Apa vie

mâini calde mă primesc în lume
glas tandru îmi alungă plânsul
şi, cum întind mâinile, cum încep să cresc şi să cresc
subţire ca un fir de apă,
ca un gând
până mă strigă tare timpul
şi seve din adânc îmi sunt şi hrană şi învăţătură
mâinile bune şi glasurile calde, dragostei mă duc ofrandă
bucuria sferă de aur şi de argint se face

sferele vii lasă copiii să vină pe lume
la căldura altor glasuri şi inimi
să se bucure sub florile livezilor
sevele din adâncuri nu se vor termina niciodată
din vreme în vreme pământurile se deschid
de dor de noi şi mai ales de sete
într-o zi de primăvară, sub ochii unui copil curios şi vesel
care află acum toate tainele lumilor pe care le străbatem
cu buzele crăpate de dragoste ne va primi pământul acesta bun
doar după ce am iubit
tot ce era de neiubit
apa limpede a sufletului meu
va sătura orice copac însetat
şi gura însingurată
a celui care mă cheamă, a celui care mă găseşte

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile care mă dor

Mâinile mă dor,
Sunt mâinile acestea,
Pe care mi le-a făcut cadou
Dumnezeu,
Într-o dimineaţă de sărbătoare.
Mâini cu care m-am rugat,
Cu care am iubit,
Am trudit,
Am mângâiat pâinea cea de toate zilele,
Am mângâiat chipul tău,
Am mângâiat icoanele,
Şi pietre şi copaci...
Le-am împreunat
Şi le-am ridicat spre cer
Când îmi era a pustiu,
Când îmi era a jale,
Când Dumnezeu era plecat prin lume cu sfinţii,
Să judece...
Sunt mâinile care i-au hrănit pe alţii,
Şi pe mine.
Mâini care ţi-au şters lacrima...
Sunt mâini care erau cândva
Tinere şi viguroase
Şi acum se prefac în crengi uscate,
Cu gheare încovoiate
Care se apleacă inexorabil
Să scurme ţărâna.
Sunt mâini bătătorite de greşeli,
De iertări, de păcate, de rugăciuni,
De zidiri, de patimi, de griji,
Mâinile care mă dor,
Care te caută prin noapte,
Care te roagă să te întorci,
Pe care nu le mai pot întinde spre tine,
Cu care sap în cenuşă
Să rostogolesc timpul,
Cu care îmi torn cenuşă în cap,
Mâini cu care întorc tot mai greu
Ultimele file dintr-o carte,
Mâini care ţin o lumânare neîncepută
În aşteptarea luminii...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E vreme când...

Miroase a iubire, a fragi şi-a rozmarin,
a inimi amorţite cu iz profund de crin.
"-A tot ce-a fost cândva..." grăbit, suspină ceasul..
Cu ochii plini de lacrimi, al vieţii-şi pierde pasul.

Să ne hrănim cu amintiri trecute,
Cu dragoste de vară şi îmbrăţişări tăcute.
Furate din povestea scrisă fără cuvinte
Creată de inima care niciodată nu minte...

Să atingem nisipul cu tălpile goale
Simţind frenezia nopţilor calde..
Din seriile calde, calde, de vară,
În care doar timpul este o povară...

poezie de Daniela Fărtăiş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile de primăvară

am nevoie de masă trombocitară / corpul meu văzut
de deasupra norilor pare că se subţiază încet

în poveştile lui andersen a încetat să ningă semn că ceva e greşit pe lumea asta

//sunt singură în această primăvară cu picioarele amputate//

am nevoile de flori de primăvară care să iasă de sub pământul gras
să mă învelească într-o plapumă în care nimic nu e ce pare a fi

dependenţele noastre s-au accentuat
ne apar elementele rare în vise/ visul ia foc

visele noastre de argon, xenon, neon şi mai ales heliu

am nevoie de sânge curat pur / ca să privesc din nou florile de primăvară
cum îşi lasă capetele în jos/ în bătaia vântului solar

las cutterul din mână sa cadă pe parchet

// sunt singură în această primăvară cu mâinile amputate//

dar mă mişc liber

când deodată în poveştile lui andersen începe să ningă din nou/ mă cheamă jojo şi am nevoie de florile de primăvară pe care să mi le prind în păr / când mă vor duce în racla de cleştar / înspre o pădure frumoasă / să mă conserv

mă numesc jojo si privesc seara cum oamenii ies din azile şi unii din morminte/ de aici de la fereastra mea /cu toate florile de primăvară ce le poartă oamenii bolnavi în mâini / încă nu a venit primăvara.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare apă

să îmi aminteşti să aduc lemne
ne va intra frigul pe horn
în fiecare dimineaţă
o să ai mâinile mai mici

