În acel răstimp, fug împreună cu întrebarea aceea în uterul re-naşterii mele, în matricea de piatră unde, singur, cu genunchii la gură, îmi aud inima bătând în ritmurile pulsaţiilor pământului, ale lunii care, vibrând, îşi execută ciclurile rotaţiei, ascult foşnetul pădurii, ridicarea sevei din rădăcini spre coroanele arborilor, mă simt parte din tot ce există, toate îmi şoptesc tâlcurile existenţei lor, îi văd pe oameni aşa cum sunt, pe mine la fel, toate într-o mişcare permanentă, mişcare din care aleg un moment, un infim arc de cerc, lucrurile vin către mine, mi se destăinuie, văd legăturile cauzale, impulsurile, sensurile mişcării, rolul oamenilor, intenţiile, gândurile şi sentimentele lor, le pricep rosturile. Soluţiile vin de la sine. Le fac un semn şi ele aleargă ca să prindă mişcarea din urmă, iar eu mă întorc în mijlocul oamenilor cu un răspuns la semnul de întrebare cu care plecasem.

Neron Aurel în Romanul "Întunecimea", XII (2014)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mişcarea naturală a filmului dă obiectelor expresia lor, ci mişcarea artistică, adică, o mişcare ritmică reglementată de la sine, în care variaţiile şi pulsaţiilor formează o parte din designul artistic.

citat din Hans Richter
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-I mulţumesc, mă simt dator!

Când îmi îndrept puţin privirea
La tot ce am în jurul meu,
Mă simt dator, cu mulţumirea
Să mă întorc spre Dumnezeu.
Că tot ce-am întâlnit în cale
Şi tot ce încă întâlnesc,
E opera iubirii Sale...
Eu pentru asta-I mulţumesc!

Când văd un firişor de iarbă,
O floare simplă când privesc...
Un crin din câmp în haină albă...
Mă simt dator să-I mulţumesc!

Când lanuri văd cu spice pline,
Privind la mlădierea lor,
Văd pâinea zilelor de mâine...
Să-I mulţumesc, mă simt dator!

Iar când în clipe de-nserare
Văd bolta cerului senin,
Cu candelabru-n tremurare...!
Eu vreau să-I mulţumesc deplin.

Şi pentru freamătul pădurii,
Şi pentru murmur de izvor,
Şi pentru tainele naturii,
Îi mulţumesc! Îi sunt dator!

*
Sub semnul de recunoştinţă,
'Nainte-Ţi, Doamne, mă închin...
Eu vin din suflet cu credinţă,
Pios să-Ţi mulţumesc deplin!

O, şi-ntr-o sfântă dimineaţă,
Când tainic zorii se ivesc,
De tot ce-am întâlnit în viaţă
Şi-atunci eu vin să-Ţi mulţumesc.

poezie de Emil Bulgăr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni

Văd oameni cu figuri din plastic
Pierzându-se-n gesticulaţii,
Cu tonul acru şi bombastic
Bălesc scornind elucubraţii!

Văd oameni cu figuri din piatră
Şi totuşi slabi şi instabili,
Mânaţi de spiritul de şatră
La speculaţii, ce abili!

Văd oameni cu figuri din tablă
Cu graiul răguşit de-angină...
I-aud şoptind c-ar fi o rablă
Mâncată straşnic de rugină.

Văd oameni cu figuri de-aramă
De bolovani, părând o pietricică
Şi să pronunţe cum îi cheamă
Îi simt cum li se face frică...

Şi-acestea toate fiind spuse,
Eu cine sunt, până la urmă?
Când tot îmi mut din catrafuse,
Pe cine eu urmez din turmă?

poezie de Livia Frunză (24 martie 2016)
Adăugat de Livia Frunză
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la o idee

Sunt suficient, sunt mulţumit cu viaţa?
Totul a fost planificat.
Timpul a stat la picioarele mele?
Toate bătăliile le-am încheiat victorios.
Ce mai aştept să fug la Histria!?
Unde ziduri albe, prăbuşite
umbre, chipuri din alte milenii se amestecă
cu cimentul şi chirpicul.
Unde picioarele elefanţilor sunt suporturi din sticlă şi lemn
în temple bine măsurate
şi-n cotloanele neştiute ale ogorului meu
de unde bine văd
ungherele gândurilor tale ascunse.
Unde toate converg la marea, veşnic mare albastră
iar spotul de lumini îşi marturiseşte teama în fascicule.
Unde ideile se învălmăşesc în etape, că totul
un tot... zero, unul, zero, unul, unul, zero
ca într-o cartelă matematică, este peren.
numai prieteniile se duc şi vin,
şi iubirea difuză... în orice ipostază!

