Eclipsare

Când mâinile ni le împresuram
Una într-alta ca un joc copilăresc,
Rugul pe care speranţa îmi atârna
Îmi pironea inima sub înflăcărarea unei tandre atingeri.

Dar focul ceresc se bucură şi el;
Îşi trimite văpaie, catarge înflăcărate
Căci potopul ruinează tot înaintea sa
Iar piloanele corăbiilor coboară la vale
Agale spre mine.

O soarta crudă le aşteaptă,
Vântul într-o clipită le amuţeşte,
Cu nonşalanţă ajung să se piardă în mulţime;
Totul se linişteşte.

Şoapte surde aud din caverne îndepărtate,
Iar morţii toţi au început să chicotească
Au râs de buzele-mi ca două sloiuri
Ori de un corp imobil, de monolit.

De pe plaiuri străvezii ei cântă recviemul
Vestind moartea, stele deşirate indică insistente
Spre un pustiu cavou.

Glasurile lor incoerente
Răsună animalic din valuri de confuzie,
Ajung să mă împiedic de o piatră funerară
Oh, o contuzie!

Şi eu sub o arşiţă cumplită te căutam
Sub un soare înşelător,
Căci tu de mult dispăruseşi
În lumina lunii sure,
Dar nu am simţit
Nici iubire, nici ură.

Încă văd văpaia ascunsă pe după lună
Şi care străpunge zorii
Ca într-o renaştere glorioasă.

poezie de Răzvan Duluman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elogiul transfiguraţiei

Ne-am întâlnit sub lumina felinarului
A cărei strălucire o speranţă mi-a dat,
Te înfăţişa-i cu părul radiant
Luna, o culoare estompată pe un cer dezolant;
Deşi tu o atingeai numai cu privirea-ţi
Invidia o rodea de radierea ta
Pleacă cu umilinţă într-un peisaj aproape uitat
Pe care încă mi-l amintesc
Atât de viu, atât de neimaginat
Pentru că eu, tu, am trăit defapt într-o iluzie fantasmagorică
Două jocuri de lumini pe un pământ urgisit.

Boltă cerească ne priveşte în valsul nostru ritmic,
Iar pământul vibrează la tandre atingeri,
Din păduri sepropagă un ecou de romanţă,
Marea-i lînă în lung suspin:
Lacrimile a ceea ce se va întâmpla
În ea se vor răvăşi
Acum lanţurile-ţi de fier captiv mă ţîn
În acest ocean al disperării
Aş vrea cu ardoare să înot spre ţărm
Dar noianul vânzolit mă aruncă spre nicăieri
Aproape îl văd, un mal înstrăinat
Iar ancora spre el voi îndrepta
Dar vasul poticneşte, solii tăi îl străpung
Cu înveninate cangi de fier.
Credeam că un arzător nisip îmi încânta tălpile
Dar defapt mă scăldăm în roşu înfierbântat
Oare să fie plânsetul unui trandafir?
Ori poate goliciunea din sufletu-mi?

Păşeşţi alene pe sloiuri turbate
O apă învolburată dedesubtu-ţi,
Ea te îndrumă pe cărarea însângerată
Păşeşţi neştiutoare, în jurul tău îi cenuşă,
Un suflu rece de zefir, un cadru funerar?
O incinerare clasică, un sicriu de cleştar?
Fugi înspre mine cu flori inmormantale
Deşi mormântul meu nici nu era făcut.

Zăceam în a mea paralizie
Ce ar putea fi doar o moarte timpurie
Te apropii încet, dar mai mult parcă contemplezi,
Nu te aşteptai astfel să mă revezi
Ruşinată îmi acoperi trupul
Cu un giulgiu întunecat,
Şi ai fugit aşa repede înspre neant.

Consecinţele ignoranţei le-ai văzut,
Într-o piatră lipsită de sânge m-am prefăcut,
Deşi poate în mintea ta eu sunt uitat
Ori mă consider vinovat?
Cu această condiţie de damnat eu mă voi resemna
Şi eu de asemeni te voi uită
Pentru totdeauna.

poezie de Răzvan Duluman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pleacă de lângă mine vis urât...

