelalte lucruri făcute în pripă
cum ar fi să te iubesc fără să cer,
să înţeleg fără să iubesc?

în lumina amurgului, din braţul meu ca un mangal
înecăcios
roiul de licurici urmărea apariţia lunii,
reacţia florilor,
îmbogăţirea aerului cu cea mai blândă otravă -
dorinţa de somn,
nevoia de oameni.

într-adevăr, nimănui nu-i place să piardă.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărută-mă

convinsă că nu se va repeta
niciodată pe limbă parfumul acestui gând
prins asupra faptului,
sărută-mă,
cu buzele date în mintea copiilor,
cu cele mai frumoase minciuni spuse
pe nepregătite,
sărută-mă de parcă am fi pe timp de război,
într-un loc unde nu cunoaştem pe nimeni,
şi alarma scoate uşi
din ţâţâni,
sărută-mă,
până când luna va umple cerul de strigoi
şi ziua nu va mai fi a oamenilor,
marea va încăpea în pumnii unui copil,
iar zăpada va încolţi pe vârful munţilor,
sărută-mă
cât nu te pot compara cu iubiri de aceeaşi vârstă,
şi nu trebuie să mulţumesc pentru tine,
cât timp viaţa are secrete
şi te poţi pierde în mulţime cu bucuria de-a face imposibilă
aşteptarea
până la propria nunta,
sărută-mă de parcă ţi-ai câştiga libertatea,
atunci când din carnea mea
cineva ţi-a rotunjit sânii, astfel încât
să-ţi doreşti atingeri vinovate de destrămarea familiei,
sărută-mă de parcă ai da înapoi ce-i al meu,
de parcă ţi-ai vedea prima păpuşă
într-o gheată la uşă,
sărută-mă de parcă ţi-ar fi ajuns în sânge
gândul că vei trăi prea mult
înainte să mori din cauza unor lucruri pe care ţi-ar fi greu
să nu le faci de o mie de ori,
sărută-mă,
cu privirea aceea de femeie impresionată
că Dumnezeu nu poate să mintă,
satură-mi
nevoia de sărut naturală
cu senzaţia că rămâi fără aer,
sărută-mă până vei crede că omul poate trăi
cu pâine şi apă,
cu durerile naşterii,
sărută-mă de parcă ai adăuga ani iubirii
şi i-ai face dreptate când spune: asta e calea,
îţi voi răspunde
cu aceeaşi monedă...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lască Ştiuio: Omul nu rămâne niciodată neatins de ideea că îşi pierde o bună parte din timp încercând să trăiască; totuşi, mobilul care-i lipseşte acestuia din încercarea de a descifra gravitatea situaţiei este starea METAfizică alimentată de frământarea gratuită la care nu va obţine niciodată un răspuns, cu atât mai puţin o pâine pentru a-şi umple... timpul. Trebuie să recunoaştem: un disconfort epidermic nu poate fi decât reconfortant în vremuri de cumpănă. Astfel, ştiind că îşi pierde timpul, având noţiuni vagi despre ceea ce înseamnă "a pierde" şi "timp", atenţia lui este deturnată de la adevărata stare de lucruri: cum ar putea cineva să piardă un bun pe care nu-l are în posesie? Cum ar putea omul să-şi piardă timpul, dacă nu a reuşit încă să pună sub semnul întrebării, nici măcar preţ de o milisecundă, puterea sa de înţelegere a unei himere de-o asemenea anvergură? Dacă nu are timp, omul nu are ce pierde. Dar dacă nu ştie să piardă? Atunci natura timpului va fi pentru el cu atât mai străină cu cât imaginea-i reflectată în oglinda nopţii îi va ascunde umbra care se învârte după soare întocmai ca orele după lumină. Pentru că nu timpul este entitatea care se scurge, ci omul însuşi, cu tot ce are el de oferit seamănului său: sufletul în schimbul unei pâini şi pâinea ca fisă, aflată în mâinile celor care se pot juca ore în şir, zile la rând, ani interminabili la aparatul cu marionete.