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Posed tot ceea ce ţine de mine: corpul meu, inclusiv tot ceea ce face acesta; mintea mea, inclusiv toate gândurile şi ideile; ochii mei, inclusiv imaginile a tot ceea ce văd ei; sentimentele mele, oricare ar fi ele: manie, bucurie, frustrare, iubire, dezamăgire, emoţie; gura mea şi toate cuvintele care ies din ea: politicoase, dulci sau aspre, corecte sau incorecte; vocea mea, sonoră sau liniştitoare; şi toate acţiunile mele, atât cele îndreptate către ceilalţi, cât şi cele direcţionate către mine însumi. Posed fanteziile, visele, speranţele şi temerile mele. Posed toate triumfurile şi succesele mele, toate eşecurile şi toate greşelile.

citat din Virginia Satir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot să fac parte din realitatea noastră

te văd
cum îţi mişti braţele
prin aerul rece
şi nu înţeleg cum de poţi umbla liniştit
prin acest dezastru al cuvintelor mele
sunt atât de sigură
că la mijlocul drumului
viul chemării
nu are ecou
iar poemul
în care te ţin cu forţa
e doar o cămaşă ţesută
din pânza timpului
ce ne-a fost dat
să-l trăim împreună
poate nu se cuvine
să vorbesc aici
despre toate întâmplările cotidiene
că
până la urmă
viaţa ta
nu este un obiect elastic
de care să îmi leg
eşecurile

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascult pietrele

Am inima grea de iubire
de aceea mă hotărăsc
să ascult pietrele
ele îmi sunt confidente
neclintite şi ferme
îmi lipesc tâmplele de ele
duritatea
de răceala lor
ele cunosc secretele împitririi
le ascult şoaptele
cu pleoapele întredeschise
mă apăr de fotonul sâcâitor
al luminii
care pătrunde nestingherit
în toate fiinţele
cu trufia lui solară
ascult glasul pietrelor
strigătele lor mute.
Spun multe poveşti
despre oameni şi inimi
pietrele.

poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţe

Ascult, privesc şi iar ascult
cum bate vântul dintr-o parte,
fără să ştie de-al meu gând
care îmi spune că se poate.

Că pot să vină iar furtuni
în care să mă pierd cu totul,
în visele cu mari minciuni
care nu ştiu unde mi-e locul.

Zăresc pe dealul fără vârf
lumini arzând de călătoare,
sunt îmbătate de priviri
curgând din mine doritoare.

Ascult, privesc şi iar ascult
lumea cu ea necruţătoare,
privesc cu ochii spre pământ
să văd acum cum creşte-o floare

şi văd pământul numai ars
de paşii mei strivind cărarea,
ascult la pietrele cu glas
spunând că nu ştiu unde-i zarea.

Şi totuşi merg spre nicăieri
dorind s-ajung cu mine însumi
ştiu că pot să prind iernări
şi toamnele râzând plecându-mi.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răspuns la o idee

Sunt suficient, sunt mulţumit cu viaţa?
Totul a fost planificat, timpul a stat la picioarele mele?
Toate bătăliile le-am încheiat victorios. Ce mai aştept?
Să fug la Histria!?
Unde ziduri albe prăbuşite,
Umbre, chipuri din alte milenii se amestecă
Cu cimentul şi chirpicul?
Unde picioarele elefanţilor sunt suporţi de sticlă şi lemn
În temple bine măsurate,
Şi-n cotloanele neştiute ale ogorului meu,
De unde bine văd,
Ungherele gândurilor tale ascunse.
Unde toate converg la marea, veşnic mare albastră,
Iar spotul de lumini îşi marturiseşte teama în fascicule,
Unde ideile se învălmăşesc în etape, că totul
Un tot... zero, unul, zero, unul, unul, zero
Ca într-o cartelă matematică, este peren.
Numai prieteniile se duc şi vin.
Şi iubirea difuză în orice ipostază!

poezie de Aurel Avram Stănescu
Adăugat de Aurel Avram Stănescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupt... corp la corp

mă simt piatră din rotundul haosului căzută pe drumul care duce spre nicăieri. aud compromisul cântând din sufletul negru, văd amăgirile cum aleargă pe străzi
şi, în această lume în care semnul egalităţii dintre noi şi animal dispare, halucinaţiile cu mâini abia înaripate mă poartă spre orizontul cu mai mulţi sori.

o bucată din mine, obosită de această vânătoare a zilei de mâine, îmi spune că nu sunt în deajuns de nebună pentru actul de umilinţă, care mă fracţionează ritualic lăsându-mă pradă unor triste iluminări.

dar mă calmez! cu un surâs evlavios, lupt... corp la corp cu fiecare speranţă, mă salvez cu propriile-mi lacrimi într-un impuls din ce în ce mai slab până la oprirea definitivă.

pe scena existenţei în aerul înalt, voi lipsi de la gloria lumii, ca o cupă plină de neprevăzut în care este greu de crezut dacă mai poţi muri creştineşte.

Doamne, ce greu este să fii piatră!

poezie de Elena Toma
Adăugat de Elena Toma
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnul cercului

într-un loc
pământul
aerul
apa
şi amiaza...

nimic dintre toate
lucrurile acestea
nu-mi aparţin
şi totuşi
ele fac parte din mine
(ca nisipul din mare
zborul din înalt
culoarea din lut
şi albul din floare)

dincolo de toate
doar semnul cercului

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine c-am scăpat...

