Strada mea

Strada mea cu nume de Luceafăr,
Mă cheamă cu atâtea amintiri,
La poarta casei, teii puşi de tata,
Au vârsta mea şi au îmbătrânit.

Dar strada şi parfumul teilor e acelaşi,
La fel ca amintirile, ce au trecut,
Aud şi-acum sâset de bucurie,
Cum aş putea uita, ce-am petrecut.

În poarta casei văd pe mama şi pe tata,
Cu ochii adânciţi în tâmple argintii,
Pe sora mea, înger între copii,
Ce-mi conduceau plecarea cu toţii trei,
Căci mă chema grăbit al meu destin.

Acum, strada, ca şi poarta, e pustie,
Doar mama între tei apare rar,
Cei dragi s-au dus chemaţi de zări pierdute,
Iar prietenii, către ale lor chemări.

Poate că într-o viaţă viitoare,
Din nou cu toţii ne vom întâlni,
Copilăria mai mult vom preţui,
Căci amintirea ei, rămâne în instinct.

poezie de Valeria Mahok (4 octombrie 2004)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam din poarta casei ...

Priveam din poarta casei fericirea,
Trecând pe strada noastră în galop.
Mi-a aruncat din plinul ei un strop,
Făcându-mă s-ating nemărginirea.

În urma ei venit-a bucuria,
Trecând pe sub fereastra mea, în noapte.
Avut-a timp doar de firave şoapte,
Urmându-şi drumul ei, ca vijelia.

În poarta mea bătut-a şi iubirea,
Cu tot alaiul ei de sentimente
Şi-am împărţit romantice momente,
Până când a fugit, pierzându-şi firea.

În urma lor, târându-se pe cale,
Veneau necazul, boala, neputinţa.
Le-am invitat cu toată cuviinţa
Şi au rămas cu mine, la taclale.

Mi-am aruncat privirea către ceruri,
Cătând în mare-ai steaua-mi norocoasă
Şi-am priceput că soarta-mi nemiloasă
Era captivă-n temniţe de geruri.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama...

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere -
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase
***

(Premiul revistei FEREASTRA la concursul organizat de LITERATURITATE, (2015) text 21 – Poarta înspre mama de Teodor Dume,)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri despre tată

Privesc cu ochii-n lacrimi... nu e tata!
Aştept să vină să-mi deschidă poarta,
Dar lacătele-s vechi şi rudinite
Şi iarba necosită... N-am cuvinte!

În loc de bun venit, un doliu-n poartă...
în gânduri, o căsuţă fermecată
Şi o fântână... nucul şi aleea
Şi-n poarta casei mama mea, femeia,

Ce ne-a crescut şi ne-a-nvăţat să fim
Oameni cinstiţi şi simpli, să iubim,
Să nu ne pierdem sufletul... Iar eu,
Eu am rămas slujind lui Dumnezeu.

Oh, tată, parcă vad ca-ntâia oară
Cum alergam să îţi sărim în poală...
Te-ai dus! La tâmple alb, la suflet prunc...
De toate-aminte, tată, îmi aduc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe strada mea

Pe strada mea trec visele si inimile frinte,
Pe strada mea trec de multe ori doar soapte mute,
Trec mii de lucruri de nimeni intelese,
Trec zeci si mii de ginduri si imagini vesele...
Strada mea e-o strada lunga
Insa nu multi la ea pot sa ajunga...
*
Pe strada mea treci tu de multe ori
Te zaresc, imi zimbesti, apoi pleci...
*
Pe strada mea trec multe suflete nevinovate
Si frinturi de aripi taiate...
Pe strada mea, cind treci doar tu,
E cu adevarat lumina,
Iar soarele rasare si straluceste iar,
Iar eu uit de-al meu amar...
Pe strada mea trec zimbetele copiilor nevinovati
Si zimbetele oamenilor inarmati
Cu speranta si tarie de-a mai rezista...
Si speranta ca macar inca o zi, de-a mai exista...
Pe strada mea trece praf cosmic si lumina lunii...
Trec ochi inlacrimati cu lacrimi care rid,
Trec nori de ploaie si nori care surid...