replici, scenariu de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Selenopoem

trăiam printre pereţii unei irealităţi care devenise mitologie
fuseseră dezgropaţi idolii mai vechi sau mai noi
lumea li se închina
însă nu aceasta iustra condiţia umană
mesajul decriptat printre săpături de arheologi ai clipei
trecea pe deasupra ca şi cum vuietul morţii
se-ndepărta de sufletul celor care-şi părăsiseră trupurile
şi acum se hrăneau cu vorbele atârnate în hieroglife de aur
fusesem întrebat dacă eu cunosc mesajul celest
răspunsul a rămas suspendat la jumătatea distanţei
dintre mine şi lume dintre mine şi lucruri
dintre revelaţie şi ceea ce nu mă poate pierde
nu vorbeam zile în şir
iar dacă trebuia să aflu ceva despre prezent
exprimarea celor cu care intram în contact
devenea familiară ca şi cum ne-am fi văzut de curând
mitologia clipei & anilor & a luminii
transforma discursul în fantastice însoţiri ale sinelui
totul devenea atât de aproape atât perceptibil cu inima
din cel mai frumos poem al lui borges
răsărea luna
i-am rugat pe toţi s-o aşeze pe cer
ca şi cum viaţa n-ar putea fi decât cel mai frumos poem

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să învăţaţi să repartizaţi munca între cei doi centri: cel care este jos, în pântec, şi cel care
este sus, în cap. În acel moment, numai, vă veţi găsi echilibrul. Este o lege a mecanicii: pentru a obţine
echilibrul, nu trebuie încărcat numai un singur platan, ci amândouă platanele unei balanţe.

Omraam Mikhael Aivanhov în Centrii şi corpuri subtile
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul făcător de minuni

mergeai alături de mine.

mă întristase ninsoarea ce-mi brăzda părul,
de parcă ar fi trecut o zi fără să aud vorbindu-se româneşte,
priveam în gol cu mâinile mamei împrumutate, să mai simt
încă o dată
căldura naşterii.

devenisem al tău prin omisiune,
mă durea faptul că te iubeam şi cuvintele acoperite cu un strat de indiferenţă
tăceau sub mantia unei timidităţi contagioase.

repetam numele unei lumini orbitoare
obsesiv
puneam la îndoială cuvântul familie,
neîncrederea cuprindea pereţii asemenea umbrei în asfinţit,
nu credeam până nu vedeam scris
negru pe alb:
tot ce trebuie să faci, să nu-ţi mai fie frică, este să stai lângă mine.
- atâta tot?
- atâta tot.

în ochii tăi, un lichid verde-căprui îşi pierdea încet densitatea,
am apucat să-ţi ating buzele, ne-a surprins aripa unei berze
furişate din corabia cu care moartea străbătuse distanţa dintre rai şi iad,
în acele nopţi de decembrie,
când lumea înveleşte portocale în hârtii creponate, iar copiii
au grija colindului.

ţi-am apăsat palma să simţi obrajii îmbujoraţi de vântul din munţi
ce ne acoperea urmele.

în rest nimic lumesc despre mine.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două vise, amândouă cu tata

pe primul nu mi-l amintesc foarte bine,
în al doilea urcam un munte călare,
noaptea, senzaţia că vântul îmi trece briciul pe faţă
şi uită să-mi şteargă mirosul de spirt,

trece pe lângă mine fără spună nimic,
aplecat,
parcă aveam trei ani şi mama voia să-mi facă poză
când am putut să-mi ţin capul.

i-am văzut lampa agăţată de şa
în culoarea lunii,
înainte să-l ajung ştiam că vor fi acolo
frigul, focul,
apoi m-am trezit

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta striveşte.

mă încarc de nelinişti profunde,
cu nasul puţin îngheţat,
lipit de obrazul tău ca de un geam prin care
pomii fac piruete în ceaţă,
categoric şi fără ascunzişuri iubirea mă-ndeamnă
la compromisuri,
îmi doresc o despărţire sublimă
în faţa unei clădiri cu etaje lipsă,
noi şi amintirea dezmăţului de azi-noapte,
cu cât lupţi mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.

