Pescarul de vieți ...
E paznic la cumpăna vieții,
Chirurgul cu mână dibace,
Zdrobind hâdei hoaște pomeții,
Cu gând iscusit și tenace.
La poarta infernului șade
Și-așteaptă, pescarul de veghe,
Zmulgând ale morții năvoade,
Târându-le cale de-o leghe.
Se-apleacă pe-un trunchi fără vlagă
Cu râvnă trudind, trup și suflet.
Imunda, căscata-n piept plagă,
Apasă pe-un firav răsuflet.
- Să-mi dați bisturiu, pense, ace
Și catgut să-mi dați pe măsură,
Tampoane, că moartea-i vorace,
Cu ele să-nchid cruda-i gură!
Îi cere el sorții dispensă,
Tăind cu un dârz sânge-rece.
Izbânda lui fi-va imensă,
Când rana va-ncepe să sece.
Un fluture negru planează.
Ciuvica, a rău, țipă-n grindă.
Avântul lăuntric clachează,
Speranța pășind șovăindă.
Citește-n rărunchi cu migală,
Când stropii i-aruncă în față,
Spurcatele semne de boală,
Ori urme de palidă viață.
Sunt două căi: viață ori moarte,
Răspântia e-nșelătoare...
Doar el firu-n grabă desparte,
Când prins ești la mare strâmtoare.
Cu timpul ce-n goana lui trece,
E-o luptă atroce, dar știe,
Că moartea va lăsa-o rece,
Lipsind-o-ntâi de-anestezie.
Tot răul i-l smulse din carne,
Răzbind îndărătnica rană.
Pescarul de vieți, o să-ntoarne
Un suflet, cât salți o sprânceană.
E viața cu-o aripă frântă?!
Răsuflu-ntr-un fir se mai ține?!
Sunt zeci de-ntrebări ce-l frământă:
Prea multe-a făcut, prea puține?!
Cu ochi larg deschiși stă la pândă.
Sub mâinile lui treci o vamă.
De-i fiara cu gura flămândă,
I-o-nchide-nfruntând orice teamă.
Un suflet la trupuri împarte,
Din carnea-și rupând hălci de viață.
Dând altora noi pașapoarte,
Din prag de neant îi înhață.
Târcoale când dă hârca hâdă,
El ține-a bolnavului mână,
Nădejde având c-or să-i râdă,
Sicriului gol din țărână.
Pe plac ți-e mereu suferința;
Știu, moarte, n-ai pic de răbdare!
E astăzi a lui biruința...
Rămâi, tu, în săli de-așteptare!
poezie de Mihaela Banu (20 iulie 2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre moarte
- poezii despre pescuit
- poezii despre gură
- poezii despre chirurgie
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre vamă
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
Citate similare
Vers onomastic
două treimi de viață
uitate-ntr-un mileniu
și alta ca pe ață
-din zile în trieniu
și iată-mă cu fața
doar cicatrici și riduri
și am întreagă viața
presată între ziduri
caribda stă și scila
pândesc poate voi trece
să le încerc argila
când caldă și când rece
dar nu rezolvă ele
sunt condamnat la moarte
de căzătoare stele
și discreții de soarte
iar clipa sorocită
mereu o știu departe
și moartea ostenită
și ea de-atîta moarte
mai știu-în cartea vieții
e scris că mă voi stinge
odată cu poeții
din suflet și din sânge...
poezie de Iurie Osoianu (27 septembrie 2018)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre poezie, poezii despre zile, poezii despre versuri, poezii despre sânge sau poezii despre pedeapsa cu moartea
Când ochii storși de lacrimi
Când ochii storși de lacrimi privesc în gol departe
și nu mai vezi pe nimeni din câți îți trec prin față,
o, cine-ți umple-n suflet un gol lăsat de moarte
și cine-ți dă privirii o rază de viață?
Credința, doar credința, ea-i singura putere
ce mântuie ființa prin Cruce spre-nviere.
Când, frânt, ți-aduni tristețea ca cioburile sparte
din viața răvășită de-a urii vijelie,
o, cine-ți mai întoarce nădejdile din moarte
și cine-ți dă vieții o nouă temelie?
Când lupta ți-e pierdută și zările-s deșarte,
iar gheara disperării viața ți-o sugrumă,
o, cine-ți mai aduce o mântuire-n moarte
și cine înspre-o altă iubire te îndrumă?
