VI – din "Duminică dimineaţă"

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duminică dimineaţă

I

Satisfacţiile oferite de moliciunea capotului, şi cafeaua băută
Mai târzior, şi portocalele savurate pe scaunul însorit,
Şi cacaduul verde de pe covoraş, şi libertatea –
Amestecate pentru a risipi
Sfânta linişte a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adânceşte printre luminile apelor.
Portocalele aromate şi aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morţilor,
Şerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n aşteptarea trecerii paşilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui şi-al mormântului.

II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este-aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de strălucitoarele aripi verzi ale păsărilor
Sau de balsamurile şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţa ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau descătuşarea bucuriei
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţi de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara – şi golaşă – iarna.
Acestea sunt măsurile rânduite pentru sufletul.

III

Inumana naştere-a lui Jupiter s-a petrecut în nori.
Fără o mamă care să-i dea sân, fără dulceaţa unui pământ
Care să ofere emoţii afectuoase minţii lui mitice.
El umbla printre noi, un rege bombănitor,
Măreţ – printre ciutele sale,
Până când sângele nostru virginal, atins de miresmele
Paradisului, s-a primenit cu o răscumpărare a impulsurilor,
Prevestită ciutelor de o stea.
Ar putea da greş sângele nostru? Sau va deveni
Sângele paradisului? Pământul va deveni
Rotundul nostru paradis – pe care noi îl vom cunoaşte?
Cerul va fi mai prietenos atunci decât este acum,
O parte a trudei şi-o parte a durerii,
Iar apoi... gloria iubirii nepieritoare,
Nu acest albastru părtinitor şi indiferent.

IV

Ea spune, "sunt împăcată când păsările-abia trezite din somn,
Înainte de-a-şi lua zborul, testează realitatea
Câmpurilor înnegurate, prin întrebările lor gingaşe;
Dar când pasările-au plecat, iar căldura câmpurilor
A dispărut, unde-i, atunci, paradisul?"
Nu există adierea niciunei profeţii,
Nici himera străvechiului mormânt,
Nici peştera aurită, nici insula
Melodică, unde spiritele-şi au sălaşul lor,
Nici sudul vizionar, nici palmierul îndepărtat dintre norii
De pe raiul dealului care-a suferit
Aşa cum suferă verdele-n aprilie; sau va suferi
Ca păsările,-n amintirea ei, care se trezesc din somn
Sau ca dorul ei de luna iunie şi de venirea serii, atins
De ultimele bătăi de aripi ale rândunicii.

V

Ea spune, "Dar, pentru o deplină mulţumire, simt că e încă
Nevoie de acele binecuvântări nepieritoare."
Moartea este mama frumuseţii; de aceea de la ea –
Şi numai de la ea – va veni împlinirea viselor
Şi a dorinţelor noastre. Deşi împrăştie frunzele
Profundei dezintegrări pe drumurile bătute de noi,
Drumul pe care-l ia tristeţea bolnavă, mulţimea drumurilor
Unde-i răsună triumfului frazele de-alamă, unde iubirea
A şoptit puţin, dintr-un surplus de tandreţe,
Face salcia să freamăte în soare
Pentru domnişoare care nu-s acolo ca să privească
Iarba, abandonata la picioarele lor.
Ea-i face pe puştani să adune prune şi pere
Pe un taler uzat. Domnişoarele gustă
Şi se răspândesc nerăbdătoare printre frunzele uscate.

VI

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după-amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

VII

Suplu şi turbulent, o horă de bărbaţi
Va dezvălui cântând orgiastic într-o dimineaţă de vară
Impetuoasa lor devoţiune pentru soare,
Nu pentru zeu, ci pentru zeul care-ar fi putut să fie,
Gol printre ei, un izvor sălbatic.
Cântecul lor va fi un cântec al paradisului,
Ţâşnind din sângele lor, întorcându-se înapoi în cer;
Şi vor intra fi acolo, în cântec, voce cu voce:
Lacul bătut de vânturi întru plăcerile domnului lor,
Arborii, ca nişte serafimi, dealurile străbătute de ecouri;
Iar mult, mult mai târziu va sosi acel cor înălţat de ei.
Vor cunoaşte deplin împărtăşirea cerească
A oamenilor atât de repede muritori şi a dimineţii de vară.
Iar de unde-au venit şi unde se vor duce
Le va mărturisi roua de pe tăplile lor.

VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: " Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus. "
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia aceea frumoasă

chiar mirosea a mamă
ar vrea să se ghemuiască
în braţele ei
şi să nu se mai ducă de acolo
niciodată
dar nu poate face asta
pentru că nu era mama lui
şi nu se face să îmbrăţişeze
mamele altora
deşi ar trebui să ai
voie să îmbrăţişezi toate mamele
care nu sunt ale tale
dintr-un motiv foarte simplu
există oameni care nu au
mame şi ei n-au ce face
cu îmbrăţişărilor lor
le-ar risipi inutil

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetele articulate prin voce sunt simboluri ale stărilor sufleteşti, iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor vorbite. Şi apoi, cum nu toţi oamenii au aceeaşi scriere, tot aşa nu toţi oamenii au aceleaşi sunete ale vorbirii, pe când stările sufleteşti, pe care sunetele le simbolizează direct, sunt aceleaşi pentru toţi, după cum, la rândul lor, sunt şi lucrurile ale căror imagini sunt reprezentările noastre.

Aristotel în Despre interpretare, 1
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi dorit

Mi-aş fi dorit astăzi
să-mi fii alături
să-ţi pot simţi izul matern
în a patruzecişişasea respiraţie a vieţii mele
să-ţi recit poezii
despre mame
despre sacrificii
şi iubiri imposibile

mi-aş fi dorit astăzi
să-mi stai lângă inimă
accept chiar o mică revelaţie
dar mamele sunt mame
nu pot fi holograme
ele sunt fiinţe sublime
care nasc plozi
şi-apoi fără de voie îi părăsesc
lăsându-i acestei lumi
pradă destiului
şi-un imens gol de iubire în suflet

doream ca tu astăzi
să fii cireaşa tortului meu
dar mamele sunt mame
nu pot deveni cireşe
nici chiar în zilele îndulcite cu torturi

Aş fi vrut să fii lângă mine astăzi
să cântăm împreună cântecul nostru
acela cu drumurile noastre
dar mamele sunt mame
nu îşi mai cântă drumurile
ni le arată doar prin vis
dintr-o altă dimensiune
paralelă cu tine

deoarece
mamele sunt mame
şi acolo...

dincolo de viaţă...

poezie de Iulian Lorincz
Adăugat de Iulian Lorincz
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

în Dincolo e nimic.
nimeni nu dispare din viziuni,
sunt înlocuitori cu feţe lipsă,
morţii nu au ce căuta în moarte.
nu e ruşine, vină,
sunt voci care circulă cu lanţuri la picioare,
e un aer sclav care
atârnă peste Zona de Cenuşă.

în moarte nu sunt morţi,
sunt flăcări care merg în patru picioare.

chemată de stirpe,
ura e frumoasă, îi dau dinţii,
înaintează cu lupi falşi de lumină scăzută prin treceri spre Pământul de la Capăt.
taţii nu au putut fi salvaţi, Răul se ascunde în miei.
e o dezonoare
câştigată cu răzbunări seismice.

coordonatele cad în transă,
îşi lasă pielea năpârlită
unde trebuie
în Ultimul Câmp al Strălucirii.
aşa, Urmăritorii străbat durerea după ele
în localizarea mamelor.
ochiul nu trage cu arma, trage cu mintea.
nu mai sunt morţi,
mamele
trebuie să le poarte viziunea în pântec.

Înaltul Negru nu vine neinvitat,
e demult sus.

Credeai că ştii ce e Moartea?
Nu e nimic acolo.
Am fost.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate mamele-s icoane

Toate mamele-s icoane
Ce-au în pântec dumnezeu,
Izvor nesecat de viaţă
Pentru pios sau ateu.

Toate mamele au miere
În palme şi în cuvânt,
Au în mângâiere Raiul
Iar sfatul lor este sfânt.

Toate mamele sunt sacre
În templul vieţii? Statui.
Veşnic rămân călăuze
Pe drumul copilului...