îţi arăt o stradă
în care se aruncă oameni
şi te întreb
cum vrei să ne creştem copiii

copiii cresc
ne împung în burtă de ceva vreme

ieri am închis ultima uşă
gata suntem numai noi doi
hai să le deschidem

între timp
ne vom trezi mai scunzi cu câte o iubire

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea iei

Mă aşez la capătul de sus al lumii,
prin mine, trec păsări ca prin nimic.
Pauză de mine însămi,
Cu versuri albe
Cu rostul de a mă înveşmânta
În ia în care trăiesc femeile vechi,
Care, îngropate sub realitatea
morţii lor concrete,
cresc în continuare în mine.

Am în mine
toate aceste morminte vii,
de femei
Cu ochii aplecaţi înspre soare.
Unele... s-au prăpăstiit în zări înstelate,
Altele.... s-au îndepărtat de lumea aceasta
Doar cu mintea,
Dar au crescut, în ele, din ele.
Aceste rădăcini
Cu mirosul infinitului.

Fiecare pauză de mine însămi
E o respiraţie
de universalitate,
Dumnezeirea e de gen feminin,
Si bucata din mine, femeie,
De lângă bărbatul meu,
E o uşă cu chei,
Care prelungesc spirite
În lumi infinite.

În mine cresc, libere
Toate femeile trecute
Şi din mine,
Se nasc doua femei,
Ca mugurii de soare

Ochiii tăi de alune,
Se desfac în razele timpului
Care apune şi răsare,
Ciclic, ca o clipire.

Ochii tăi de cer,
Se străpung de muguri de albastru,
Şi norii curg în lacrimi
Pe mormintele zilelor
În care încă mai sunt,
În care sunt,
Încă sunt.

Se năpăstuieşte de sub noi, întrebarea:
Cine scrie pânzele,
unor poveşti trecute,
atâta vreme cât, povestea noastră
cea de acum
rămâne nescrisă?

Esenţă de femeie!
Te caut la jumătatea timpului trecut
În ne-trecere
Şi mă rostesc cu buzele tale,
Şi mă nasc,
În învelişul celulelor,
Pe care le creşti în tine
Şi pe care le-ai trăit,
În femeia dinaintea ta.

Sunt un fir de bumbac.
O esenţă de cusătură.
Străpunsă până la abstractizare
Cu semne fugite,
De prelungire nesfârşită,
A zeiţei mamă, până la noi.

Toate deşănţările
Se aşează şi se domolesc,
În femeile care cresc
Până la mine.

Şi ele au fost un capăt,
Şi eu sunt un capăt
de lume.

Şi nu e un capăt de lume
Să mă aşez,
Pe această cale,
În care n-am uitat
Să scriu
Să fiu
Şi să-mi dau voie să mă iert.

Nu e greşit
Să mă cumpănesc
În mine însămi
Ca pe o ramă, goală,
În curs de umplere.

Încă nu am deprins
Tot ce am avut de trăit
Şi sensul acesta,
Personal şi finit,
Are o margine nedefinită,
Cu simptome de vis,
Prelungit în copiii mei.

poezie de Ana Larisa Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intersecţii de vorbe

Nu sunt atât de romantică, moşule, tâmplă albă, vecinule,
care nu ştii cum duc zi de zi scrisorile dimineaţa la poştă,
cât plângeam pentru ele,
de fapt,
nu am mai modelat de mult timp pe oale din lut,
roata putredă e încă acolo,
ştiţi,
am învăţat pe de rost cum se ajunge cu mâinile,
cum se răscoleşte brazda, cu degetele, şi lut era destul
făcut din pământ şi din apă şi încă din tot felul de rămăşiţe vegetale adunate în timp,
roata mă chemase pe nume,
ştia cine sunt,
că împrumutasem numele Elisabetei,
nişte păsări frumoase mi-au spus
şi iubitul meu aşa să fi zis:
Lisabeth,
poate pe-o roată s-a făcut mai ales dreptatea Domnului,
bărbatul şi femeia, crescând de copilaşi din mâinile Lui de foarte departe
zbenguindu-se
doi
şiragurilor de ani
crescând aşa
până la adolescenţă,