Fug şi mă ascund în adâncul mării profund,
ca ochii mei să nu-i vezi plângând,
dar visul urât pleacă şi se ridică,
stau şi te aştept, iar somnul vine într-o clipă,
iar eu strigăm din nou ca să rămâi,
că tu eşti dragostea mea dintâi.
Tu îmi spuneai "adio" şi te urcai la cer încet
şi nu mai aveai nici un regret,
tăcerea din flori o simţea doar vântul,
mă urc şi eu spre cer şi văd apoi pământul,
cobor din nou prin frig şi ceaţă,
îmi simt mâinile reci, dar mă întorc la viaţă.
Mă trezesc când zorile coboară,
găsesc la ochi o lacrimă amară,
tu eşti lângă mine, o mare iubire
şi las cu drag inima să te admire.

poezie de Eugenia Calancea (15 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aud chemare vie

Un orologiu straniu în miez de noapte sună,
Aud chemarea-i vie şi-ndată mă trezesc,
Ridic privirea-n valuri spre minunata lună
Ca ea să se-oglindească, să ştie c-o iubesc.

Printre noian de stele o rază se coboară
Şi ocoleşte norul ce duce ploaia-n cârcă,
Îmi dă fuior de-argint să fac din el o scară,
Căci din înalt aud; -Hai, fă-ţi curaj şi urcă!

Îmi curăţ întinarea şi haina pământeană,
Suflarea-mi primenesc cu un poem divin,
Dar din genuni răzbate o pasărea vicleană
Ce vrea să îmi arate un cuib uscat, străin.

Mă sui cu greutate ferindu-mă de şoaptă
Şi-n liniştea stelară, zăresc frumoasa lună,
Stă pe un braţ de astru şi surâzând aşteaptă
Lumina să-mi aşeze pe creştet în cunună.

O rog cu preţuire să-mi încrusteze un semn
Pe gândul care aleargă copil curat, hoinar,
Ca el s-ajungă-n taină la suflet c-un îndemn
Şi-n zbor astral să plece, pân'la ceresc hotar.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pădurea amintirilor

În pădurea care cântă cu petale-n primăvară,
Paşii mei urmează calea începută într-o seară;
Tu te-ndrepţi, pe o alee presărată cu suspine,
Spre o bancă ce păstreză amintirile cu mine.

Sub acelaşi cer şi astăzi, ne târâm, din întâmplare,
Paşi din primăveri trecute, pe-o alee şi-o cărare,
Tu - cu gândurile tale, eu – cu tine-n ale mele,
Într-o seară când pădurea se acoperă de stele.

În lumina lor, cărarea pare-o vale presărată
Cu un praf de-argint ce curge spre aleea ce se-arată
Ca un râu cu unde line într-o noapte-ntunecoasă
Reflectându-mi dintre stele una, parcă, mai frumoasă.

Mă apropii de aceea cu speranţă şi uimire,
Dar pe bancă îmi luceşte, singură, o amintire.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 29

Când soarta mă doboară şi sunt dispreţuit
Îmi plâng de milă că sunt un proscris
Şi cerul surd n-aude când urlu înnebunit
Şi îmi blestem destinul ce mi-e scris.
Aş vrea să fiu din nou plin de speranţă
Să fiu ca cel ce are mulţi amici,
Ca cel ce are un scop bun în viaţă
Şi să mă-nfrupt din tot ce e pe-aici;
Dar stau şi mă gândesc şi râd de mine
Oare tu ştii-n ce stare mă găsesc?
Căci sunt ca ciocârlia în dimineţi senine
Ce imnul şi-l înalţă spre raiul cel ceresc;
Dar dragostea ta dulce îmi umple inima
Că nici măcar cu regii eu soarta n-aş schimba.

