* * *

în Dincolo e nimic.
nimeni nu dispare din viziuni,
sunt înlocuitori cu feţe lipsă,
morţii nu au ce căuta în moarte.
nu e ruşine, vină,
sunt voci care circulă cu lanţuri la picioare,
e un aer sclav care
atârnă peste Zona de Cenuşă.

în moarte nu sunt morţi,
sunt flăcări care merg în patru picioare.

chemată de stirpe,
ura e frumoasă, îi dau dinţii,
înaintează cu lupi falşi de lumină scăzută prin treceri spre Pământul de la Capăt.
taţii nu au putut fi salvaţi, Răul se ascunde în miei.
e o dezonoare
câştigată cu răzbunări seismice.

coordonatele cad în transă,
îşi lasă pielea năpârlită
unde trebuie
în Ultimul Câmp al Strălucirii.
aşa, Urmăritorii străbat durerea după ele
în localizarea mamelor.
ochiul nu trage cu arma, trage cu mintea.
nu mai sunt morţi,
mamele
trebuie să le poarte viziunea în pântec.

Înaltul Negru nu vine neinvitat,
e demult sus.

Credeai că ştii ce e Moartea?
Nu e nimic acolo.
Am fost.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fel de autoportret

Eu sunt cum trebuie să fiu.
Sunt aşa, şi sunt pe dincolo;
Sau sunt pe dincolo şi nu sunt aşa.
Dar, nici nu vreau să fiu
Cum trebuie acolo,
Ori sunt cum trebuie
Să fiu dincoace.
Dar cine ştie cum trebuie să fiu?
Şi cine vrea să fiu cum trebuie ;
Şi cine aşa şi pe dincolo,
Pe dinăuntru, pe dinafară,
Peste tot ce e, ce sunt,
Ce mă-nconjoară,
Ce mişcă, ce moare,
Ce-i bun, ce-i rău şi ce doare;
Ce naşte, ce duce
Pe dincolo şi dincoace de noi,
Din noi, şi pe dincolo şi pe dincoace,
În lumi stelare, milenare,
Ce sunt sau nu sunt?
Eu sunt cum sunt,
Că sunt sau nu sunt:
Pe dincoace, aşa şi pe dincolo!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

VI – din "Duminică dimineaţă"

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ştiu,
arăt ca un dezertor,
lumea era contorsionată acolo,
nu exista departe,
doar un fix fără chei,
sunt murdară de viziuni pe haine şi tălpi,
m-am ras în cap
pentru ca viitorul acela
să nu mă poată reţine,
singura mea vulnerabilitate la profeţii
era umanul.

îmi dezbrac holera pe pragul acesta,
tu nu mă cunoşti din dinafara aia
căreia i se infecta timpul
câte 1 centimetru de negru
pe zi.

acum,
vin înaintea ta în inima goală,
nu sunt decât un aer care dezertează
în înlăuntrul tău...

respiri?
îţi sunt.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgiile cuvintelor (39)

femeile au pielea afurisită
deşi unii ar zice că e dulce
probabil de la coasta de drac li se trage
unii le-ar căuta cusur
ca la boabele de struguri
alţii le-ar purta ca pe bijuterii
toţi recunosc că au un rost
deşi nimeni nu le cunoaşte alfabetul
în care sunt scrise

unii cumpără litere
alţii bilete de tren
viaţa e o călatorie numai dus
şi moartea e tot o femeie
nu ştii niciodată
în spatele cărui zâmbet se ascunde

femeile sunt ca anotimpurile
sau invers
cu ele nu ştii niciodată cum stai
unii ar spune că sunt mai rele ca paianjenii
alţii ar da orice să se lipească de şoaptele lor

au buzele roşii
ca păcatul
deşi au mâncat primele din măr
în ochii lor plouă
indiferent de zodie
unii spun că poartă magie în degete
alţii că pot fi încătuşate cu un inel
şi rochia de mireasă
are farmecul ei

în zorii zilei de după
şarpele îşi schimbă culoarea

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mulţi morţi mai sunt în lumea asta

Mulţi morţi mai sunt în lumea asta
Suflete reci în carne vie
Mulţi morţi de frică să trăiască
Se nasc în ale lor sicrie

Mulţi bântuie prin întuneric
Împovăraţi şi traşi la faţă
Mai întâlnind vreun mort ce speră
Orbeşte, la o zi de viaţă

Mulţi se mai joacă de-a "trăitul"
Şi uită uneori că-s morţi
Pe când fărâma lor de viaţă
Le trage zilele la sorţi