De asta să îi spun eu femeii mele iubite,
probabil Dumnezeu nu ne lasă niciodată din mână,
şi toţi ne întoarcem la El
mai e un fapt,
aşa cum astăzi am uitat să îmi scot roata şi luturile
se făcuse târziu,
aşa
mi-am şi spus,
privind pe femeia aceea tare iubită,
ea nu mai crede în Dumnezeu ci Îl caută departe, în Mantre, ori pe frunte de munte ea se clatină,
poate Dumnezeu nu există, îşi zice,
peste ea se deschide răul ca o uşă care nu se mai închide,
ori ce pasăre verde se loveşte pe pomi,
ce să îi zic,
eu, bărbatul care întotdeauna i-am ghicit paşii/ picioarele/
ce să îi mai spun,
că totul e o mare iluzie, că e un mare lut, ce să-i spun?

Un câmp foarte moale
şi
peste el
albăstrele
sunt mici şi dulci le-ai pune pe limbă
să vezi cine le-a făcut, din dragoste/ din apă dulce/ şi sare
punându-le cu gingăşie acolo unde trebuie
ca să crească,
să vezi
unde e izvorul care le-a hrănit, şi din care mi-am umplut cofele acelea, demult,
apa era foarte rece şi era sigur iarnă,
ochii mei nu mai văd decât albăstrelele,
leagăn peste ele
albăstrelele se leagănă boarea le mângâie,
atâtea albăstrele, fosta mea dragoste, care te-ai dus, şi te-ai dus,
apa
e acolo, turnată pe ele dinspre tot felul de nori drăguţaşi;

O să mă hrănesc cu mere din coşul acela şi cu puţină pâine
până vii tu
m-a învăţat o bătrână că merele cu pâine sunt hrană bună când eşti supărat
până vii tu
oamenii au secrete, în petale de flori care se ating unele pe altele, pe hârtie
din care se fac multe cărţi
din care se fac pomii
stelele
noaptea
din care se face marea şi spuma de mare
în ele;

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Un ghem de vise într-un inel scorojit
prins într-o ţesătură brodată a unui păianjen
pe care am ales să mi-o fac leagăn după acerbe şi voluptoase lupte...
Visez aspru, refuzându-mi eliberarea, cu sete căutând ferestre pe unde să arunc peste lume, lumina,
pe care durerea mi-o aprinde...
Mă deşir că o copilă pe fiecare fir care duce spre clipociri de cer,
legănându-mă lin
dar simt cum cu fiecare zvâcnire...
aripile mi se şubrezesc...
şi mă dor... durut dor.
Şi mi-e teamă că n-o să-mi mai crească altele la loc.
Se ţes în juru-mi pânze lipicioase, mieros diabolice
din tăceri şi aşteptări,
cusute cu mărgele fine de lacrimi, suspine şi resemnări...
Toate mă înfăşoară, ca nişte liane sălbatice...
din care eu îmi construiesc
o amăgitoare plasa de siguranţă..
"Vremelnică captivitate" îmi strigă iubirea...
aproape mângâietor de dureros...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purtăm în calde inimi

Purtăm în calde inimi speranţe şi dorinţi,
Ce dorm în noi de-a pururi, din moşi şi din părinţi,
Venind din neam în neam, în timp şi de departe,
Ne-am rupt din Univers, iar noi suntem o parte,
Cu tainice însuşiri, nedesluşite încă,
O apă care curge, tot limpede şi-adâncă.
Când ducem peste vremuri, sub bolţile albastre,
Un vis înaripat, făclia vieţii noastre.