jumătate dintre iubirile mele ilegale,
jumătate sălbatice,
când aud de morală, se comportă de parcă
ar fi trăit alături de picturi cu tauri şi oameni de crom
încleştaţi în aceeaşi prinsoare că natura se comportă
aşa cum unui mort i-ar fi scârbă
să-l atingă
un viu
în solul acela dur
unde nu poţi controla vanitatea
jocului de noroc care nu are nimic de spus între
viaţă şi moarte
rămâne decizia ta şi vocea pentru el crudă,
nelucrată,
nepoliticoasă, dar nu mai puţin
magnifică,

altfel spus, mă simt bine,
uneori şi eu râd.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foile

zilnic mă trezesc cu gândul că trebuie
ceva
să se-ntâmple,
între haine găsesc scrisori de când
neliniştit cu privire la trecerea timpului
îmi închipuiam iubirea o femeie matură,

nu ştiam cum va fi cea de care mă înfioram
numai la gândul că există.

între singurătate şi boală
ajunsesem la punctul în care jucam o scenă
erotică după stâlpul din stradă
înclinaţia umbrelor faţă de axă pretindea aceeaşi viziune
din moment ce mâna ocupa jumătate din casă,
mă poticneam în scrisul mărunt
ca primul pas de pe lună,
de-a lungul liniei
în
galben,
intuiam lucruri întâmplate
într-o viaţă trecută

foile arată cât de mult te-am iubit.
de atunci,
au lacrimi pe ele
ca îmbinarea atât de firească a unor teme,
iubirea şi arta,
asociate unui timp ideal
când oamenii frumoşi mor tineri.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, la capătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi, dar... de dragoste mai ales.

citat celebru din Nichita Stănescu
Adăugat de Dana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplu spus e iubire

pentru cea mai frumoasă femeie am zis nu voi mânca azi acasă
nu-mi voi face ochii nici părul nu va mai fi fratele meu
nimeni nu mă va putea convinge nu-mi pasă
că toate lucrurile se-ntâmplă la fel mai puţin eu

nu mă voi deda la dulce până când dragostea nu va intra în Ierusalim
da pe fiul unei măgăriţe care ştie vorbi omeneşte
din spatele meu diavolul pus la patru ace şi slim
mi-a zis nu-i păcat cât dorinţa pentru bine şi rău înmulţeşte

apoi a început să cânte îl auzeam jos în stradă
poveşti despre dumnezeii vechi şi cei noi
inima mea nu înceta în orice casă pom ori copil să te vadă
mintea mea nu înceta să compună poemul lumii de doi

ca un dans nemaivăzut şi pe care nu oricine poate să-l preţuiască
ah ce păr ai iubito şi ce zâmbet dimineaţa mereu la cafea
moartea bâjbâia printre perne până viaţa iar să o dumirească
pentru toate există cuvinte dar nu şi pentru dragostea mea

ce mă face să plec ca de la o casă pustie
fără să-mi iau rămas bun merinde schimburi sau traista cu pâine
dintre toţi cei care au plătit pentru faimă cine-i mai ştie
singur mă ridic pe cadavrele zilei de mâine

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există un pericol în care suntem sincroni cu Occidentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre profunde... În faţa unei lumi ameninţate de descompunere, forţate să renege reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie "să salveze".

citat din Horia Bernea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privighetorile

Privighetorile sunt cele care ne-au scos ochii,
nu lupii, nu răufăcătorii.
Ne-au scos ochii cei care ne-au iubit mai mult,
cei care ştiu să cânte, să ne cânte,
să ne descânte,
ne-au scos ochii, crezând că sunt seminţe,
prietenele noastre, strălucitoarele noastre prietene,
cele care ne-au iubit mai mult,
stelele cu pliscuri de lumină,
şi au făcut-o totdeauna ciripind
că ne fac bine.
Erau de-ale noastre.
Cu ele puteam discuta despre treptele culorilor,
despre piscurile sunetelor,
despre vaidenoi şi despre Ossana eternităţii.
Ne-au iubit şi sărutându-ne
ne-au scos ochii.

