Nostalgia tinerilor hoinari

Erau umbre, praf, certuri,
anii de liceu, lumea studenţilor...
Erau zilele cu gaşca, singurătăţile,
fetele&băieţii...
Erau hainele de la părinţi, minciunile,
muncile, temele,
şi deziluziile,

şi deziluziile,

şi deziluziile,

şi deziluziile îi intrau în sânge,
în codul genetic al muritorului.

Nicio lacrimă nu a avut rost!
Nicio zbatere nu i-a vindecat
aripile crescute în tăcere,
prea mici,
prea verzi
pentru aceste străzi goale!

Aceste uşi închise
prin care creaturile libertăţii
îşi adunau plata de sânge,
pentru un ideal de eliberare
prin fugă de timp&înţelepciune,
şi deziluzii...

Deziluziile
îi adunau prietenii
în locuri umbroase,
în mici case de speranţă
din care nu au rămas
nici legendele...

Doar transpiraţii,
vise,
şi nepăsare...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi deziluziile au rostul lor în viaţă. Te trezesc din vis.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mike Farkas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deziluziile vin în valuri. Gândul că suntem muritori începe să ne liniştească.

aforism de Valeriu Butulescu din Stepa memoriei
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

frunză cu frunză
doar toamna îmi numără
deziluziile

haiku de Costel Zăgan (noiembrie 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Graniţele sunt limite sub care ne ascundem neputinţa, frustrările, teama, laşitatea, nepăsarea, deziluziile şi chiar răutătile. Straniu cum pierdem din esenţa propriei fiinţe sub avalanşa globalizării, mimând de multe ori normalitatea diluăm importanţa propriului univers, vânzând sinceritatea pe măşti rupestre, sub care grimasa proprie hrăneşte fructele mâniei.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii indienilor

Pe-aceste locuri pe care călcăm noi azi
Se jucau cândva copiii indienilor, fericiţi, sub brazi,
Ei erau stăpânii acestor preerii cu ierburi balerine,
Unde-acum sunt case din beton şi magazine.

Copacii atunci erau înalţi până la cer
Şi nu erau străzi asfaltate, nici drum de fier,
Nu erau biserici şi nu era nicio clopotniţă,
Doar păduri, păduri şi indieni – şi nici o temniţă.

Numai colibe erau pe iarba de velur,
Iar noaptea urşii dădeau târcoale-n jur –
Locul acum e altul, fără izvoare şi frunze trifoi,
Locul unde trăim, muncim şi ne jucăm azi noi.

poezie de Annette Wynne, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu apărem. Continuăm. Cu acelaşi crez, cu acelaşi avânt. Suferinţele şi deziluziile nu ne-au schingiuit întru nimic sufletul. Unii dintre noi avem de pe acum un trecut, la o etate când alţii au încă iluzii. Alţii au stat deoparte de frământarea noastră, a celor dintâi, iar azi, reuniţi în faţa aceluiaşi altar, pornim să oficiem liturghia sufletului nostru, departe de partide, departe de ambiţiile mici şi sterpe ale celor care spun că servesc ţara, servindu-se pe ei.

Mihail Stelescu în Cruciada Românismului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Virgină şi mireasă, am adormit întru Domnul...
El obişnuia să spună că alura mea strălucea-n
Soarele iubirii; strop visător am fost într-un ocean –
Trăind puţin, deziluziile nu mi-au tulburat somnul.

Într-o zi de primăvară am plecat departe,
Pentru totdeauna, senină, fără supărare –
Dar ceva a rămas din viaţa mea întâmplătoare:
Iubirea lui pentru mine n-are moarte.

Aici, în liniştea atotstăpânitoare-a aleilor din cimitir,
Unde vântul gânditor se strecoară, trece şi revine,
Toate se bucură de topirea zăpezii, de primăvara care vine.

Sonetul de iubire tăiat în piatra funerară, peren şi tactil,
Rămâne şi îngână, nemuritor, un cântec despre mine,
Iar cerurile-albastre plutesc peste cărările din cimitir.

poezie clasică de Ivan Alexeievici Bunin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau – pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei.