Credința, doar credința... ea singură împarte
viața, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, 'nălțând-o peste moarte,
iar ceealaltă dând-o iubirii, pe vecie.
poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre iubire, poezii despre tristețe, poezii despre ochi, poezii despre mântuire, poezii despre cruce sau Ne poți propune o poezie de dragoste?
Moartea poetului
El sta întins. Cu fața-ndoliată,
pal, pernei înălțimea refuzând
de când întreaga lume abdicând
și din întreaga-i fire hălci rupând,
cazu în acest an an nepăsător.
Acei ce îl știau încă din viață
nu au știut c-a fost "una" cu toate,
căci toată profunzimea ce îl scoate
din adâncimea apei e a lui față.
O, fața lui fu-ntreaga depărtare
ce-l răscolește și îl mai curtează,
și masca lui pălind s-așează
fragedă, deschisă, ca de pază,
un fruct ce-n aer putrezește a sfidare.
poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înălțime, poezii despre măști, poezii despre fructe, poezii despre apă sau poezii despre aer
Moartea poetului
El sta întins. Cu fața-ndoliată,
pal, pernei înălțimea refuzând
de când întreaga lume abdicând
și din întrea-i fire hălci rupând,
cazu în acest an an nepăsător.
Acei ce îl știau încă din viață
nu au știut c-a fost "una" cu toate,
căci toată profunzimea ce îl scoate
din adâncimea apei e a lui față.
O, fața lui fu-ntreaga depărtare
ce-l răscolește și îl mai curtează,
și masca lui pălind s-așează
fragedă, deschisă, ca de pază,
un fruct ce-n aer putrezește a sfidare.
poezie clasică de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clipe care nu se mai repetă
Ai crede că trăim de două ori
Când din țărână noi venim
Și în țărână suntem călători
Ca mai apoi din altă destinație
Să vrem ca într-o meditație
O clipă doar să mai trăim, o viață
Ajuns acolo sus ai remușcări
Că timpul l-ai trișat de-atâtea ori
Gândind ca niciodată n-ai să mori
Aș da orice să pot să îndrept
Greșeli fără de vină și clipe de tandrețe
Să fiu iertat, să pot să iert
Aș vrea să mă întorc în anii de liceu
A ta mare iubire aș vrea să fiu doar eu
Știu, nu e ușor, dar sper, nici nu e greu
Sunt clipe care nu se mai repetă
Chiar de-aș trăi o viață desuetă
Aș da orice, m-aș și reîncarna
Nu știu, poate nu am dreptate
Sunt clipe ce nu pot fi decriptate
Au fost de mult, acuma, sunt deja uitate
Asta e viața, curge pe-un culoar,
De vrei să stai ca un perete
Dezamăgit vei fi să știi că sunt doar
Clipe care nu se mai repetă
poezie de Dan Duțescu din Orașul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre iertare, poezii despre vinovăție, poezii despre uitare, poezii despre reîncarnare sau poezii despre liceu
Moartea
"Moartea este originea unei alte vieți."
Montaigne
Cel ce moare cade în viață
Viața privește-o ca un vis
Iar moartea trezirea ce-i în față
Origine înspre infern ori paradis.
E o despărțire a materiei de viață
Triumful sufletului, aceasta este ea
Obișnuiește-te cu gândul ce-i în față
Moartea-i un bine când te va lua.
Fieștecare zi a vieții noastre spun
E un pas făcut înspre trezire
E-o mângâiere dacă mori cu nume bun
Când îți rămâne pe pământ o vie amintire.
Mulți fug de moarte, dar aleargă după ea
Un muritor nu știe el cât va trăi
Nici nu ști pe ce cale moartea i să-l ea
Nu-i sigur că în altă zi că n-o sfârși.
Nici un muritor nu își cunoaște ceasul
Așteaptă moartea oriunde, oricând
Refugiu este când mizerabilii dau glasul
Deci nu trăi cu îngrozitorul gând.
Să-ți fie moartea pe măsura vieții tale
Atâta doar pe lumea asta să dorești
Căci nu-ți ia daruri moartea când apare
Dar nu-i totuna câine de sfârșești.
poezie de Toma Adrian Frențiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri, poezii despre visare, poezii despre religie, poezii despre rai, poezii despre iad sau poezii despre dorințe
Cuvântul care ucide
Potop de vorbe-aruncă unii cu-atât de multă ușurință,
Lovesc cu ele drept în față, de parcă n-au pic de credință.