poezie de Ana Cirlan
Adăugat de Alesia Moroianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt băiatul mamei mele. Este foarte limpede. Mama mea a fost catolică, Tempinski, un nume polonez. Din familia lor mulţi s-au tras în vale către noi, au intrat în România şi şi-au făcut un rost, o viaţă. Şi aşa... Nu ştiu cum e corect: mama mea l-a cunoscut pe tata sau tatăl meu a cunoscut-o pe mama. Aş vrea să lămuresc această poveste. A fost o femeie superbă.

Mircea Albulescu în ziarul "Jurnalul Naţional" (aprilie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de iarnă

De-ar fi să treci pe strada mea
Acum, când Soarele-i în nori,
M-aş cerne printre fulgi de nea
Fără să ştii, pe-ai tăi bujori,

Şi-apoi, în lacrimi prefăcut,
Ţi-aş încălzi obrajii-ţi reci
Pe buze, cu un lung sărut
Pe strada mea de-ar fi să treci,

De unde, ca într-un abis,
De dor nebun m-aş prăvăli
Chiar între sânii tăi, ce vis
Pe strada mea să treci de-ar fi (!)

Iar după ce mi-aş reveni,
În jos, pe sute de poteci
Te-aş căuta pân’ te-aş găsi
Pe strada mea de-ar fi să treci,

Şi-apoi, dar vai!.... s-a luminat!
Şi nu mai cad nici fulgi de nea (!)
E-atâta soare, ce păcat
De-ar fi să treci pe strada mea!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

La poarta mea

A bătut uşor la poarta mea
În amurg de seară fericirea
Îmi era pe-atunci inima grea
Întâlnisem doar dezamăgirea.
N-am deschis, nu înţeleg de ce
Şi a dispărut ca o nălucă,
Scriau de ea atâtea cântece,
Cum de-am lăsat-o să se ducă?
A venit apoi la poarta mea
Cu trandafiri de dor iubirea,
Printre petale îmi surâdea
Dar m-am ferit să-i văd privirea.
Şi m-am ascuns după un geam
Deşi doream nespus s-o întâlnesc
Plângea o pasăre pe ram
Spunându-mi că din nou greşesc.
A revenit atunci la poarta mea
Într-un amurg dezamăgirea
Din cerul negru fără nici o stea
Ea îşi vesti din nou sosirea...
Plângeam cum n-am plâns niciodată.
Durerea ei prea bine o ştiam.
Dar visul s-a sfârşit si deodată
Lumina soarelui intră pe geam.
***
De ce să plângi o viaţă-ntreagă
Când fericirea e aproape
Şi-oricine poate să aleagă
Între drum lin sau tulburi ape....

Dorina Omota (25 februarie 2017)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnire cu satul strămoşesc

Întâlnirea mea cu satul strămoşesc
I-a fiului cu mama sa cea bună,
O parte dintr-o patrie străbună,
Pe care ne-ntrerupt o regăsesc.

Aci, simt echilibrul strămoşesc
Cu anii ce-n imagini se adună,
Cu oamenii şi locuri împreună,
Din nou copilăria o trăiesc.

În poarta casei văd copilăria,
Cu farmecul nespus din acei ani,
În ochii mamei mele, bucuria.

Văd şirul lung de plopi şi de castani,
Simt permanenţa vieşii, trăinicia,
În strămoşeasca vatră de ţărani...

sonet de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost singur la părinţi, dar nu am fost un copil sărac. Noi am trăit din banii lui tata. Mama n-a lucrat niciodată, a fost casnică. Ea a avut grijă de noi toţi, iar tata ne-a ţinut: pe ea, pe mine, şi pe el. Nişte oameni normali, stând într-o casă cu chirie undeva în vecinătatea Casei Poporului... Acolo am locuit toată copilăria mea.