Purtăm în calde inimi dorinţe de mai bine,
În ochi nemărginirea din zările senine,
Cu razele de soare, când în lumini irumpe,
Acele giuvaeruri, bătute-n pietre scumpe.
În timpul ce se scurge, noi suntem fiinţă vie,
Pe-acest Pământ bătrân, păstrând o mărturie.

poezie de Petre Gigea-Gorun din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia de geografie

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Paris, un boşiman
să discute, cu un eschimos, despre vreme. Tu eşti dusă
cu pluta pe toate râurile din Europa şi din alte cinci continente
iar eu trag targa pe uscat. Tu ai toate
regretele din lume şi pe mine mă doare
de lume unde nu pot spune-n poem.
Ţie-ţi plac perdeluţele roz şi mie mi se fâlfâie.

Asta nu e viaţă, care ne-a adus pe noi laolaltă,
ci un şofer beat plecat spre Cancun şi ajuns la Calcutta!
Aş vrea să fie limpede, limpede. Limpede!
Nici un dulce din lume nu va stinge, vreodată,
amarul din noi: numai o clipă privindu-ne, cei mai mari cofetari
italieni şi turci îşi vor frânge mâinile a neputinţă
şi se vor împuşca în cap, cu gloanţe de plumb.

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Viena, un boşiman să discute,
cu un eschimos, despre vreme. Ca şi când cei doi ar supravieţui
numai şi numai conversând despre ploaie! Noi doi
suntem ca şi când, la Berlin ori aiurea, un boşiman şi un eschimos
adânc în ochi s-ar privi, ar ofta şi-ar vorbi nesfârşit despre ploaie!

Noi doi suntem ca şi când un beţiv ar amesteca, toată noaptea,
tequila şi sake. Ca şi cum aş fi eu victima tuturor accidentelor
rutiere din lume şi numai în fantasmele tale mai trăiesc.

Dacă noi doi am sta în faţa unei oglinzi, sunt sigur, sunt sigur,
în ea s-ar vedea doar unul din noi!

poezie de Adrian Suciu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Partea mea din ce e mai bun pe această lume
îmi va veni din mâinile tale:
iată făgăduiala ta.
De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alţii, ca să nu mă depărtez de tine,
care aştepţi la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
îmi va veni din mâinile tale.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Culesul roadelor
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă gândesc, dând timpul înapoi, şi aproape că mă podidesc lacrimile, cum bunica, copil fiind, îmi cuprindea mâinile cu mâinile ei calde şi cât de mult se bucura când mă întorceam acasă cu sora mea. Viaţa lor, a bunicilor, trăită cu simplitate şi bucurie, în pofida atâtor greutăţi – îmi pare acum cea mai preţioasă lecţie de viaţă. A trebuit să ajung la rândul meu părinte pentru a înţelege rostul fundamental al bunicilor în formarea echilibrată a oricărui copil.

citat din Cosmin Neidoni
Adăugat de cnn
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citirea pune pe orice om în legătură cu atâţia de aiurea şi din alte vremi şi ea dă putinţa să stea de vorbă oricine şi cu minţile cele mai înalte şi cu sufletele cele mai calde ce au trecut pe pământ, lăsând urme care nu se vor şterge uşor. E o şezătoare veşnică la care te îmbie cei mai meşteri vorbitori şi cugetătorii cei mai adânci. E o minune că, şi morţi cum sunt unii de atâta vreme, poate vorbi cineva cu dânşii şi acuma, ba încă fără nimic din sfiala de care, ei fiind vii, am fi cuprinşi. Iar, dintre cei ce sunt în viaţă, numai prin cartea lor uşa li-e veşnic deschisă pentru oricine le-ar răsări în prag. Glasuri care nu se aud în afară, dar care, cum petreci rândurile cu ochii, răsună în adâncul fiinţei tale înseşi.

citat celebru din Nicolae Iorga
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipit în vorbe

după ce te-ai risipit în vorbe
şi paşi care nu se mai văd,
a venit timpul să înveţi
lecţia tăcerii

iată, ai aici toate răspunsurile
de care are nevoie un om
la care va trebui să găseşti până mâine,
cele mai adecvate întrebări

deschid insectarul vechi
şi mângâi cu privirea
fluturii sacrificaţi inutil

le adresez în gând cuvinte de dragoste,
trec mâinile pe deasupra lor
şi atunci ei se desprind neverosimil
de paginile morţii,

încep să bată din aripi
iar îngerii le deschid o fereastră
prin care dispar bucuroşi în cer

poezie de Ion Untaru (2009)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste mine a venit toamna...

