Amurguri roşii

Amurguri roşii,
Geana melancoliei îmi apleacă,
Chemând seninul nopţii în ajutor
Şi peste poarta bolţii înstelată,
Privesc iubirea mea,
Înger călător-rătăcitor.

Fântâna dragostei
În depărtări ascunsă,
Păzită de zmei cu săbii de argint,
Mă cheamă să o curăţ
De pânze de păianjeni,
Şi apa miraculoasă
La lumină să-i aduc.

Căci au trecut mulţi ani,
De când căldarea aurie,
Apă din fântâna dragostei
Nu a mai scos,
Şi mie atât de sete
Şi foame de iubire,
Fără nici o speranţă
De mai bine în viitor.

Şi de-am să mor de sete,
Cu gândul la apa fermecată,
Ascunsă în zări îndepărtate,
Râvnită în amurguri roşii pastelate,
Sau visată,
Să ai tu cititorule noroc de fericire,
Niciodată alterată.

poezie de Valeria Mahok (18 aprilie 2005)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina...

Caut lumina divină, sufletul să mi-l inunde,
Ca apa curată făptura omenească
Sau ca văzduhul suflarea păsărească.
Caut iubirea adevărată să-mi răsfăţ inima,
Ca noaptea instelată
În viaţa mea sau peste iubirea lumii toată.
Caut raiul pământesc şi frumuseţea lui,
Căci fără de ele, chiar n-are rost să trăiesc.

Dar unde-i lumina divină?
La câţi ani lumină?
Şi iubirea visată...
La ce distanţă de lume, de mine?
Noroc cu raiul naturii altruiste,
Că încă mai există şi are vise.

Şi, ce sunt lumina, iubirea, frumosul?
După care orbecăim cu toţii până la moarte,
Decât sfânta înţelepciune,
Sau pacea şi armonia oamenilor
În lume şi în toate.

poezie de Valeria Mahok (30 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna mea

Aproape murisem iubite, să ştii
Şi-n mine aveam doar apă sărată,
Tu m-ai trezit cu apele-ţi mii,
Pe neaşteptate şi deodată.

Mi-e atât de sete iubite, tu ştii?
Iar apa din mine se cere schimbată,
Cu apele dulci, calme şi vii,
Cu ele, vino îndată.

Eu, n-am să te sec.
La rându-ţi, tu nu te seca!
Cu siguranţă n-am să mă-înec,
Iar stropii nu-i risipi pe altcineva.

Te chem la mine. Hai vii?!
Să fii doar tu fântâna mea,
Restul e stepă, penurie. Şi ştii?
Restul... rămână aşa.

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caut lumina...

Caut lumina divină,
Sufletul să mi-l inunde,
Ca apa curată, făptura omenească,
Şi ca văzduhul, suflarea păsărească.
Caut iubirea adevărată,
Să-mi răsfăţ inima flămândă,
Ca noaptea, de stele înfometată,
Şi ca viaţa, de iubirea lumii toată.
Caut raiul pământesc şi frumuseţea lui,
Căci fără de ele, chiar n-are rost să trăiesc.

Dar, unde-i lumina divină?
La câţi ani, lumină?
Şi iubirea visată...
La ce distanţă-i de lume, de mine?
Noroc cu raiul naturii altruiste,
Căci, încă mai rezistă şi are vise.

Şi, ce este lumina, iubirea, frumosul?
După care orbecăim cu toţii până la moarte,
Decât, Sfânta înţelepciune,
Sau pacea şi armonia oamenilor,
În lume şi-n toate.

poezie de Valeria Mahok (30 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum de seară

Peste salcâmii înfloriţi
Seara încet se lasă,
Îmbăiaţi în valuri de parfum,
Păşeam încet spre casă,
Cu pieptul plin de verde alpin
Şi pacea mult visată,
Ascunsă în raftul cu dorinţi,
De noi doi sărutată.
Accent divin, cu sfinţi cuminţi
Sub pleoapa înstelată,
Pe braţul viu să mă alinţi,
Să nu uit niciodată
Răsfăţul raiului sublim,
Iubire parfumată.

poezie de Valeria Mahok (5 mai 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

întrupare

în maţele duhului tău Dumnezeu desenează fluturi-îngeri
carnea aeriformă a sufletului nu are năravul amorului
iubirea ta-i vopsită-n lumină

la fântâna cu apă de poezie
îţi e sete de mâine
acolo poate că nu or mai fi
necesităţi de speranţă
şi speranţa se va face trup,
trupul lui Dumnezeu

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Atlantis
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna pisicii negre

Pisica neagră trecea prin iarbă. Era noapte şi parcă
Avea o vargă. Pe sub streaşină bătea vântul.
Pâş, pâş se strecura. Îl ascultam cum calcă.
Iarba se înfiora când trecea pisica neagră.