şi îmi vorbeşti şi îmi vorbeşti,
şi te ascult şi dorm puţin,
şi mă trezeşti şi gust din vin,
îl dau pe gât cu vorbe lin

aud, te-aud cum te repeţi,
mi-e gândul călător în altă parte,
îmi faci un semn, dar suntem beţi,
tu de-a ta vorbă, eu de toate

se face timpul negru înnoptat
şi vreau să plec, să merg acasă,
îmi spui să stau, mă tragi de braţ,
vrei să vorbeşti, nici că îţi pasă

mă rup de tine, cu greu reuşesc,
te văd în umbră supărat pe mine
şi merg şi merg, cu grijă mă păşesc,
şoptindu-mă.. ce bine c-am scăpat cu bine

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, toate sau aproape toate nefericirile oamenilor vin din faptul că sunt preocupaţi de alţii, nu de sine. Dacă oamenii s-ar preocupa numai de sine, de adevăratul lor bine, fiecare ar fi (sau ar trebui să fie) mulţumit de viaţa lui, nu i-ar face pe alţii să sufere şi nici n-ar suferi din pricina lor.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce fac acum?...

ştii ce fac acum?... mă gândesc la tine,
mi se întâmplă des să mă gândesc,
pătrunsă toată eşti în inimă la mine
şi nu mai pleci, iar eu nu te gonesc

îmi dai o stare de plutire lină,
îmi dai o stare care vreau s-o am,
simt inima cum ţie se închină,
ea, care închinată nu-i de-atâţia ani

îndeamnă să te caut. să mi te-apropii
şi parcă nu-nţeleg şi mă feresc,
să nu-ţi văd chipul, să nu-ţi văd nici ochii,
căci de îi văd deodată mă topesc

îmi este frică, frică-mi e de mine,
de felul meu timid, neînţeles,
o frică de durerile de tine
şi alungarea lor mi-e chinul reales

ştii ce fac acum?... mă gândesc la tine
şi gândul nu m-ascultă să nu mă gândesc
şi toate nopţile cândva senine,
acum cu chipul tău şi-n vise, chinuiesc

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoare

Culoare e în jurul meu,
Culoare si în suflete
Unde privesc văd tot mereu
Doar culori colorate.

În creion schitat sunt eu,
Mâine fac retuşuri,
Stau ca o apă în vârf de deal,
Vin pe-alunecuşuri.

Persoanele din jurul meu
Frumos stau colorate,
Numai eu parcă aş fi
Făcut pe jumătate.

Ca notele din portativ
Stau ele adunate
Conturate în nuanţe vii
De mine parcă uitate.

La izvorul cel din deal
Şoptesc una cu alta
Eu le privesc mai din aval
Inima îmi exaltă.

poezie de Camelia Natalia Ignat din Alter ego (mai 2018)
Adăugat de Camelia Natalia Ignat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată cum văd eu lucrurile: nu-mi pasă de politică... sunt în primul rând compozitor. Orice guvern care mă lasă să-mi scriu muzica în linişte, care îmi tipăreşte tot ce scriu înainte ca cerneala să se fi uscat pe hârtie şi care îmi cântă absolut tot ce compun este un guvern bun pentru mine. În Europa toţi trebuie să ne luptăm pentru a obţine cel mai mic concert, să ţopăim frumos în jurul dirijorilor şi al directorilor de teatre; în Rusia ei sunt aceia care vin la mine. Abia pot face faţă cererilor lor.

Serghei Prokofiev în Memorii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna, noaptea

Tăind ferestre-n pădure
soarele toarnă sânge
în lampă.

Stau tăcut
în satul unor oameni
al oamenilor mei care-l locuiesc.

Totul este la fel cum era.
Totul este păstrat
pe feţele oamenilor
generaţie după generaţie.

Sunt o fântână
săpată de strămoşii mei
pentru odraslele lor.
Toate suferinţele vin din apele mele adânci şi tainice.

poezie de Hai Zi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mişcare

Valul neliniştit,
neobosit al mării,
e simbolul mişcării.

Experienţe trăite
cu ani în urmă
au creat peisajul
în care se consumă.

Noi înşine,
în permanentă mişcare,
creăm lumea din jur,
fremătătoare.
Înfruntăm ignoranţi
noutăţile vieţii.

Ignoranţa însăşi
poartă viaţă –
amestec de cunoscut
şi necunoscut,
amestec generator de artă,
amestec de muzică,
de pictură,
de dans pătimaş,
de literatură,
ce fac din viaţă adevărată magie
sorbită naiv, cu frenezie.

E asemeni amestecului
de apă limpede
şi nisip de pe mal,
la care lucrează

neobositul val –
simbol al mişcării.

poezie de Ana Vida din Trăiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!