Mulţi morţi mai sunt în lumea asta
Şi de-l găsesc pe vreunu viu
Îl mint că o să îi dea viaţă
Şi-l bagă repede-n sicriu

poezie de Gabriel Cîndea (septembrie 2019)
Adăugat de Gabriel Cîndea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt aşa imperfect pe cât ideal visez

vorbesc cu bucuria condamnatului la moarte
care a înţeles că degeaba se sufocă
nu are altă cale decât să coopereze
şi să-i mulţumească gâdelui
cu o plată generoasă
oricum nu mai cred în nimic
sunt uneori aşa de gol
precum o carcasă
din ce în ce mai dator pământului

nu mă mai amăgesc aiurea
nici pe mine nu sunt în stare
să mă iubesc necondiţionat
sunt în situaţia de a înţelege
neantul de dincolo de neant
ca pe o nefericire legată de existenţă
sau ca pe fericirea celui
care nu mai are nimic de pierdut

nici măcar dorinţa de a lupta
cu veşnicia morilor de vânt
nu mă face mai trist
râd cu gura până dincolo de moarte
nu mă mai întreb dacă
şi nici cum ar fi
o altă viaţă
doar mă bucur că nu o să mai ştiu nimic
şi poate
cel puţin la început
voi fi iarăşi copil

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

casa asta se mişcă,
cearşafurile
au transformat scaunele, pianul
în fantome,
o lună cheală se plimbă printre candelabre
şi dă de mâncare lupilor
binecuvântări
şi voci de copii.

e atât sânge în pereţi,
încât sunt vânaţi înaintea sărutului.

un amestec de panică şi ruşine se piaptănă
către creştetul mansardei
ca şi când trebuie să plece
frumoase
într-o nuntă pe pajişte
(trebuie luate cu împrumut
un picior de vioară,
o fereastră spre toscana,
o dragoste).

în mijlocul acestei case
în care formele nu au umbră,
în două vase mari cu pământ
sunt plantaţi
un bărbat şi o femeie.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem împotriva elegiilor

Oh, dragoste, ce-i cu atâta argumentaţie?
Sunt obosită de toată vorbăria ta pioasă.
Mai mult, sunt sătulă şi de morţi.
Ei refuză să asculte,
aşa că lasă-i în pace.
Să nu-ţi mai calce piciorele prin cimitir,
ei sunt preocupaţi de moartea lor.

Fiecare aruncă întotdeuna vina pe ceva:
pe ultima litră de tărie golită,
pe cuiele ruginite şi pe penele de pasăre
care s-au prins în noroiul de pe pragul la intrare,
pe viermii care au apărut după urechile pisicii
şi pe predicatorul cel cu buze subţiri
care refuză să se prezinte când este chemat,
cu excepţia acelei zile pline de purici ţupăitori
când, decrepit, a intrat în curte
căutând un ţap ispăşitor.
M-am ascuns în bucătărie după săcoteiul cu rufe vechi.

Refuz să-mi amintesc de morţi.
Iar morţii sunt la rândul lor plictisiţi de toată tevatura asta.
Dar tu – dă-i înainte,
du-te, du-te, coboară
acolo în cimitir,
stai jos acolo unde crezi că se află chipurile lor;
sprovăieşte cu visele tale triste.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzvrătire

La naştere sămânţa morţii încolţeşte-n noi.
Şi-abia născuţi, toţi suntem botezaţi,
doar ca să avem un nume pentru moarte,
să ne strige.

De ce L-ai supărat pe Dumnezeu, Adame,
cu foamea ta de viaţă?
Ce moştenire blestemată ne-ai lăsat...
cei morţi au hotărat destinul celor vii,
cei vii, din teama morţii îşi nasc fii,
să îi condamne şi pe ei la moarte!

De ce ne naştem, Doamne,
înfometaţi de viaţă
şi-o iubim,
când singura menire a vieţii,
se pare,
ne-ai dat-o să murim?

Schimbă, Domane, sensul vieţii
şi naşte-mă bătrân
şi abia apoi
adu-mă-n floarea tinereţii,
când duc în spate a mea ştiinţă,
să fiu cu mintea de pe urmă
în anii cei frumoşi,
să vin din moarte înspre viaţă,
să nu mai am în minte frica morţii,
să stau încrezător în faţa sorţii
si de nimic să nu mă tem.

Măcar dă-mi-o pe mama înapoi,
să-mi spună basme cu eroi,
acolo unde nu-s copii
flămânzi şi goi,
acolo unde tot ce-i rău dispare,
acolo unde toţi se bucură
şi moartea moare!