Era o fântână plină până în gură cu apă. Plouase mult.
Apa nu era bună. Se stricase, iar fântâna-şi pierduse
Rostul de a adăpa. Nimeni nu mai vine setea din buza ei
Să şi-o stingă. I-a apus soarele. Nu mai are lumini.

În mintea mea târziul se opintea cu pisica neagră.
Îmi era frică să mă mai duc la fântâna plină cu apă.
Pâş, pâş se strecura apusul peste noi dinspre răsărit.
Fântâna umplută cu apă s-a înecat şi apoi a murit.

poezie de Mircea Lucian Nincu
Adăugat de Mircea Lucian Nincu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu lăsa pasiunea să se urce la creier şi să-ţi ia minţile. Reteaz-o încă de la inimă. Cine raţionează în iubire e stăpânul celuilalt. Cel mai sănătos lucru e să te consideri satisfăcut cu prima fază a legăturii, care de altfel e primăvara dragostei. Acolo sălăşluieşte fericirea. După ce ai gustat din mierea ei, ce mai aştepţi? Paradisul n-are numai un şarpe, ci mai mulţi. Vrei să te muşte şarpele geloziei, al infidelităţii sau al abandonării? Veninul lor e rău, câteodată chiar mortal. Du-te şi caută altă femeie, ia-o mereu de la început. Nu sorbi prea însetat din fericire, căci fericirea e insaţiabilă ca apa sărată a naufragiatului: cu cât bei, cu atât îţi creşte setea. O fericire egală e plictisitoare sau mai bine zis nu e fericire.

Mihail Drumeş în Invitaţie la vals (1936)
Adăugat de Ank
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă bântuie fantome... M-am pierdut
În epicentrul dragostei solare...
Mai dă-mi lumina vieţii de-mprumut!
De tine-mi e din ce în ce mai foame.

Trimite-mi iar, la cer, un stingător!
Sub ploi mă simt din ce în ce mai bine
Şi izvorăşte lacrima-n pridvor
Cum izvorăşte,-ades, în ochi la mine.

Nu vezi şi tu că mă topesc de dor?!
De dor de viaţă şi de dor de tine.
Tu ai un rol în pământesc decor,
Eu m-am unit cu sferele divine.

Pe cumpăna luminii e-un sărut
Şi de iubirea ta îmi este sete...
De-l ai în plus, mi-l dă cu împrumut!
În ceruri, de furtuni, sunt noi alerte.

Şi numai tu m-ai mai putea salva...
Dar cum, când eşti atâta de departe?!
Mai prinde-mi fericirea-n îmbrăţişarea ta
Şi mângâie-mi făptura, cu clipocit de şoapte!

Nu m-aştepta la margine de zări!
Salvează-mă acum, pân-am să mor,
Căci peste mine vor cădea ninsori
Şi-are să-ţi fie iar pustiu şi dor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna mea

fântâna mea e adâncă
dulce şi rece-i izvorul
a fost săpată în stâncă
cu sufletul şi cu dorul.

fântâna e plină de stele
în ea se leagănă luna
noaptea-i păzită de iele
şi cerul îi ţese cununa.

lacrimi de rouă amare
picură întruna în ea
câteodată şi carul mare
cade în apă stea după stea.

înecată pe veci în lumină
plutea pe valuri de vis
chipul iubitei, divină,
printre stele şi paradis.

izvor fermecat singuratic
adapi trecători rătăciţi
la visul nordului atic
în runile marilor sciţi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (31 martie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa din stâncă

Din stânca cea lovită în pustie
A izvorât cândva şuvoi de apă,
Să bea toţi însetaţii şi să-nvie,
O viaţă nouă astăzi să înceapă.
Când le-a fost sete, Domnul le-a dat apă
Din stânca minunată şi lovită,
Bogat izvor din care se adapă
Dorinţa marii gloate, potolită.