J.K. Rowling în Harry Potter şi Ordinul Phoenix
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna de două ori

Vânt rece de septembrie în geamuri
Şi-n suflet deziluziile noi
Cad frunzele uscate de pe ramuri
Uitându-se cu lacrimi înapoi

De ce-ai fost sigur prinzi să te îndoi
Oricât ai trage-n viaţă două hamuri
Singurătăţi în unul sau în doi
Cu tot cortegiul neştiut de blamuri

Ne-au părăsit cocorii şi norocul
Ei lumea la un an măcar şi-o schimbă
Ruletele destinului fac jocul
Şi dup-o lege neştiută plimbă
Fluturii tristeţii prinşi să cearnă
În sufletele noastre-atâta iarnă.

sonet de Ion Untaru din volumul de versuri Invitaţie la castel (1995)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne urcăm

când ne urcam pe Lună
dintre noi erau unii
alţii pentru piatra aia

ne alunga ceaţa de lume
dintre noi erau unii
alţii pentru bătrână

ne cuseam pielea cu case
costumaţi între felinare
nişte melci pentru zorii marelui exod
visam în grup o Lună prosperă
o arcă înfloritoare
înflorită din îndrăgostiţi
anonimi sărutând

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţinul unei mici flăcări

joc moartea pe degete
cu un descântec
intru în transă şi-mi induc nefiinţa

închid în cerc patimile şi suferinţele
teama mă face să rămân în afară
şi nu mă plâng

poate instinctul de a trăi
urcă forţat timpul prin sânge
fulgere de viaţă

neliniştea se scurge într-o tăcere
de piatră zidită-n cetatea
pe care o cuceresc

prea multă cruzime şi nepăsare
Doamne, schimbă destinul ori legea
prin care murim

nopţile care vin tulburi
întoarce-le din drum
nu-ţi cer decât puţinul
unei mici flăcări
care nu se stinge niciodată
sub o icoană sfântă

la care nu obosesc să mă închin

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (8 noiembrie 2011)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripi lomonosoviene

Scânteia revoluţiei,
roşul de toamnă
în mijlocul
unei străzi
năpădite
de niciundele
zărilor nocturne,
se aprinde în catedrala memoriei
tinerelor
aripi încordate
de dor.
(Nişte) pui proaspeţi
din găoace,
silabisind cotcodăceala
din jur,
suntem...
Parcă dornici
de a reveni
la liniştea oului
din care ne-am clocit...
Parcă susurul
de şarpe cu pene
se prelungeşte în întuneric,
lovindu-ne palpitaţiile
poliritmic, electrizant,
sudoare sardonică
pe palmele şi frunţile
noastre, inumane,
de păsări hoinare,
peste mări şi ţări,
prin basmele buneilor
care îşi curăţau obrajii
văzându-şi nepoţii
ca prin vis,
după coşmarul marţial
care a susurat
prin crivăţul
unei omeniri
de pufoşi
melancolici,
iar,
felinarele selenare,
prea chioare
pentru nişte lacrimi goale,
îndrăgostite
de motoarele electrice
pe care le îmbracă
în table lucioase,
se tânguiesc, solemn,
către un timp
când erau imaginaţie,
când orice ram gros
le-ar fi urcat spre cer
pentru a face strajă
unor uliţe neguroase,
mâloase şi rele,
pe care s-au chinuit
paşii buneilor,
şi bunicilor,
căutând
ziua de mâine...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am cunoscut...

Am cunoscut visători punctuali
Care erau exacţi la întâlnire
Ca astrele-n cereasca lor rotire.
Ei nu visau grădini de portocali

Prin care în neştire să se plimbe,
Ci căutau cu mâini înfrigurate
Un punct de sprijin în realitate
Ca să transforme lumea şi s-o schimbe.

Unii-au pierit - i-a înghiţit abisul
Cu viziunea lor scăldată-n sânge,
Alţii-au rămas - dar nu pentru a-i plânge,
Ci pentru-a le clădi aievea visul.

poezie clasică de Virgil Teodorescu (1976)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru o lungă perioadă, nu puteai spune că băieţii şi fetele erau diferiţi. A fost un tabu în lumea educaţională.

citat din Jon Scieszka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un flăcăiandru sărman de părinţi. El argăţea pe la unii şi pe la alţii ca să-şi câştige hrana vieţii. Şi fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dânsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte la flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. Când se adunau seara şi bârfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate în pofida lui; se arăta prostănac. pentru aceasta ei îl porocleau zicându-i căscăundul satului. Stăpânii unde slujea el erau foarte mulţumiţi de dânsul şi se băteau care de care să-l apuce. Când trecea prin sat, fetele îşi dau coate şi se uitau la dânsul pe subt sprincene. Şi ce e drept că aveau la ce se uita. El era curat la faţă şi chipeş; chica lui neagră, ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui albi ca zăpada; mustăcioara abia mijea, de parcă era o umbră pe buza lui cea de sus; dară apoi ochii? Avea nişte ochi, neiculiţă, de băgase pe toate fetele în boale.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căzut în râpa întâmplării

Mă urăsc ca un vinovat nepedepsit ce-şi aşteaptă sentinţa,
dacă mă iau dup fapte n-am comis nimic cu bunăştiinţă
am rămas mut printre oameni
să mă judec singur,
oraşul în care trăiesc este un iad
cu porţile închise.