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie de seară

Maică, maică, rău mă bate
vântul din ce-nu-se-poate
spaima clipei vinovate
mă loveşte dinspre tine
biciul lacrimii senine
şi mă arde peste faţă
precum moartea peste viaţă

că din câte paseri sunt
numai paserea-cuvânt
se lasă în arderi line
peste ţipătul din mine

maica mea călcând pre moarte
te aştept de-un veac de cărţi
să te-ntorci maică din morţi
ca să te zidesc în carte

au înflorit ochii mei
peste coala de hârtie
ce zăpezi ne cântă în oase
urma ta ne mai rămase
un izvor de apă vie

usca-mi-s-ar viaţa mie
şi voi plânge prin copii
maica mea te-aştept să vii
la pustia din pustie

sunt aproape de Departe
am trecut şi vămi şi porţi
maica mea călcând pre moarte,
te aştept să vii din morţi.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorie şi uitare

uitarea se aşează ca o noapte peste morţi
nu văd nimic mai lacom
să nu se sature niciodată

în timp lucrurile se petrec la fel de nefiresc
cu înţelegere sau nu
rupte de imaginaţia normală

ca o minte cuprinsă de bunăvoinţă
după o mulţime de reacţii inverse
începi să-ţi controlezi modul de gândire
lumina nu cade întotdeauna unde trebuie
şi se uscă şi crapă pământul de arşiţă

împart numere şi le aranjez în şiruri
după anumite criterii alese
care se pierd în memorie

teoria mea se susţine pe propriile picioare
dar puţini o cred validă
fiindcă puţini sunt complet valizi
în umbra dorită
am o pornire
care dispare la soare

aştept ziua sau noaptea
ori poate razele acelea penetrante
care-ţi citesc întreg corpul

aleg cuvintele şi le pun în simboluri
le scriu cu sufletul
apoi le las
să vă deschidă inima.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Modalităţi de a muri

Noi n-avem nimic împotriva morţii,
Suntem doar împotriva
Unei morţi agonizante,
Cum ar fi cea a câinilor loviţi
De camioanele care se îndreaptă către Malawi
De-a lungul autostrăzii Harare - Nyamapanda
Sau moartea patetică
A unui peşte scos din apă.

Noi n-avem nimic împotriva morţii,
Doar că nu vrem să murim
De-o moarte macabră ca cele din abatoare
Sau de-o moarte dezonorantă,
Cum ar fi moartea prematură, subită
A masculului devorat
De partenera călugăriţă
În mijlocul dansului sexual.

Dacă tot trebuie să murim,
Să nu murim de-o moarte ruşinoasă,
Ca tăcuta, mucegăita moarte-a unei târfe,
Ci s-avem parte de-o moarte onorabilă,
Cum ar fi cea a soldaţilor în război.

poezie de Dellas Chitekwe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ideea cu gura

Ea se arata ca un inghet
miscator al durerii.
Un sus spre sus incolacit,
rupand in tacere dantura serii.

De dupa negru, deschide
absente absorbitoare
taiate in cruce, de-o gura
cu fildesi, si vorbitoare.

Se trage din osul de idol cioplit
al respirarii, pe cand adorm
spre alunecarea intr-una de cer,
peste sternul enorm.

Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cand adorm.
Lam-lem, lam-lem
al respirarii pe cand adorm.

Ea are gura-n calcaie.
Ea se hraneste mergand
pe muchia unde materia
se schimba in gand.

Ea vine spre mine, lam-lem.
O aud urcand pe scari,
In sus spre sus, lasand in urma
nimic si nimeni si neintamplari.

Ma calca pe fata;
ne amestecam limbile intr-un sarut
frant. Eu sunt mancarea
unei fiinte.

Sunt devorat. Ultimele
le aud sfaramandu-i-se-n dinti
cuvintele mele,
ca niste oase ale fostilor parinti.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Alicya
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apocaliptică