Orbi acum, – să ne dăm mâinile,
trecând clătinându-ne podul tenebrelor

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Momente de mijloc

aşa începuse sfârşitul
întoarcerea unui om către altul
timpul fără reacţie lumea înainte de 11 septembrie

cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu aveau arme
mai mult decât dorinţa de-a fi
primul
ademeneam prin amabilitate
primeam forţa
să neg existenţa răului din momentul plăcerii

mă entuziasma fiecare dimineaţă
singur
îmi aparţineai în totalitate
precum cana de ceai
farfuriile pâinea unsă borcanul cu dulceaţă
de vişine
bucuria mi se părea expresia celei mai pure arte
algebra mea dădea bătăi de cap oricui credea în
iubirea faţă de semeni atât de instinctivă
încât
refuza întrebarea de ce noaptea -
un fel de legătură cu Universul
subliminală
subtilă
recunoştinţa mea că
moartea însemna o frumoasă lecţie
de dragoste făcea
limba în care mi-era dor să-mi schimbe gândirea

adormeam la volan

mă salva sunetul unor pagini întoarse
atât cât să-mi dau seama
cât este spaţiu negativ şi cât reprezintă viitorul
de neoprit precum poezia mea sau restul lucrurilor
împărtăşite lumii
urma să i se întâmple ceva mai presus de divin -
un fel de fior primordial pledând vinovat

mă va transforma într-un nor pe care oricine îl va putea
împinge cu mâna.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O casă pe care nu o vom găsi niciodată

Nu mai aveam răbdare,
voiam să le părăsim cât mai repede casa,
să dormim cu iubiţi al căror nume
l-am uitat demult, să ne-asumăm riscuri
cu minţile şi cu trupurile noastre,
să trăim în ţări
care nu ne-au dorit vreodată
şi care nici nu ne-au mulţumit după aceea,
alergând cu furie prin ani
înspre ceva pe care,
într-un final, l-am atins
şi care nu-i – nici mai mult, nici mai puţin –
decât certitudinea de a nu le mai auzi
scârţâitul paşilor,
măsurând duşumelele
unei case pe care n-o vom găsi niciodată.

poezie de Kapka Kassabova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sutler: Concetăţeni englezi, în seara aceasta ţara noastră, cea pe care o reprezentăm şi pe care cu toţii o îndrăgim este groaznic ameninţată. Acest asalt violent şi unic asupra securităţii noastre nu va trece neobservat... sau nepedepsit. Duşmanul nostru este unul perfid, care caută să ne despartă şi să distrugă chiar fundamentul măreţei noastre naţiuni. În seara aceasta, trebuie să fim fermi. Trebuie să fim hotărâţi. Însă, în mod special trebuie să fim uniţi. Cei care vor fi prinşi în seara aceasta că instigă la asediu vor fi consideraţi aliaţi ai duşmanului nostru şi vor fi judecaţi ca şi terorişti fără indulgenţă sau excepţii. În seara aceasta, fac cea mai fermă făgăduială: dreptatea se va schimba, va fi dreaptă şi nu va avea milă.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Ne spunem cuvinte frumoase în fiecare zi
Şi ne minţim duios în noapte
Până în ziua în care ne vom ridica privirea
Spre alte zări şi mări în care ne vom pierde
Şi vom visa un vis al unui copil prea devreme dus la şcoală
E seara în care vom simţi să îngheţăm timpul
Când aripile de îngeri ne stau pe umerii împovăraţi de griji
Lumină din lumină....
Foc din cer se deschide asemenea unei călimări nefolosite
Ce se grăbeşte să aştearnă pe hârtie iubirea....

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După Auschwitz

Furia,
incisivă ca o cange,
pune stăpânire pe mine.
Zilnic,
fiecare nazist,
ia, la ora 8:00 A. M., un copil
şi îl prăjeşte pentru micul dejun
la tigaie.

Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă
şi îşi curăţa mizeria de sub unghii.

Omul este esenţa răutăţii,
spun asta în gura mare.
Omul este o buruiană
care trebuie arsă,
spun asta în gura mare.
Omul
este o pasăre plină de mâl,
spun asta în gura mare.