iubito, peste mine a venit toamna,
cu tot alaiul ei, cu toată gama
de melodii prea triste şi îngândurate,
iubito, ploaia ei de frunze ne desparte
şi unde eşti iubito? eşti departe...

la fel ca pomii când îşi pierd verdeaţa
pe chipul meu sunt riduri dimineaţa,
mai trag de timp, întind la maxim aţa,
deschid larg ochii să-mi gonească ceaţa
şi deapăn printre gânduri toată viaţa

atât mai fac, iubito şi mai scriu,
un rând aştern din visul meu pustiu,
el îmi zâmbeşte, este amărui,
îmi amintesc pe versuri cum te ştiu,
cu râsul tău mereu, mereu, zglobiu

şi toamna cea din mine mă apasă,
îmi cocoşează trupul, cui îi pasă?
sunt prins de boala ei ca într-o plasă,
îmi cade câte-un fir de păr, dar lasă,
tu cum mai eşti? erai cea mai frumoasă

mai am o prietenă, o ştii de-atâta vreme,
cafeaua dimineţilor eterne,
cu ea îmi aranjez atâtea teme,
rămase de azi- noapte printre gene
şi-mi simt picioarele cum dor, sunt semne...

şi mă gândesc la tine mai tot timpul,
te mai iubesc să ştii, îţi chem în vise chipul
iar când sunt treaz mă cotropeşte gândul
c-o întrebare ce nu-i ştiu răspunsul
ce ne-a gonit de noi lăsându-mi plânsul...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce emoţiile sunt cele dintâi

De vreme ce emoţiile sunt cele dintâi
care dau atenţie
sintaxei lucrurilor
nu te vor săruta niciodată deplin;

acceptând să fie luat de fraier
când primăvara soseşte în lume

sângele meu trăieşte deplin –
iar săruturile vădesc un mai bun destin
decât înţelepciunea,
doamnă jur asta pe toate florile din lume. Nu plânge
–cel mai bun reflex al creierului meu înseamnă mai puţin decât
clipirea pleoapelor tale care spun

noi existăm una pentru cealaltă: atunci
râzi, sprijinită cu spatele în braţele mele,
pentru că viaţa nu este un paragraf.

Iar moartea – cred – nu este o paranteză.

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinteză ontologică

Sunt un noruleţ mărunt care taine mari ascunde,
Umbrind peste-un scurt răstimp de stări rare şi profunde,
Sub priviri de Soare veşnic doritor să mai inunde
Huma seacă, să-i cuprindă spectrul tainic în noi unde,
Dintr-o sferă ancestrală, străjuită de Lumină,
Ca din starea ei umilă, cât mai picură secunde
Să rodească eternitate prin sorgintea sa divină.

Ori o rază răsărită, din Divin, curtându-şi timpul
Printr-o luptă extenuantă ce-o impune contratimpul
Care-o vestejeşte absurd şi-i preaschimbă anotimpul...
Ori în umbra transcendenţei, sunt chiar timpul unei raze
Măsurându-şi diferenţa în diverse ipostaze
Ce din falnica-i sorginte-şi au răstimpul stabilit
Din Preaînalt spre-un infailibil clironom de infinit.

Ori, răstimpul unui timp din chiar ultimu-anotimp
Străjuit de-un Soare veşnic ce lucrează întretimp
Pentru un scop slăvit, etern şi de mine-Şi face timp
Să mă ajute a pricepe pentru ce-i prielnic timpul
Ca în timp cu contratimpul să îmi fie viu răstimpul...
"Pom" hrănit din Apa vieţii, rodind în tot anotimpul...
Şi-un "rob bun" în mâna Celui ce deţine infinitul.

Străbat un timp în contratimp cu cel din urmă anotimp
În caldul Soarelui divin ce-a mă renaşte Îşi face timp
Şi cresc la umbra Lui o vreme, umbrind pământul un răstimp
În care Duhu-mi defineşte tot spectrul pentru Empireu,
- "La umbra aripilor Sale", - iluminând lăuntrul meu,
Ce-n negrăită bucurie tresaltă-atuncea când aude
Cum tună-aproape glasul Lui prin raze lustruite de secunde.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Levi Tudose
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândeşte-te, n-ar fi păcat

Învaţă-mă cu ce să-ncep întâi
şi-n care vorbe-anume tuturor
să spun ce-albastru-i ceru-n ochii tăi,
şi cum, de-atâtea lumi luminători,

pe gura ta surâsu-i ca un soare;
Ei poate niciodată n-or să ştie
din fiecare clipă trecătoare
cum ne-am durat noi câte-o veşnicie

iubindu-ne; şi nu vor şti că-n glas
îţi cânt atâtea cântece când spui
cuvinte ce pe buzele oricui
nişte cuvinte simple-ar fi rămas.