de Rodica Nicoleta Ion Rodica
Ieşiţi voi morţi, spre a intra noi, vii,
Să ne stăpânească, frica, mormântul.
Duşmani de temut spre noi vor veni.
Va arde în flăcări pământul...
Sub crucea Ta, Doamne, cerşim adăpost,
Dar dă-ne pedeapsă-n dreptate!
Nimic nu mai e, nimic din ce-a fost,
În suflete-i ură şi noapte.
În lume, vulcanii de sânge-or spăla
Prunci cu privirea-mpietrită
Şi mamele care vor alăpta
Cu lacrimi de dor şi ispită
Vor plânge, în foame, copiii ce mor.
Ce aspră pedeapsă! Cumplită!
Şi-ar da şi la moarte, din apa-n urcior,
Doar viaţă, la prunci, să promită.
Iar diavolul morţii, spre noi va urla,
Cerând adevărului mită.
Atâta durere pătrunde-n adânc
Şi forfote ziua de moarte,
Că viaţa rămasă o strângem cu sârg
Şi-o ţinem şi-o ducem departe.
În noi nu mai curge nici sânge, nici dor,
Şi uşa speranţei e-nchisă,
Doar timpul rămâne prin noi trecător.
Nici viaţă, nimic nu există!
Mai sunt adevăruri ce-n lanţuri s-au prins,
Biserici şi vieţi ruinate.
Şi totul în jur e haotic şi trist.
Se spală pe faţă cu moarte...
Adună-ne, Doamne! Precum ne e zis
Şi du-ne în cer, mai departe,
Refă paradisul de veacuri promis
Şi fă-ne, Părinte, dreptate!
Pământul e clopot vuind ne-ncetat,
De teamă şi plâns, de durere.
De azi ne plecăm, dar noi ştim, ne-ai iertat,
Căci scrise sunt toate în stele.
Se-amestecă munţii cu ape, de dor,
Câmpii cu morminte şi şoapte,
Nimic pe pământ, nimic nu-i uşor
E viaţa continuă noapte.
Sunt veşti care vin din tăceri, ferecând,
Iubirea şi pacea deodată.
Văd oameni bolnavi şi copiii plângând,
Şi viaţa e parcă plecată.
Ce sumbru e-n noi, dar ce nobil sfârşit!
Îşi clatină pacea realul,
Şi parcă aud printre şoapte de ploi,
Că, ah, a murit şi groparul.
Atea necazuri, atâtea nevoi...
Dar Doamne, opreşte-ţi mânia!
Că plânge o lume, că plângem şi noi,
Că plânge tăcut România.
Şi-n negura nopţii, ades ne-ntrebăm:
Putea-vom răbda şi la anul?!
Căci zis de ne este, noi, Doamne, răbdăm.
Chiar dac-avem griji cu toptanul.
Nici gropari nu mai sunt,
Nici măcar n-au săpat,
Pământul bolnav să-l îngroape
Şi viermii se plimbă în negrul păcat,
De noi sunt mereu mai aproape.
În loc de copaci, pandemii înfrunzesc
Şi moartea pândeşte rapace.
Atacă, distruge-ntr-un joc fără sens
Şi n-avem iubire şi pace.
.................................................
Pe semne că asta îi place!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aducătorul

de moarte a ajuns la chicago
pescuia cu pistolul lui
colt police positive calibru 38
cu ţeava retezată
trage cu stânga şi pare
un trăgător neexperimentat
citeşte ziarul la anunţuri mortuare
notează atent
bea cafea la barul melody
şi fumează ţigări electronice
iese noapte de noapte
se aventurează printre cei răi
care-l privesc cu dispreţ
are un hanorac cu gluga trasă
pe cap până la ochi
întotdeauna are altă culoare
trage în ţinta care comite infracţiunea
se asigură că nu-l scapă
cei răi au în faţa lor răul răilor
lângă ei sunt criminalii
şi moartea-i pândeşte
ziua îi scapă de la moarte
extrăgând gloanţele din ei
după ce sunt aduşi de pretutindeni
aducătorul de moarte este acela
care aduce viaţa când este de gardă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octopodul

Moartea şi regretul sunt lucruri mărunte. Ele sunt tranzitorii.
Viaţa trebuie să stea înaintea morţii, iar bucuria înaintea regretului.
De fapt, nu există moarte şi nici regret.
Acestea sunt negative.
Viaţa este pozitivă.
Moartea nu este decât absenţa vieţii.

poezie de Frank Norris, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret cu singurătatea lui Dumnezeu

Doamne,
Sunt contemporan
Cu propria umbră
O strivesc,
O calc în picioare,
Dar sunt contemporan cu ea...

Doamne,
Sunt contemporan
Cu propria moarte
Mă striveşte,
Mă calcă în picioare,
Dar sunt contemporan cu ea...
Şi, Doamne,
Sunt fericit de pe-acum
De renghiul pe care i-l voi juca:
După ce mă va chema la ea,
Nu-şi va mai afla rostul...

Doamne,
Sunt contemporan
Cu propria iubire,
Cu propria credinţă,
Cu propria icoană,
Cu propriile păcate...

Dar de ce, Doamne,
nu-mi este îngăduit
să fiu contemporan
cu însingurarea
veşniciei Tale?

poezie de Valeriu Stancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!