poezie celebră de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acel răstimp, fug împreună cu întrebarea aceea în uterul re-naşterii mele, în matricea de piatră unde, singur, cu genunchii la gură, îmi aud inima bătând în ritmurile pulsaţiilor pământului, ale lunii care, vibrând, îşi execută ciclurile rotaţiei, ascult foşnetul pădurii, ridicarea sevei din rădăcini spre coroanele arborilor, mă simt parte din tot ce există, toate îmi şoptesc tâlcurile existenţei lor, îi văd pe oameni aşa cum sunt, pe mine la fel, toate într-o mişcare permanentă, mişcare din care aleg un moment, un infim arc de cerc, lucrurile vin către mine, mi se destăinuie, văd legăturile cauzale, impulsurile, sensurile mişcării, rolul oamenilor, intenţiile, gândurile şi sentimentele lor, le pricep rosturile. Soluţiile vin de la sine. Le fac un semn şi ele aleargă ca să prindă mişcarea din urmă, iar eu mă întorc în mijlocul oamenilor cu un răspuns la semnul de întrebare cu care plecasem.

Neron Aurel în Romanul "Întunecimea", XII (2014)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă se gândeşte cineva că există ceva mai bun decât virtutea ori vreun bine dincolo de ea, atunci priveşte înspre bunurile pe care soarta le împrăştie şi aşteaptă cu îngrijorare să-i fie azvârlite daruri. Închipuie-ţi acum că soarta organizează jocuri publice şi că revarsă asupra mulţimii de muritori pe care a adunat-o onoruri, bogăţii, favoruri;o parte din acestea se fac bucăţi în mâinile celor care se încaieră pentru ele, altă parte ajunge să fie împărţită cu tovarăşi lipsiţi de credinţă, o alta se transformă într-un mare rău pentru cei cărora se revărsaseră darurile. Între ele, există bunuri care ajung la unii ce sunt cu gândul în altă parte, există bunuri care, fiind înfăşcate prea în grabă, se pierd şi scapă printre degete tocmai când sunt mai aprig apucate;nimeni însă, chiar dacă a reuşit să se înstăpânească pe ele, nu a apucat să aibă parte de o bucurie de lungă durată. La fel se întâmplă cu bunurile pe care soarta le aruncă de sus: sărmanii de noi ne agităm, ne străduim, ne dorim să avem mai multe mâini, privim ba într-o parte, ba într-alta; ni se pare că soarta întârzie să ne trimită darurile acelea ce ne aprind poftele: toţi le aşteaptă, dar ele ajung la puţini. Ne dorim să le prindem cât încă mai cad;suntem mulţumiţi dacă apucăm ceva, iar alţii rămân dezamăgiţi în speranţa lor deşartă;un dar slăbuţ îl plătim cu mari chinuri ori - chiar de sunt splendide - rămânem păcăliţi.

Seneca în Scrisori morale către Lucilius
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemări uitate

E templul acesta de piatră şi în el stau de veacuri statui de argint,
Răsună ecou de timpuri apuse, prin epoci ce ascund al vremii sublim.
Se lasă din cer o ploaie cascadă, cu ropotul său de cai nechezând,
Ce vin alergând să ducă în lume, o urmă de cer şi un colţ de pământ.

Sunt om plămădit din lut şi din apă, din aer şi duh şi din Adevăr,
Cuvântul dintâi îl port şi mi-e soartă, iar gândul răzleţ îl ţin căpătâi.
Deşi îndrăznesc a pătrunde cu mintea spre rostul concret şi pur omenesc,
Nu pot înţelege nici timpul, nici firea, acestui destin pe care îl trăiesc.

Îmi pun în speranţă o parte din vină, căci însăşi speranţa îmi destramă chemări,
Să pot să clădesc iar templul de piatră, cu sufletul meu încercat de aşteptări.
Prezentul îmi este verdict şi sentinţă, aş vrea mai uşor să îl pot depăşi,
Căci văd doar o lume ce nu are culoare, cu tonuri de timp şi tonuri de gri.

Cu fruntea lipită de geamul ce cată spre stradă, privesc cu uimire la ploaie visînd
Şi-mi pare că viaţa e o feerie, un dar făcut nouă aici pe pământ.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epistolă aproapelui meu

Cuvintele-mi ascund o dramă care,
Atât m-a mutilat, de-am adormit...
N-am vrut să-mi mai văd sufletul cum moare,
Din mult prea multă viaţă ce-a simţit.