Căci Stânca cea lovită e Cristos
Şi harul Său e apa înstelată.
Vorbeşte Stâncii, dacă eşti setos,
Şi vei avea belşug de har în viaţă.

poezie de Florin Laiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt în stare

să înot în apa teribil de rece
sub luna plină de regrete
înaintez încet şi abia respir
privesc cum se măreşte distanţa
de ţărm de nisip
în largul mării
în adâncul ei
unde razele soarelui nu pătrund
înot cât pot
şi până când mai pot
durerea mea e ascunsă în fundul mării
stă acolo
e departe de mine
mă cuprinde o sete ne
bună de înghiţit toată apa
înot cât mai pot
osteneala vine din durerea
lepădată în larg
continui să înot până mă eliberez
apoi simt cum durerea
mă trage în adânc
unde nu pătrund razele soarelui
unde apa e rece şi paralizantă
voi sta acolo cu durerea mea re
găsită pe nisipul rece

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa vie

mâini calde mă primesc în lume
glas tandru îmi alungă plânsul
şi, cum întind mâinile, cum încep să cresc şi să cresc
subţire ca un fir de apă,
ca un gând
până mă strigă tare timpul
şi seve din adânc îmi sunt şi hrană şi învăţătură
mâinile bune şi glasurile calde, dragostei mă duc ofrandă
bucuria sferă de aur şi de argint se face

sferele vii lasă copiii să vină pe lume
la căldura altor glasuri şi inimi
să se bucure sub florile livezilor
sevele din adâncuri nu se vor termina niciodată
din vreme în vreme pământurile se deschid
de dor de noi şi mai ales de sete
într-o zi de primăvară, sub ochii unui copil curios şi vesel
care află acum toate tainele lumilor pe care le străbatem
cu buzele crăpate de dragoste ne va primi pământul acesta bun
doar după ce am iubit
tot ce era de neiubit
apa limpede a sufletului meu
va sătura orice copac însetat
şi gura însingurată
a celui care mă cheamă, a celui care mă găseşte

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farmec viu

Ai pingelit drumul spre soare
cu paşi vânzători de-ntuneric,
clepsidrele răsar pe trotuare
ca pietrele reci în amurguri,
e-un gând mai absurd decât viaţa
icnind în ungherele nopţii
în clăi de fâneţe şi
birturi cu unsoarea pe uşi
şi firma ascunsă sub pat?!
Leşinuri absurde-n tribune
şi zâmbete vii în saloane
tatuează zarea cu visuri,
cu licori sângerânde
şi amurguri întristate de zei.
Ai pingelit drumul spre soare
cu paşi vânzători de lumină,

în farmecul ei viu nu se moare.

poezie de Marinela Preoteasa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fermecată de amurguri

exprim sentimente la modul narativ
soarele poveştilor mă inspiră mereu
am un spirit de umor inventiv
scot din piatră seacă norocul meu.

fermecată de amurguri ce devin aurore
pot transforma tristeţile în bucurii
în flux nemărginit se scurg atâtea ore
aşteptând nerăbdătoare extazuri azurii.

îmi extrag energia de la rădăcini
seva vieţii mele din lumina curge
vaste clarităţi răsar arbori divini
fecundati de iubiri demiurge.

muguri de speranţă fericită gust
departe de amaruri de dezgust.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec-descântec

Mi-e sete de stele şi lună,
Mi-e sete de mierea din strună,
Mi-e bine pe-a liniştii scară,
Mi-e ploaie, mi-e pace, mi-e ţară!

Mi-e sete de-albastru şi verde,
De codrul ce-n sine mă pierde,
Mi-e bine cu gândul spre mâine,
Mi-e cântec, mi-e ie, mi-e pâine!

Mi-e sete de frate şi soră,
Mi-e floare, mi-e holdă, mi-e horă,
Mi-e bine, când muguri m-aclamă,
Mi-e înger, mi-e rouă, mi-e mamă!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Macii roşii din câmpii

Tot mai cred
în vremea calmă
drum cu soare şi iubire
în reflexe de lumină
cine ştie câte gânduri
geana nopţii le adună
într-o lacrimă de lună...
pe cărări de miazănoapte
ca un cântec călător
plouă-n suflet şi cuvânt
flori de dragoste şi dor
lunga noapte se aşterne
peste chipul tău de vară
printre arşiţa de stele
ard în ruguri din priviri
macii roşii din câmpii,
hora visurilor mele.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul miresei mele

Sărut, mireasă, mâna ce îmi poartă
Simbolul sfânt, al dragostei eterne,
Inelul ce-a legat a noastră soartă
Şi peste timp iubirea o aşterne.