Și încărcată le e vorba de mult venin și multă ură,
Îți intră-n suflet cu bocancii, nu au rușine, nici măsură.
Nu au produs de când se știu decât șuvoi de vorbe goale,
Au stat la pândă și-au lovit când au simtit un loc mai moale.
Cuvântul lor e ca pumnalul, ce-n inimă ți-l răsucesc,
Ei simt cum rana sângerează și-atunci mai tare-l învârtesc.
Dar cel mai laș e-acela care îți sare-n spate mișelește
Și pe la colțuri des apare, urzește intrigi, terfelește.
Ar trebui trimis în rând cu-acei tâlhari la drumul mare
Și pedepsit cu penitență, că te-a adus la disperare.
E mult mai grav un braț rănit, sau portofelul tău furat?
Nu este mai cumplită rana din bietul suflet disperat
Și inima ce-a fost rănită, cu vorba rece ca de gheață,
Ce a ucis în om speranța și bucuria lui de viață?
poezie de Mariana Dobrin din Jurnal cu aromă de pamflet
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre inimă, poezii despre încălțăminte, poezii despre rușine, poezii despre lașitate, poezii despre gheață, poezii despre cuvinte sau poezii despre bucurie
Suflet defect
Aveai un suflet prea defect,
În toamna-n care te-am văzut,
Sunt meșterul tău fără scule,
Din primăvara ce-a trecut.
Sunt peretele tăcut din dreapta ta,
Ce-ți cunoaște starea după respirație,
Îți sunt tastatura deterioarată,
care-ți refuză comenzile cu grație.
Sunt copilul care se joacă cu tine,
Atunci când vrei să dai timpu-napoi,
Îți sunt spadă pentru dușmani,
Dar pot să-mi fiu și scut, în propriu-mi război.
Îți sunt dulcele vis, când dorul te apasă,
Îți pot bate coșmaru-n mii de cuie,
Dar tu ce ești, când eu sunt doar femeie,
Iubirea mea cea dulce-amaruie?
Atunci când plouă afară, eu vreau să-mi fii umbrelă!
Când viața e alb- negru, să fii tu acoarelă!
Lasă-mă un pic să plâng, când nimic nu e perfect,
Pot să fiu orice mă vrei,
doar să nu îti fiu defect!
poezie de Anna Panovici din Sfârșit de Autograf (9 aprilie 2011)
Adăugat de Anna Panovici
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tăcere, poezii despre trecut, poezii despre război, poezii despre primăvară, poezii despre plâns sau poezii despre ploaie
***
Când, doamnă, sunt cu tine,
al vieții duh dispare
din piept spre mădulare:
un mișcător și un prea dulce bine,
că sufletul se-abține
în calea lui firească
și de atâtea bucurii mă lasă.
Dar când te duci, el vine,
prea plin, să-l locuiască -
un ajutor mortal în propria-i casă.
Când te întorci, mă-apasă
plecarea lui din pieptu-mi, ca o jale.
Astfel, torturi egale-s
și răul și-ajutorul sau norocul:
când prea iubești e cel mai rău mijlocul.
poezie celebră de Michelangelo din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre bine și rău, poezii despre superlative, poezii despre noroc sau poezii despre ajutor
Sufletul prin iarna eternității
Suferința mă apasă
pe firea-mi neputincioasă,
iar doru-n suflet fremătând
se-ncheagă pe lacrimi de gând.
Cu singurătatea-n noapte,
se scurg lacrimile-n șoapte,
la sfinți ducând rugăminte,
când pun sufletu-n cuvinte.
Năzuind la vremuri bune,
de la Domnul cer minune
în sperațe ruinate,
de-a fi binecuvântate.
Iarna vieții greu mă ninge
și lumina în ochi stinge,
din ramuri să rămână scrum
pe al vremelniciei drum.
Din foc recuperez scântei
și-n razele ochilor mei
le pun cu viața stinsă-n glas,
pe ele, rod de gând să-mi las.
Dar vânt rece îmi îngheață
viața-n ultima speranță,
spulberând cenușa sorții
prin eternitatea morții.