M-ascultă numai noaptea cum mă scriu,
Iar luna îmi zâmbeşte ca o fecioară...
Ce mult am plâns, nici eu nu mai ştiu,
Şi nici n-aş vrea, căci aş fi amară.

Melodii din mine ies necontenit,
Şi mă sorb aievea şoaptele nebune...
Trăiesc şi energic, dar şi amorţit,
În bataia vieţii fără prinţi şi zâne.

Mileniul cântă vocea-mi care nu mai tace,
Şi nici măcar nu mă aud...
Încă mă vezi mică şi tare îţi mai place,
Dar, ochii mei vorbesc despre azur.

O lampă învechită stă de strajă,
Lumina ei îmi dă un vers de vis...
Mă regăsesc pe a iubirii plajă,
Unde te-ajung din urmă, din abis.

Acolo sunt unde mă vreau... cu tine.
Cuvintele ascund ce vreau să spun...
Şi tot cu ele mă exprim pe mine,
Dar n-ai să le ghiceşti nicicum.

Asta-i baladă fără vers şi fără rimă,
Scrisoarea marilor trăiri poeticeşti...
N-o să pricepi ce zic de nu ai stimă,
Pentru acei care te-nvaţă să trăieşti.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buzele-ţi îmi cântă visul

În sărutul tău, femeie, buzele şoptesc timide
Când aştern pe ale mele vise din efemeride,
Am să le adun pe toate, picături nemuritoare,
Stropi din zâmbetul prin care îmi eşti lună, îmi eşti soare

Te voi legăna cu ochii, voal privirea-mi ţi-e pe umeri,
Pielea ta străluce stele, printre ele te enumeri,
Nici nu ştii... dar fără tine, cerul plânge câteodată,
Îi dispare tot albastrul într-o mare agitată

Dulce linişte sublimă, povesteşte-mi de iubire,
Doar acolo sunt acasă, precum într-o mănăstire,
Te ascult, de vrei, de-a pururi, glasul tău îmi dă bineţe,
Buzele-ţi îmi cântă visul, lângă tine-s tinereţe

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gene de smoală

În crângul meu aspru de-atâtea sălcii
Se-aşază o lună pe marginea bărcii,
Iar lacul priveşte la mine cum tac
Şi plute de iarbă din mine desfac.

Când păsări de noapte îmi cântă difuz,
Cu ochii lor galbeni spre cerul ursuz,
Absorb luciul apei în ochiul deschis –
Un ochi care-mi ţine un soare închis.

Mă rabdă pădurea, mă rabdă şi cerbii,
Iar vântul mă-ntreabă de ce firul ierbii
Aşteaptă, o vreme, luna de seară;
Să uite, să plece, să nu mă mai ceară!

Pe cerul sălbatic copacii se zbat,
Din crengi şi din păsări îmi creşte un pat,
Pe care m-aşez cuminte, în tihnă,
Cu ochii mei galbeni pentru odihnă.

Apoi totul doarme. Oile rânduri
Se-adună în turmă – moină de gânduri –,
Cocorii se rup în stol de mărgele,
Iar stolul de noapte mă poartă cu ele.

Aici m-am născut, la prima rafală,
Din vântul câinesc, în râul de smoală,
Aici sunteţi voi şi cu voi am crescut,
Aici mă sfârşesc spre un nou început.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De satul meu bătrân

De satul meu bătrân îmi este dor...
Îmi amintesc de când eram fecior,
De casa şi de cumpăna fântânii,
De cum trudeau spre a trăi, bătrânii.

De obiceiuri din străbuni purtate
De plânsul şi de jalea de la moarte,
De bucuria nunţilor spre care
Copil, eu alergam cu-nfrigurare.

Îmi amintesc, îmi amintesc de toate,
De salcii ori de goana de pe drum,
Când îmi vedeam bunicii de departe...
În fumul vieţii parcă-i văd şi-acum...