Toate mamele-s divine,
Sunt sacrificiul suprem,
Pentru pruncii lor să treacă
Şi prin foc, că nu se tem.

Toate mamele au mir,
Toate ştiu să vindece,
Mereu le auzi zicând:
"Unde pupă mama, trece!"

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de uşa interzisă clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămâne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoara drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezentele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot de acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtam, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfârşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.

Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă (2002)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo, în casa părintească, şi pe uliţele satului Salcia am învăţat să vorbesc, să merg şi să muncesc. Tot acolo am făcut cunoştinţă cu lucrurile de pe pământ şi din cer, cu fiinţele apelor, ale câmpiilor şi ale pădurilor. Acolo am aflat ce este omul. (...)

Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec

poate nu aţi observat până acum
dar mamele au tot timpul cuvintele la ele
noi le pierdem de prea multe ori
rămânând prizonierii muţi ai unor tăceri
abisale

de acolo ne salvează tot mamele
fireşte
fiindcă au învăţat descântece născute în alte lumi
iar atunci când ni le şoptesc la ureche
până şi timpul priveşte peste umăr
minunându-se de o asemenea magie

povestea merge întotdeauna mai departe
chiar dacă şi mamele
obosite de atâtea descântece şi de atâtea salvări
se retrag
la un moment dat
pentru a învăţa să vorbească tăcând

totuşi
eu cred că mamele devin descântece
după ce pleacă
iar tăcerile abisale prin care rătăcim
le aduc înapoi
ca pe o dezmierdare şoptită

Cristian Lisandru în Volumul "Numele tău ca o întrebare..." (24 aprilie 2020)
Adăugat de crislis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din cele mai vechi timpuri s-a ştiut că gândurile noastre influenţează realitatea noastră. Aşa cum fiecare plantă se naşte din sămânţă, neputând exista în afara acesteia, fiecare act al nostru derivă din seminţele ascunse ale gândirii noastre şi nu ar fi putut deveni niciodată manifest dacă acestea nu ar fi existat. Acţiunea este consecinţa gândirii, iar bucuria sau suferinţa sunt consecinţe ale acesteia. Astfel, noi culegem ce am semănat, iar fructele sunt dulci sau amare.

citat din James Allen
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinul nostru omenesc ne dă cu o mână ceea ce ne-a luat cu alta. Viaţa ne duce la ţintă, mai adesea, după ce am rătăcit pe poteci ce nu erau ale noastre, sau după ce, cu bună-ştiinţă, am căutat norocul acolo unde nu era.

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există singurătate

Nu există singurătate acolo unde un om

sapă sau fluieră sau îşi spală mâinile.

Nu există singurătate acolo unde un arbor

îşi clatină frunzele. Acolo unde o albină

găseşte o floare şi se opreşte,

acolo unde un pârâu oglindeşte o stea,

acolo unde - cu buze sfinte ţinându-se de pieptul

mamei sale -

doarme un prunc, nu există singurătate.

poezie de Nikiforos Vrettakos din Odele Mării Egee (1990)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dedicaţie celor din RAF

Niciodată, de când navele englezeşti
Au dat foc bărbii granzilor iberici,
De când corsarii englezi semănau moartea
De lungul coastei celor trei Americi,
De pe vremea când Drake şi Raleigh s-au întors
Acasă de pe şapte mări, învingători,
Fii Britaniei nu au luptat mai cu folos,
Mai îndrăzneţ decât aceşti aviatori.

În miez de noapte sau la amiezi,
Mai rar pe cer senin, pe ceaţă-adeseori,
Şoimi ai libertăţii, inimile noastre toate
Sunt cu voi în slavă, acolo printre nori,
Iar sufletele eroilor britanici, privind în jos
Din ţinuturi de dincolo de Soare şi planeţi
Şoptesc – deşi jertfa lor, încet, se uită –
Cu sufletul la gură, împăcaţi: Bravo, Băieţi!