Nicio linişte nicio bucurie nu mă pândeşte
doar tu vii să mă adăposteşti de păcate
sub umbrarul dragostei
ca să-mi revin din letargie.

Încerci mereu să-mi spui vorbe de suflet
să mă scoţi din râpa întâmplării
în care am căzut la timp nepotrivit,
eforturuile mele sunt prea mici,
dar o să ies la suprafaţă curat
aşa cum am fost şi sunt.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, putem!

Cred că nu se va uita prea curând
dimineaţa americană
când a învins visul anilor '60,
nimic poetic de altfel,
dar cine îşi va mai aminti
de noaptea cambodgiană
a anilor '70,
nimic poetic de altfel,
nimic poetic de altfel...

Noi sigur nu mai ştim
ce să ne amintim
despre anii '60,
câteva filme,
câteva melodii,
câţiva şi Nichita
Of! Nichita...

Noi sigur nu mai ştim
când să ne amintim
despre anii '00,
acei ani umbroşi,
acea negură
din care puţini au scăpat.
Atunci când multe drumuri
au coborât în valea plângerii...

Au coborât în mina sufletului
orbit de talazul mării!

Au făcut actul necesar
pentru orice fenix
care a stat prea mult timp
cenuşă...

Da, astăzi arcurile
s-au relaxat
de la atâta tăcere
în mijlocul pietonalei,
de la atât cuvânt
aruncat
ca o fiară
din cuşca buzelor.
Astăzi mânuşile de catifea
zac murdare
pe birou.
Astăzi zâmbetele evită
să se supere.
Astăzi lumina vine cu porţia
de la cine nu te aştepţi.
Astăzi fenixul îşi desface
aripile ca de păun,
coada ca de păun,
glasul ca de om,
pentru că
nimic nu mai e poetic
de altfel,
pentru că nicio vorbă
nu a încetat
să ne lase
puterea
de a ne urca
spre cer, fluidul nepătruns
al mantiei lumii.

Da, putem să zburăm,
deşi sună patetic,
deşi e poncif,
deşi lumea nu mai vrea.

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiţilor, daţi-mi un semn...

îmi vin în minte atâtea amintiri,
ochii părinţilor mă urmăresc cu lacrimi de dojană,
privirea lor atât de blândă fulgeră-n simţiri
şi umeziţi-mi ochi şi-acum încă îi cheamă

îmi amintesc prin gânduri răzleţite
cum mă purtau pe braţe, obosite,
cum mă fereau de grijile împotmolite,
în muncile ce le făceau, prea prost plătite

eu nu ştiam şi nu băgăm de seamă,
făceam prostii, ceream visul în palmă,
ceream ca luna să coboare pe-o năframă,
mi-o dăruiau zâmbind cu ochii pe-a lor rană

când am crescut nimic, nimic n-am înţeles,
erau în mine lacrimi, erau urmele de stres,
erau în mine frană pentru mersul nebunesc
spre faptele furate fără rost şi sens

acum e prea târziu, îi plâng îi chem,
îi vreau din nou aproape, simt un ghem,
în coşul pieptului, mă doare, noaptea gem,
îi strig şi-aş vrea:.. "iubiţilor, daţi-mi un semn"

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jar

Bătrânica uscăţivă, ghemuită lângă foc, scotoceşte prin ceaţa
Inimii obosite, descoperind un adevăr amar:
Întreaga viaţă a devenit trecut, au rămas vii doar amintirile;
Îşi încălzeşte oasele cu vreascuri din vremea tinereţii.
"Şi unii erau băieţi, iar unii erau vise, şi unii erau diavolii Iadului.
I-am iubit cât am putut de mult – şi-s bucuroasă pentru asta –
Şi-s bucuroasă pentru asta!
O sută – Doamne, cât timp a trecut!
Psst, aş fi vrut să fie încă pe-atâţi"!
"Dragostea e tot ce vine mai mai bun din mâinile Tale"!

O, mândria unei femei bătrâne, murmurând lângă foc,
Asemeni unui rege din Ninive, din Lidia sau dinTir –
Aruncând în rugul funerar toată purpura şi tot aurul ei!

poezie de Beatrice Ravenel,1870-1956, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!