Suflet pe cărări albite
se-nalță la cete sfinte,
ducând făclie de ceară
pe a veșniciei scară.
Visul de odinioară
îl închid într-o cămară
din sufletu-mi neliniștit,
să-l scot în alt destin menit.
Din flori de soartă umbrite
strâng petale ofilite
în covoraș multicolor,
să-l duc pe Drumul Robilor.
Cu lacrimi de gând le stropesc
și-n suflet le adăpostesc,
prin a veșniciei ceață
să-mi amintească de viață.
Din speranțe ne-mplinite
zugrăvesc muză-n cuvinte
pentru poeții Cetății,
la Poarta Divinității.
Pe covor va îngenunchea
sufletul meu, Domnul să-i dea
viață și destin pe Pământ,
să-mi leg menirea de cuvânt.
2 Februarie, 2022
© Maria Filipoiu
poezie de Maria Filipoiu (2 februarie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie, poezii despre lumină, poezii despre cenușă sau poezii despre vânt
Poetul - lui Mihai Eminescu
Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Și viața lui e dincolo de moarte.
Poetul e un dar neprețuit
Sub formă de scriptură și de carte
Și, precum zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,
Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Și sufletu-i e foc necontenit,
Când geniul lui de oameni îl desparte,
Când prea puțin din ce le-a dăruit
Împărtășesc în viețile deșarte...
poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre naștere, poezii despre infinit, poezii despre genialitate, poezii despre foc sau poezii despre durere
Prietene drag ...
Prietene drag, stau în preajmă-ți mereu,
Să fiu lângă tine atunci când ți-e greu.
De ești la strâmtoare, ori ești suferind,
Cu brațele-ntinse-am să stau să te prind!
Povara din spate, ce-o duci, îi prea grea?!
Îmi fac mâna pumn și-o sfărâm doar pe ea!
De-a vieții tristețe să scapi nu mai poți?!
Îmi fac ochiul spadă și-o sfârtec bucăți!
Pe umărul meu, care crezi că-i firav,
Necazul tău lasă-l și-l fac pe veci sclav!
Întinde spre mine un braț, nu mai mult
Și lasă-te-n voie, să scapi din tumult!
Prietene drag, stau în preajmă-ți mereu
Să fiu lângă tine atunci când ți-e greu.
De-oi vrea clipe dulci tot cu mine să treci,
Vom fi mână-n mână pe-aceleași poteci.
poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sclavie sau poezii despre prietenie
Filozofie părintească...
Mi-e atât de dor, de tata!
Și de adepții lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.
El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deștepte lumea în jurul lui
Și știința lui cu toți neștiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.
- Prea bun, prea prost și prea cinstit
Sunt și am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Și am răbdat ca Iov, în viața asta,
Cui am greșit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu și-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alții să-i deștept la timp,
Deși totul în viață e relativ.
- Știu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puține, în același ritm,
Să te învăț o viață întreagă
Și tot nimic eu nu te-am învățat,
Căci viața este o ecuație divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.
- Atâtea întrebări mi-am pus în viață,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Și atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Și din enigmele vieții nimic nu am aflat,
- Ție, ce să-ți predau?
Decât ce am citit și experimentat,
Căci vieții încă nu-i cunoaștem taina.
Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un mușuroi balșoi,
,, A fi sau a nu fi"
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioși în fața sorții,
De ce venim, de ce plecăm?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin?
Când vom avea habar ce suntem
Și pentru ce ne înmulțim?
Enigme și iarăși enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar știu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ăsta e marele secret!
În rest, cum venim, așa plecăm,
Tot goi, tot proști.
,, Nimic nou sub soare"
poezie de Valeria Mahok (20 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre prostie, poezii despre inteligență, poezii despre știință, poezii despre viitor sau poezii despre toamnă
Poetul - lui Mihai Eminescu
Poetul nu e om, e zeu aparte,
Un ochi ce ne veghează din zenit,
El nu-i născut, el numai e venit
Și viața lui e dincolo de moarte.