Mircea Albulescu în revista "Q Magazine" (octombrie 2009)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta visului meu

Opreşte-te la poarta mea de vis
Şi n-o-ncerca! Acolo nu au loc
Aceia ce continuă un joc
Pe care să-l încheie au promis.

De vei rămâne, totuşi, să priveşti,
Ce vei găsi acolo,-n lumea mea,
Nu-ţi va plăcea, nu te va încânta,
Căci vei vedea ce-nseamnă să iubeşti.

Acolo timpul pare nesfârşit,
Secundele-s uitate-ntr-un sărut
Atât de dulce, cald. E absolut!

Iar visul meu, de poartă-adăpostit,
Nu poate fi de lacrimi asuprit,
Ci numai de iubirea ce-am voit.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Ne-am adunat în curtea casei părinteşti,
cei cinci fraţi împrăştiaţi prin lume,
satul ni se pare, acum, străin,
nu mai ştim pe nimeni după nume...

Casa părintească este tristă,
numai Luna-n cer o luminează,
singura ce-i este credinciosă
şi de zeci de ani o tot veghează...

Dadeşul ne spune iar poveşti,
nu mai regăsim copilăria,
fără mama şi fără de tata,
nu este completă bucuria...

Nucul îşi mai flutură câteva frunze,
prunii din livadă s-au uscat,
numai dudul negru de la poartă,
ne dă dude bune de mâncat...

Suntem toţi la margine de viaţă,
cum putem să fim mai optimişti?
Azi plecăm, închidem iarăşi poarta
şi în suflet suntem tot mai trişti...

poezie de Titina Nica Ţene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#Strada

Era, până ieri, traseul la muncă,
Ieşirea de mână în decor, libertate,
Dar şi furnizorul de comă adâncă
Sub scrâşnet de frâne... O moarte, pe roate!

A fost siluire cu steag, defilare,
Ocheadă în treacăt, privirea-n vitrine,
Dar şi sfârtecări în moral, degradare
De-un bitum gropar... E dutele-vine!

Era întâlnirea-ntre două, un colţ,
Speranţa găsirii cu-o nouă iubire,
Dar şi loc de ură, de şiş, pentru glonţ,
De bâte, mineri, "agenturi"... Răstignire!

Era, dar schimbată-i, nu mai este comună,
E-un nou nume propriu, o ebluisantă,
Prezenţa de nou! E cum zâna bună,
Numită idee, un popor... Epatantă!

E #Strada, un principiu, de viaţă model
De tineri, femei, chiar copii... Pentru toţi
E #Strada un miting, cu onoarea drept ţel,
Că o lume renaşte... Şi judecă hoţi!

E #Strada luminii, a ştiinţei de sine,
Stradal şevalet pentru corpuri drapel!
E #Strada o mândrie la timpul ce vine!
E #Strada mea ţară, poporul... Şi el!

E azi #Strada Lumii, e lumii principiu,
Făcut din oneste prezenţe... El, tu!
"Victoria Square" e minciunii ospiciu!
La Terra nou drum e!... Călăilor, nu!

Un nou exemplar, etalon democratic la viciu,
La clan, ipocriţi, impostori... ancestral déjà vu!

E #Strada, de azi, o renaştere-n neam,
E ea, ce va fi loc şi nume al voinţei,
Căci suntem alţi noi, îngropând ce eram...
"#Strada"-i Ţară, Popor... Viitor al Conştiinţei!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 februarie 2017)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească

Rămasă neatinsă-n mintea mea,
străvechea casă-n care m-am născut
cu amintiri mă cheamă în trecut
s-o mai revăd cum o ştiam cândva.
Dar de mă-ntorc acolo uneori,
pe locul ei găsesc o altă casă,
care se-nalţă mult mai arătoasă,
însă răceala ei îmi dă fiori.

Ai dispărut şi tu, iubită mamă!...
Te-ai dus precum copilăria mea,
şi poate acum priveşti de undeva,
simţind cum gândul meu-napoi te cheamă.
Nu vezi?, betonu-a invadat grădina,
iar printre ziduri pomii se sufocă,
coroana lor se-ntoarce echivocă
să caute-ntre ziduri reci lumina.