Învaţă-mă cu ce să-ncep şi cum
să-i spun aceste-i lumi cât mi-i de dragă
că te-a născut, cu truda ei întreagă,
pe tine, bucuria mea de-acum.

Ea, poate, niciodată n-o să ştie
c-a înflorit în flori şi-a curs în ape,
că din pământ şi sura veşnicie
să mi te-aducă, aşa cum eşti, aproape.

Şi, fiindcă o să murim şi noi odată,
gândeşte-te: n-ar fi păcat să moară,
cuprinsă-n noi, atâta primăvară,
şi dragostea cu inima deodată?

De-aceea, spune-mi cum să-ncep anume,
şi eu voi scrie toate, fir cu fir,
ca dispreţuitori de cimitir,
să ne iubim de-a pururea pe lume.

poezie celebră de Magda Isanos
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paharul dragostei

de felul meu nu beau mai deloc
decât foarte rar
de-mbătat nici atât
însă sunt pe cale să mă îmbăt
cu dragostea ta

pe care mi-ai oferit-o la pahar
un pahar plin de iubire
pe care nu am cum să-l refuz
şi-l beau... tot

încep deja să fiu mahmur
euforia dragostei îmi dă fiori
sunt beat de fericire
o beţie din care nu vreau să mă trezesc

niciodată

îmi place să mă-mbat de ţine
să respir aburii bahici ai dragostei
prin ţine şi cu tine
până la ultima respiraţie

de mult căutam să mă îmbat
dar nu am găsit băutură preferată
acum că licoarea dragostei
mi-ai servit-o din toată inima

am devenit un... "alcoolic"

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e tare dor

Mi-e tare dor de tine mamă,
De chipul tău angelic, de fecioară,
De glasul tău scăzut şi blând,
Spunând vorbe bine ticluite,
Pe care şi acum le am în minte.

De la tine ştiu, e uşor a găsi pricină
Când este dragoste puţină,
Pământul negru pâinea albă face,
Numai omul, locul îl sfinţeşte
Şi câte încă or mai fi
Care s-au pierdut în negura vremii.

Gândurile mă poartă ades,
La satul nostru vechi, de la răzeşi,
Aşezat pe coama unui deal
Şi la poale, râul Berheci şerpuia
Şi toată valea lin o străbătea.

La casa noastră de pe-o a lui uliţă,
Nu mai iese nimeni la portiţă,
Mi-e greu mamă pe-acolo să trec,
Că tare, tare inima-mi bate în piept
Şi un nod în gât mi se pune,
Când gândul îmi zboară către tine.

Mi-e tare dor de tine mamă,
Lacrimi calde mi se preling pe geană,
Mult aş vrea chipul a ţi-l mai vedea,
Să-mi mai alin puţin durerea.
Aievea eşti în visul meu,
Şi-n al meu suflet te port mereu.

Timpul nu ne-a fost de-ajuns,
Să ne spunem tot ce aveam de spus,
Viaţa mi-am dus-o departe de tine,
Iar tu erai împăcată c-o duc mai bine,
Aşa cum tu te-ai luptat şi ţi-ai dorit,
Ca noi, copiii tăi, să fim mai fericiţi.

Mi-e tare dor de tine mamă
Amintirile în minte-mi dau năvală,
Dar nu voi uita vreodată,
Odăiţa în care am crescut odată,
Când amândouă coseam şi tricotam,
Taina meşteşugului o descifram.

Mi- e tare dor de tine mamă
Şi nu voi uita vreodată,
Cum ne petreceai până la poartă,
Ne binecuvântai şi-ncercai mereu să spui,
Când vă voi mai vedea, dragi copii.
Dar cum era firesc şi de aşteptat,
A venit şi clipa de adio şi de bun rămas.

poezie de Georgeta Ganea (19 ianuarie 2023)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!