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt aproape de sufletul tau,
La bine si la rau,
cu devotament si cu drag
Sunt tot mai aproape de izvor
De magia cunoasterii in alb
Sunt cunoscuta, atent decisa
Sa cunosc magia luminii
In dansul pierdut al magiei
Sa fiu lumina ochilor tai
Sunt atenta la tot ce e in jur
Observ cuvintele, magia, minunata
Atingere a lor, pe cuvantul zbor.
. il transpun in adiere
Recunosc toate aceste momente
Stiu ca impreuna putem face minuni
Stiu ca putem atinge acele lucruri
Pana ce zorii diminetii vor rasari
Pana ce inimile noastre se vor uni
Pana ce frunzele aramii vor cadea
Pentru a se asterne intr-un covor al dragostei netarmurite
Intr-un bol al nemasuratelor dorinte
Pasiuni, lumini, care nu pot descifra
Culorile viu colorate ale surorii tale.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să eliminăm aportul Diavolului la cele mai sublime creaţii ale spiritului? Nu cred că există vreun creator care să-şi poată face iluzii în această privinţă. La sursele poemului şi în călimările noastre, în această ştersătură sau în reveria cu ochii ficşi în gol, care meditează asupra ei, acolo e Diavolul. El nu e singur, însă e acolo. Soluţia este să-l facem să lucreze altfel decât înţelegea el s-o facă. Sau să spunem mai bine: cu alte scopuri.

Denis de Rougemont în Partea Diavolului
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Cineva ar trebui să aibă o minte ca aceea a iernii
Pentru a înţelege îngheţul şi crengile
Pinilor acoperiţi de zăpadă;

Ar trebui să-i fi fost frig multă vreme
Pentru a percepe tristeţea ienuperilor degeraţi,
A frunzişurilor pline promoracă, sclipind departe

Sub soarele lui ianuarie; doar asemenea minte
Nu sesizeaza mizeriile din şuieratul vântului,
Durerile din sunetele celor câteva frunze rămase pe ramuri,

Care de fapt nu sunt altceva decât sunetul pământului
Împînzit de acelaşi vânt,
Care bate peste aceleaşi locuri sterpe

Pentru a fi auzite de ascultătorul care ascultă-n zăpadă,
Şi care, fiind nimic el însuşi, priveşte
Nimicul care nu se află acolo – şi nimicul care se află.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fii acolo

Să fii acolo unde,
cerul sărută pământul,
acolo unde
poţi rosti cuvântul.
Să fii acolo unde,
seninul îmbrăţişează iarba,
acolo unde
departe de tine-i graba.
Să fii acolo unde,
miraculoase sunt faptele,
acolo unde
nu te ating păcatele.
Să fii acolo unde,
poţi să admiri imensitatea,
acolo unde
poţi învinge moartea.
Doar acolo
poţi îmbina
viaţa spirituală
cu cea materială.
Doar acolo poţi primi
lumina credinţei
sevă a fiinţei.
Doar acolo poţi avea
împliniri spectaculoase
şi schimbări miraculoase.
SĂ FII ACOLO!

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sms eşuat

Eu nu îţi trimit sms,
Aş scrie scrisori, dar nu ţi le-aş trimite,
Le-aş pune în sertarele pe care nu le am,
şi nu le voi mai scoate niciodată de acolo.
m-aş trasforma în scrisoare
şi m-aş ascunde printre cărţi groase şi prăfuite
ştiind că acolo nu mă vei găsi niciodată.

Dar sunt un e-mail ajuns în Spam,
pe care îl citeşti doar atunci
când nu m-ai primeşti declaraţii de vise în Inbox.

Apăs sute de like-uri
pe imaginea ta care mi sa oprit de atâta timp pe lentile,
păcat ca nu pot să dau un replay amintirii.

Numai tastele mele au rămas întregi
pentru că îţi iubesc tăcerea,
îmi place să ştiu că eşti
dincolo de monitorul meu,
în aşteptarea unei discuţii banale
plină de semne zâmbitoare sau triste.

Ştiu că nu îmi poţi da delete...
Ştiu că ţi-e dor de ceea ce voi fi
după ce mă vei vedea...

Eu nu îţi trimit sms,
Pentru că tu ştii...

poezie de Anna Panovici din Sfârşit de Autograf (21 iunie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!

biserică

O biserică este un loc în care domni ce nu au fost niciodată în rai îl laudă persoanelor care nu vor ajunge niciodată acolo.

definiţie aforistică de H.L. Mencken
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!