Mai şti?, de tata-s puşi, sub clar de lună,
căci ziua-ntreagă nu era pe-acasă,
muncea să-avem ce trebuie pe masă,
în fiecare zi din săptămână.
Iar tu îl aşteptai cu masa pusă
şi îl priveai cu ochi adânci, ca marea,
ca să-i aduci în suflet împăcarea
şi liniştea pe chipul său transpusă.

V-ati dus, şi el şi tu, iubită mamă!...
Şi fraţii mei apoi, în urma voastră,
doar eu, rămas pe-a timpului fereastră,
mă-ntorc acasă bântuit de teamă.
Rămân în drum şi mă întorc grăbit,
plângând copilăria mea trădată
şi casa părintească dărâmată,
neştearsă umbră-n sufletu-mi rănit.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de frumoase

pot fi unguroaicele!
la fel de frumoase ca grădina mea din cenad
dată cu ierbicid –
cât
mai rămân în mrejele lor
posibil să urc uşor cu genunchii
pe poarta de aluminiu
ondulat dinspre strada
plină de râsete!

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa părintească

Primul meu rai s-a prefăcut în scrum,
Nu pot uita căsuţa mea cea dragă,
Spre locul casei, gol, privesc din drum:
-Cât mi-aş dori s-o mai revăd întreagă!

Mama demult la ceruri e plecată,
N-a fost de faţă să mai vadă focul,
Ne-a părăsit cu inima-mpăcată:
Casa-şi păstrează-n liniştea ei locul.

Tata-împietrit de jale şi durere
Neputincios privea cum arde totul,
Cu braţele spre cer, fără putere,
Ruga pe Dumnezeu să stingă focul.

S-au mistuit în flăcări lucruri sfinte:
Pozele-n ramă, neşterse amintiri,
Icoana casei o revăd ca mai-nainte,
Mă-nchin în gând la ea, în rătăciri.

Am încercat s-o construiesc în minte,
Am refăcut odaie cu odaie,
Nimic nu seamănă ca înainte:
-Ţi-e tare dor de casa ta, Culaie!

Lampa din cuiul din perete-o pregăteam,
Şi-o aprindeam pe la amurg de seară,
În podul casei zvârlugă mă suiam
Urcând uşor pe treptele de scară.

Prin geamul de la drum îl văd pe tata,
Mă-ncearcă amintiri şi doruri multe,
Aştept să mai deschid-odată poarta,
Să intre, să mă mângâie pe frunte.

Plouă... Uliţa Morii tristă plânge,
Un loc viran pe suflet mă apasă,
La poartă plâng şi inima-mi se frânge,
Sunt trist... N-am unde să mai trag acasă.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Ieri am auzit că şi el ne-a părăsit;
Azi dimineaţă mi-au spus că a murit cutare.
Mai mult de trei sferturi dintre prieteni şi cunoştinţe
Au suferit o schimbare, trecând în Ţinutul Duhurilor.

Pe cei care-au plecat nu-i voi mai revedea niciodată;
Ei, din păcate, sunt descompuşi pentru totdeauna şi pierduţi.
Cei rămaşi – unde-s acum?
Împrăştiaţi – o mie de mile între ei.

Cei pe care i-am cunoscut şi iubit în viaţa mea,
Pe degetele unei mâini – câţi mai pot număra?
Doar pe guvernatorii provinciilor T'ung, Kuo, Li şi Fēng,
Doar patru.

Tânjind unul după altul, am albit cu toţii.
Ne-am rostogolit prin lumea trecătoare ca un val de maree.
Ce păcat că festinurile şi glumele zilelor de demult
Au dispărut, devenind amintiri,
Iar noi am ajuns ceea ce suntem acum!

Când ne vom întâlni iarăşi şi vom bea un pocal de vin
Şi, râzând, ne vom privi ochi în ochi?

poezie de Bai Juyi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!