Văd ca prin vis şi naţia română
Şi tricolorul fluturând spre-nalt,
Văd limpezimea apei din fântână
Şi-n plâns de dor şi de durere cad.

Spre transcendent văd alergând străbunii
Şi pică-n mine lacrimă de dor,
Căci au plecat din ţară toţi românii
Ne-având aici, de mult, vreun viitor.

Privind în jos, din înălţimi cu soare,
Văd renăscând biserica din vale,
Mormintele-nvelindu-se-n lumină...
Şi Doamne, simt puterea Ta divină!

Mă văd la focuri, alergând prin sat...
Văd tinereţea plină de păcat...
Văd ca prin vis şi nucul cel bătrân
Şi dintr-o dată iar mă simt român.

Dar vezi, îmi este talpa sângerândă
Şi-s paşii grei şi mâna tremurândă.
Pământul sfânt mă cheamă înapoi.
Trăiesc regretul celor mulţi ca voi!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rochia e pe marginea patului

Inima mi s-a făcut praf
tot zbătându-se în clepsidra nopţii
visând că o altă femeie
mi-a îmbrăcat rochia,
iar tu îi căutai formele prin ea
fără să simţi că acel trup era străin
şi mâinile ei te prindeau ca într-o capcană
din care nu te zbăteai să scapi,
ci dimpotrivă sperai să te afunzi
ca într-un somn de iarnă lungă.

Numai dorinţa din mine
a deschis o uşă
prin care m-am strecurat,
agăţându-te cu unghiile de coapse,
mi-ai zis, iubito, nici moartea nu poate
să îmi ia mirosul tău inconfundabil
forma sânilor tăi, ca nişte aripi de înger,
îmi pare una dintre cărări ce duc spre rai,
iar rochia ta, la marginea patului,
îmi face cu ochiul...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am întâlnit

Te-am întâlnit în drum spre casă
Erai grăbit, dar eu frumoasă
Mergeai atent, iar eu agale
Tu te duceai la deal, dar eu la vale
... dar eu la vale... dar eu la vale.

Şi soare nu-i poate se stie
Arată luna, nu mai se vie
Pe acelaşi druuuuum
A câta oară
Mă urc la deal, da' nimeni nu coboară
Dar nimeni, nimeni, nimeni nu coboară.

Te-am întâlnit în drum spre casă
Erai grăbit, dar eu frumoasă
Mergeai atent, iar eu agale
Tu te duceaï la deal, dar eu la vale
... dar eu la vale... dar eu la vale.

cântec interpretat de Cleopatra Stratan, muzica de Pavel Stratan, versuri de Pavel Stratan
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul si când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot "binele" care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

Ioan Ianolide în Întoarcerea la Hristos
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng...

Când plâng, o lacrimă de-a mea,
Îmi plânge-ntreaga lume.
Şi infinitul plânge-amar,
Cu ploi de stele, iar şi iar...
Nu mai cunosc nici zâmbetul nici visul.
Mâ-ntreb dacă există paradisul...
Dar cine să-mi răspundă la-ntrebare?!
Şi sufletul de suferinţă doare.
Oh, nici speranţa nu îmi mai rămâne,
Căci cine-s eu de-acum pe-această lume?!
Adorm - o stea la margine de zare.
Scheletul unei clipe trecătoare
Îmi dă o umbră - aripă târzie -
Un zbor plăpând de puf de păpădie.
M-acopăr cu veşminte de lumină,
Dar singură-s, durerea nu-mi alină
Nici valul cast, nici răsăritul, Doamne.
Cărări de pietre-n vreme de ninsoare...
Şi ochiul plânge albele zăpezi,
Când încă o iubire, iată, pierzi!
În curcubeu mă învelesc şi iar
Iluzii mă apasă vertical.
În înger, transcendent, mă definesc
Şi-aştept de-acum, aştept o mângâiere,
Din visul meu urât să mă trezesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E atata pace...