Trecut-au ani şi-am mai trecut de-o poartă,
La tâmple timpul clipele îşi cerne,
Sărut, mireasă, mâna ce îmi poartă
Simbolul sfânt, al dragostei eterne.

De ţi-am greşit vreodată, tu mă iartă,
Căci n-am ştiut iubirea a discerne
Şi n-oi mai rătăci pe-a vieţii hartă,
Pe drumul nopţilor pustii şi terne.

Sărut, mireasă, mâna ce îmi poartă
Simbolul sfânt, al dragostei eterne.

rondel de Florin Căprar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

H2O

Cine gândea, din şase bilioane,
Nu prea demult, treizeci de ani ‘nainte,
Pe ce mai e uscat printre oceane,
Ca apa să o cumpere cuminte
Din prăvălii, la sticle sau bidoane?!...
Nu i-ar fi dat nici dracului prin minte!

De drag o luam în zori pe sub colină
Chiar de aveam fântâna mea pe vale,
Să-mi umplu la izvor căldarea plină
Sorbind din ochi Mării şi Marghioale...
Ca lacrima, ce apă cristalină
Şi nu dădeam pe ea două parale!

Până-ntr-o zi, când spre uimirea mea,
La băcănie-n colţ văd, din greşeală,
Cătând prin raft ceva pentru măsea,
În sticle, apă chioară, naturală(?!)
De-abia-nvăţat cu ea de la ciuşmea,
Ca emigrant pe-atunci în capitală,

Cu etichetă, firmă serioasă,
Trag eu un gât, o scald printre papile,
Produs interesant, la gust apoasă
Şi proaspăta, avea doar şapte zile,
Iară pe sticlă-o listă curioasă,
Cu chestii la fel de inutile:

Grăsimi, zero la sută, proteine,
Colesterol... erau la rând vreo zece,
Magneziu, calciu, fosfor, vitamine
De niciun fel, să nu ni se aplece,
Şi important, cum se păstrează bine:
"La loc întunecos, uscat şi rece",

Însă mai jos, "Reţetă culinară"
Noroc că mi-a sărit atuncea-n în faţă!
Muream şi nu-nvăţam cum se prepară
Pentru un Scotch, un Wisky,-n astă viaţă,
Sau şpriţuleţ în zi caniculară,
Din apă.... cubuleţele de gheaţă!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miraj

îmi sunt buzele însetate
şi trupul îmi pare un munte de sare
de unde sângele mi se adapă
şi sudoarea
chiar şi lacrima mea
abia mă târăsc
până la fântâna crescută-n pustiu
dar mereu ajung obosit
şi prea târziu
e vie fântâna
şi-acolo iar creşte-ntre dune
şi-o tânără fată cu cofele pline
apa răsfiră şi semne îmi face
răscolind setea din mine

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada mea

Strada mea cu nume de Luceafăr,
Mă cheamă cu atâtea amintiri,
La poarta casei, teii puşi de tata,
Au vârsta mea şi au îmbătrânit.

Dar strada şi parfumul teilor e acelaşi,
La fel ca amintirile, ce au trecut,
Aud şi-acum sâset de bucurie,
Cum aş putea uita, ce-am petrecut.

În poarta casei văd pe mama şi pe tata,
Cu ochii adânciţi în tâmple argintii,
Pe sora mea, înger între copii,
Ce-mi conduceau plecarea cu toţii trei,
Căci mă chema grăbit al meu destin.

Acum, strada, ca şi poarta, e pustie,
Doar mama între tei apare rar,
Cei dragi s-au dus chemaţi de zări pierdute,
Iar prietenii, către ale lor chemări.

Poate că într-o viaţă viitoare,
Din nou cu toţii ne vom întâlni,
Copilăria mai mult vom preţui,
Căci amintirea ei, rămâne în instinct.

poezie de Valeria Mahok (4 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!