Iar moartea, obişnuită cu aş ceva, priveşte impasibilă
şi se scarpină în cur.

Omul cu degete roze la picioare,
cu uimitoarele lui degete de la mâini
nu este un templu,
ci o magherniţă,
spun asta în gura mare.
Fie ca omul să nu mai ridice niciodată ceaşca lui de ceai.
Fie ca omul să nu mai scrie niciodată o carte.
Fie ca omul să nu-şi mai încalţe niciodată pantofii.
Fie ca omul să nu-şi mai poată ridica niciodată privirea
într-o noapte blândă de iulie.
Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată. Niciodată.
Rostesc aceste lucruri în gura mare.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi vine o zi

când fiecare dintre cunoscuţi are un prieten
convins că poveştile unesc oamenii
cu o singură condiţie
să fie
adevărate
când se înmulţesc bogăţiile se înmulţesc şi cei care
le mănâncă

iubirea zdrobeşte cireşe în pavilionul urechii
sunetele ating înălţimi anormale
nu că mi-ar fi teamă de ceea ce ar putea să-mi facă
îmi este totuna dacă pică din cer sau din turla bisericii
după un timp oricum voi alege să plec

stelele îmi arată direcţia opusă mereu
din copilărie
mă înspăimânta acel sfert de veac
pe care simţeam că nu-l voi mai trăi niciodată
singur

încerc să nu observ câte are să-mi reproşeze viaţa
pentru că sunt mai iubit decât primul Adam
obiceiul de a ţine minte tot mă împovărează

în fiecare duminică mă duci să văd morţi
mă bucur că nu sunt ai mei dar mirosul de busuioc
mă umileşte încât
urăsc florile primăvara şi tot ce mai are verde
moartea sub unghii

îmi place să beau dar nu cum beau pământenii de parcă
nu ar avea pic de respect faţă de sânge
între sânii unei femei dacă rămâne un punct cald
poţi fi sigur că ai lăsat-o în viaţă deşi plăcerea o face să-şi ţină respiraţia
un timp
asta dacă ştii să iubeşti
altfel eşti ca poeţii care scriu despre ceea ce nu pot face
indiferent că te cheamă Paul Emil sau
majoritatea celor care atunci când înţeleg
inima
li se opreşte

nimic nu împlineşte mai mult decât întoarcerea la cele spirituale
a unui trup furios pe trecut
în plină descompunere
mi-am găsit pomul cunoştinţei binelui&răului
ca pe un vechi prieten şi bun

mi-a răspuns lovindu-mă peste picioare
eu ascultam aşteptând să treacă furtuna
convins că dragostea mea îi va grăbi moartea

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Breaking news

Din ochiul meu
golit de imagini a curs
ultima lacrimă care
poate să readucă
moartea
printre coşciugele rânduite
în stânga şi în dreapta
ca nişte lumânări
pregătite să ardă
până la capăt

da... până la capăt...

s-ar putea
să nu vă mai pot privi
dar imun la răutăţile unora
o să-mi fac ultima plecăciune
în faţa celor care
m-au primit
în gândul lor şi
m- au iubit...
nu nu din interes
sau poate
la îndemnul celui răstignit
pe durerea acelora care
au fost...

s-ar putea să
nu mă mai iubiţi
asta pentru că port
marea vină de a exista şi
a mă fi cuibărit
în lacrima unei pietre
rămasă sub val...
singurul loc de care
moartea nu ştie
deşi trece pe acolo zi de zi

oricum moartea mea
a îmbătrânit şi
nu vede prea bine...

s-ar putea...

poezie de Teodor Dume (martie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ploaia rece

Sub ploaia rece ne-am întâlnit,
Sub ploaia rece cu multă patimă ne–am iubit
Şi suflete noastre sub ploaia rece
În unul s-au unit.

Sub ploaia rece dragostea noastră
La cer ne-a ridicat, sub stropii reci
De mii de ori eu trupul tău l-ma sărutat,
O, tu, iubirea mea de altădat.

poezie de Vladimir Potlog (2 iunie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!