Poetul e un dar neprețuit
Sub formă de scriptură și de carte
Și, cum sunt zeii celorlalte arte,
Adesea e un suflet chinuit,
Căci dorul îl resimte infinit,
Durerea unei lumi i-i dat s-o poarte
Și sufletu-i e foc necontenit,
Când geniul lui de oameni îl desparte,
Căci prea puțin din ce le-a dăruit
Împărtășesc în viețile deșarte...
poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amintiri
Îmbrățișez acum, în amurg,
Clipele ce-n grabă au trecut,
Ce au lăsat în urma lor, o viață,
Doar o viață a unui simplu om
Și o tolbă plină cu povești,
Povești ce fac deliciul zilelor,
Într-un prezent năucitor.
Le răsfoiesc filă cu filă
Și descopăr că-n interiorul meu
Plin de lumină și mister
Găsesc răspunsuri la întrebări
Și jocul faptelor de altă dată,
O altă valoare n ele poartă
Și sensul vieții îl recompun.
Copilărie, primăvara dulcei tinereți,
Uvertura adevăratei vieți,
Tărâmul zânelor, Ilenelor Cosânzene
Lui Prâslea și al Feților frumoși
Bună dimineața, și îți spun,
Ești roua care plânge-n grădina mea,
Zâmbetul colorat și perlat al florilor,
Care îmi amintesc tot mereu că
Tu ești cea care m-ai făcut să zbor
Peste dealuri, plaiuri, ca un planor,
Și-n anii mei în pribegie
Să visez neîntrerupt și să mă-nalț
Până la cer, gazda n noapte a stelelor.
Copilărie, bună seara eu îți spun,
Când cruda ta magie peste timp,
S-a mai pierdut pe drumul vieții,
Dar ancorată eu am rămas
În basmul tău de-odinioară
"Tinerețe fără bătrânețe
Și viață fără moarte"
Voi reuși eu oare să nteleg vreodată,
Al lui mesaj profund ce-l poartă?
Copilărie dragă, nu-ți spun și rămas bun,
Cu mine te tot port în suflet și nu oricum
Cu amintiri și multe doruri care,
Se reaprind ca focul din scântei,
Ca lumina soarelui la răsărit
Și a lunii ce-n noapte-i ține loc
Când el deja a asfințit.
poezie de Georgeta Ganea (24 iulie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre zâmbet sau poezii despre valoare
În fața neputinței
Lacom îmi este gândul, să nu mai zic de poftă...
Dar, din păcate, tu nici măcar n-ai habar
Că-n inimă și suflet eu ți-am făcut altar,
Unde mereu mă rog, să mi te am în faptă!
Râvnesc ca un nebun la tot ceea ce-nsemni,
Dar, din păcate, teama mă ține la distanță...
De câte ori n-am vrut să îți spun totu'-n față,
Să fac să se grăbească acele rugăciuni...
Dar parcă-i un blestem, nu pot să nu mă tem
Că ai putea să-mi spui: "Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva, îmi pare rău, dar eu
Nu aș putea să-ți fiu mai mult decât poem!"
Nenorocită teamă, parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă, în suflet mi-ai pătruns...
Acum, mai port și grija cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea nu-l poate ține ascuns.
Și nu e de mirare, căci ar fi mult mai rău
Să se întâmple astfel, să pleci din visul meu,
Să știu că tu și eu, tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putință. Singur mi-aș fi călău.
E visul prea frumos, pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el speranțe investesc...
Atâția ani de când din el mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn de cântul unui bard!
Păcat că nu e nimeni, care să mă-nțeleagă...
Să-mi înțeleagă lupta și cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubești fără să poți avea
În fața neputinței nici cea mai mică vlagă.
Acesta-s eu, iubito... Nu mă joc de-a iubirea.
Și tocmai de aceea n-aș vrea s-o risipesc:
Pentru că știu ce am în dar să-ți dăruiesc!
N-aș vrea să-mi irosesc, zadarnic nemurirea.
poezie de Andrei Ș.L. Evelin din Începuturi (11 martie 2019)
Adăugat de Andrei Ș.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre frică sau poezii despre poftă
Călătoare-n mintea mea
Ești primul gând ce îmi răsare-n minte
Și ultimul în noapte când visez
Iar gura mi-e uscată de cuvinte,
Că fără de cuvinte te păstrez.
Nimic nu-i greu, cu tine-n minte pare
Că toate sunt făcute cu un scop.
Te simt pășind în suflet și, mirare,
Te-aud și când m-ascult în stetoscop.