E atâta pace... în sufletul meu...
căci ochii mei privesc spre Tine....
deşi mă-nconjoară furtuna
şi norii sunt tot mai grei,
Te privesc... şi flori de tei
îmi ningi printre pleoape...

eşti tot mai aproape...

sunt valuri ce frâng tot ce-ntâlnesc
şi-n spume ar vrea să mă frângă...
dar Tu, din înaltul ceresc
ai venit si îmi spui „locuiesc
în inima ta, ca nicicând,
să n-o las să plângă!”

şi ştiu că se poate...

cu Tine păşesc
pe întinderea de ape,
deşi vin talazuri iar vântul, prăpăd,
ar vrea ca nimic să nu scape,
dar Tu mă ţii de mână...

E atâta pace... în sufletul meu...
căci ochii mei privesc spre Tine....

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna-i frumoasă dar fac potecă să-mi iasă grabnic din suflet. Nu-i mohorâtă, are priviri de lumină chiar dacă râde cu toţi dinţii spre amurg. Are un fel de nostalgie atipică într-o vâlvătaie de clipă. Zilele nu seamănă una cu alta, fiecare apucă minuni surde şi calde, pentru ca mai apoi să le aşeze tainic sub tălpi de Noiembrie.
Nu ne-am înţeles. Nu dintr-o dată, ci treptat, subtil, ca un gând care alunecă molcom spre cea mai dulce ispită. Parcă frunzele ei ruginii se lipeau de nori, în cădere liberă către soare şi câteodată îmi robeau frânturile de visuri. Nu mai voiam să împărţim nici gutui coapte, nici vara trecută, agăţată straşnic de ultimul verde crud. Îmi amintesc cum ne făceam haină din rugăciune pentru că toamna mea boemă, capricioasă şi rece pe alocuri e tot de la Tatăl Ceresc.

Andreea Palasescu (3 noiembrie 2020)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe valuri de iubire

Din mine se revarsă valuri de iubire
Şi nu pot să le-mpart; sunt ei mult prea puţini,
Aceia ce rămaşi să merite-mplinire
Sunt oamenii mici, prea goi şi nu prea plini.

Lumină ascultată cum te reverşi din mine,
Aşa să fiu ca luna în ziua cea mai clară!
Nu aş lua de eu să plec, decât poate ruine
Căci pe pământ aici, e doar floare amară.

Potopul dinspre sine - renunţări şi zbateri;
Te afli într-o lume crezând că te iubeşte,
Dar de iubit iubeşte doar Unul când abateri
Pe drumul tău ivite te încolţesc robeşte.

Aşa de mult să las din cuget să se-adune!...
Ar deveni pastel întreaga-mi existenţă!
Aşa multe culori pot străluci-n cunune,
Şi împletite toate cu lacrimi din esenţă.

Pe valuri de iubire născut-am un serai,
Atingeri…of atingeri, de pace şi candoare…
Minunea nevăzută, deşi o stăpâneai…
Nu şi-a lăsat misterul decât într-o mirare.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul stelelor

Pe ţărmul lor, străin de odisei,
Departe de a lumilor privire,
Trăiau, se-nţelegeau – erau doar ei –
Şi îşi creşteau urmaşii cu iubire.

Privind spre stele, nu ştiau decât
Că noaptea, sus pe cer, când e senin,
Apar, mai strălucesc, mai cad... şi-atât,
Căci Soarele-i stăpânitor deplin

Şi îi iubeau lumina, iar căldura
O aşteptau din mângâieri de rază
În zori de zi, când le-atingea făptura
Ca zâmbetul ce,-ades, te luminează.

Iar Luna... da, a Soarelui pereche,
Cu razele-i de noapte, argintii,
Era şi ea, în lumea lor străveche,
Iubită-n înserările târzii.

Ştiau ei, lupii: hărţile din stele
Au ajutat străini, pe bărci imense,
La ţărmul lor să îşi coboare vele
În căutări de jaf şi recompense,

Iar lumea lor nu a mai fost la fel,
Dar n-au uitat de Soare şi de Lună,
Iar stele, strălucind pe ceru-acel,
Nu pot, iubirea lor, să o supună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!