Tu urme lași, ca în nisip de plajă
Și pe pereții înnegriți prea crunt
Ai minții mele care stă de strajă,
Tocându-mi fericirea mai mărunt.
Te-asemeni cu o rază, cu o floare,
Cu steaua ce dispare-n răsărit
Doar ca să strălucească și mai tare
La începutul unui asfințit.
Ca zidul ce rămâne drept, spre pază
Pe vreme de ninsoare ori vifor,
Așa și tu ești omul ce primează
Și meriți tot respectul tuturor.
Un pic astăzi și mai mult mâine
Ai dat și ce nu ai avut,
Ai dat aur pe-un dram de pâine
Doar ca s-ajuți cum ai putut.
poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre început, poezii despre viscol, poezii despre stele, poezii despre respect, poezii despre pâine sau poezii despre prezent
Din când în când
Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Și-ac smuls din pântec, insectar;
Așa din când în când se moare!
Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Așa din când în când se moare!
De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Așa din când în când se moare!
Doar dăruire-n așteptare
Și înșelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Așa din când în când se moare!
Sublim amor cu violare
De vis și trup pur neatins,
Cu gust amar de viață stins;
Așa din când în când se moare!
O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o știe
Și singur stingere-și îmbie;
Așa din când în când se moare!
Ochi plânși înălțați la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-și pierde pereche-n țărână;
Așa din când în când se moare!
Părinții duși rămași o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng și-acum și n-ai habar;
Așa din când în când se moare!
Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Așa din când în când se moare!
Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezență,
Nici gând de urmă, de esență...
Așa din când în când se moare!
Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Așa din când în când se moare!
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre picioare
Cinci anotimpuri
Uneori sunt ca toamna.
Aștept să-mi cadă frunzele
Și să uit tot ce-am pierdut,
Să uit și toate luptele,
Să uit tot ce-am făcut.
Și aștept să-mi iau zborul,
Să zbor în altă țară
Până când m-apucă dorul
De-o viață-așa amară.
Alteori sunt ca iarna.
Încetez să mai iubesc
Și-ncep să văd în ceață,
Și fac tot ce nu-mi doresc
Cu-o inimă de gheață.
Iar când regret și mă opresc,
C-am făcut tot ce mă doare,
Acopăr tot ca să-ncălzesc
Cu-o pătură albă, mare.
Câteodată sunt ca primăvara.
Ascult cântecul unei păsări
Și încerc să îi șoptesc
Să anunțe lumea-ntreagă
Că încep să înfloresc.
Și încerc să dovedesc
Că am inima-n culori,
Mereu bună și deschisă
Ca un câmp, plin de flori.
Apoi sunt ca vara.
Stau, mă uit și mă-ntristez,
Și-mi tot spun că îmi va trece,
Apoi mă-ntreb, oare visez?
Dacă-i cald de ce mi-e rece?
Și stau singur într-un loc,
Având în suflet numai patimi,
N-având vise, chiar deloc,
Plângând mereu, dar fără lacrimi.
Acum sunt ca mine.
Visez, ascult, sunt iubitor,
Răspund mereu la ajutor,
Nu mai plâng, mereu zambesc,
Căci am tot ce îmi doresc.
Având în suflet doar iubire
De cum am fost, e-o deosebire.
Asta-i viața ce-o trăiesc,
Asta-i viața ce-o iubesc.
poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre păsări
Odă florilor și culorilor
Mă strânge-o tâmplă, și-ncă una
Și am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile
Și lasă-mă în lumea drepților
Din adormită viaț-a morților
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit și gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor
Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
și-ți sunt în mâini, unealta
Mai știu că nu-mi va fi greu nici așa
Că tu m-ai învățat să văd culori cu inima
De n-am să văd cu ochii
c-așa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată
Vreau roșu, galben, verde, vreau nuanță
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanță
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Și le-am simțit în viață binecuvântare
De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o
Și să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că știu că n-am să mor de bunăvoie
Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veșmânt
Să nu mă lași în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar
În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Și am să vin desculță fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roșii flori să mă-nvelesc
Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie
Îmi plâng în brațe toate florile
Ascultă-ne acuma, și-mi iartă rugile
din lacrimi dulci și picături de rouă
Dar știu că, după moarte, încep o viață nouă.
poezie de Iolanda Șerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre flori, poezii despre roșu, poezii despre dor sau poezii despre artă