În prag de vară

Când ziua dă-n pârgă, culegătorii de rouă iau vara micul dejun.
Elita planează în zone de vis, vânează vaporii rătăciţi în dungi de petale
stau cu plăcere în trandafir să-şi mângâie pofta născută-n zefir.
La parter, săritorii-n lungime sorbesc pe furiş, gustând tacticos lăstar de păiş.
cosaşul bondoc invitat de lăcusta vecină, serveşte o ceaşcuţă de clorofilă,
vrea să-şi sporească bronzul verzui, să aibă carâmbii de lac,
că-n desişul de plante, nu departe, aşteaptă a lui jumătate.
Ceva mai jos, instinctual, se-ncheie un ospăţ canibal.
Îmbătată de prea multă plăcere, călugăriţa, ce nume sfânt,
prelungeşte a ei reverie, muşcând la început jucăuş,
dar în oarba-i gelozie, simţind că-i gustos, seceră capul ce-i prea frumos.
Bucuroşi că ziua şi noaptea se scaldă-n răcoare,
trubadurii se-ascund de priviri iscoditoare, nu vor să atragă
dojana furnicii, mereu creditoare, pusă pe sfat şi dorită-ndreptare.
În fracul distins, contrastând la culoare, se întind
şi cuprind divanul de frunze mereu pregătit, pun gama pe pinteni
şi aşteaptă chitic, să intre în scenă, cu al lor ţârâit.
Ce concert, câtă splendoare, mult mai plăcut poţi să spui,
dacă-n poveste apar brotacii verzui.
Între mălini o stare hazlie, de-a dreptul sudat stă cocoţat
un şenilat. Aşteaptă ca vântul s-adie, să-aducă spre el
ghirlanda de flori movulie. Se-ajută de casă, de fragede corniţe,
face orice să prindă-n guriţă, din toată floarea, o mică bobiţă.
I-o fi fost foame? Dar e riscant să urci în vreme bogată, după o floare
când jos, la sol, ai multă gustare. Iau urma şenilei şi albul ei mă duce,
uşor depărtat de tulpină, unde docilă, pe-o frunză lată o altă casă,
mai mică, sta nemişcată. Din când în când, din casă, apare-un telescop
ce cu lentoare, cată-n sus să prindă momentul în care, năbădăiosul voinic
câştigă trofeul dorit. Câte-s în lume, câte perechi, câte tertipuri, câtă iubire
şi câte feluri de-mpachetare, s-arate bine la livrare.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depărtare

Câte versuri stau să cadă
De pe tâmpla-mbătrânită,
Şi din inima bolnavă
Nenţeleasă, neiubită?

Câte stele s-au stins oare
Lângă ochii-ţi plini de dor,
Şi în câtă supărare
Te-ai scăldat de dorul lor?

Câţi ai întrebat pe stradă
De copiii tăi iubiţi,
Şi te-ntrebi, când or să vadă
Ce-i iubirea în părinţi?

Câte nopţi mai ai, bătrâne,
Câte zile şi cât dor?
Cât mai poţi s-aştepţi un mâine
Cu gândul la-ltău fecior?

Câte griji mai ţi sub piele
Şi dorinţe-n palmă-ţi mică,
Câte nopţi ai să faci zile
Cu gândul la a ta fiică?

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne! fă-mă să seamăn mereu cu cea pe care bărbatul meu o doreşte în mine! Doamne! Doamne! salvează-mi bărbatul, pentru că el mă iubeşte cu adevărat şi fără el aş fi prea orfană. Şi apoi fă, Doamne, ca el să moară primul, pentru că vrea el să pară puternic, dar este cuprins de teamă când nu mă aude că fac gălăgie prin casă. Doamne! scapă-l mai întâi de teamă! Ajută-mă să fac mereu tărăboi prin casă, chiar dacă va fi nevoie să sparg câte ceva din când în când.

citat din Consuelo de Saint-Exupery
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vecinele...

Lângă o casă dragă lor,
Stau vecinele cuminţi, pe-o bâncuţă mică, veche,
Ca feţele multor sfinţi în biserici pe perete.

Ochii plini de cataracte şi voinţă de-a trăi
Cum au oamenii în etate şi la ele poţi găsi,
Lecţii noi cu sfaturi coapte.

La picioare un parc cu flori, le umple viaţa de culori
Şi de proaspete parfumuri, dragostea albinelor,
Balsam sfânt din munca lor, cu bis de însufleţire.

Viaţa le-a trecut în mare, văduvite-s de puteri,
Dar au multe amintiri ce le vor redepănate
Printre necunoscători.

Azi, poverile din spate le-au pus jos, ca pe dăsagi
Şi cu zâmbete caline dau bineţe celor dragi,
Fiincă aşa se simt mai bine, când de lume–s observate.

Părul alb pe tâmple coapte le arată înţelepciunea,
Când se bucură în grup, preţuind orice gest bun,
Ce le-aduce alinarea în amurguri cu gând sfânt.

Căci vecinătatea-i sfântă,
Ţine omul în picioare până la ultima suflare,
Spre drumul cu nou început.

poezie de Valeria Mahok (6 august 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie 9

Am să te iau ca pe-o femeie nouă,
Ca şi când nu te-am avut nicicum
Şi-am să-ţi sărut a ostenelii rouă,
Ca plată-n urma tandrului consum.

Am să te iau ca pe-o femeie 8,
Al necuprinsului întortocheat simbol,
Ca patimă atâta cât mai pot,
Alături de cafea şi de alcool.

Am să te iau ca pe-o femeie 7,
Ca pe-o desăvârşită fantezie
Şi-a nopţilor catifelate şoapte,
În zori se vor preface-n poezie.

Am să te iau ca pe-o femeie 6
Şi am să te iubesc fundamental,
Nebun şi incurabil fără şanse,
Nepământean, fatitic şi total.

Am să te iau ca pe-o femeie 5,
Am să te iau cu foame şi cu sete,
Fără temei, reflecţii sau lozinci,
Călcând peste orgolii şi regrete.

Am să te iau ca pe-o femeie 4,
Am să te iau flămând şi natural,
Direct, fără scenariu sau teatru,
Desăvârşit, sublim şi imoral.

Am să te iau ca pe-o femeie 3,
De nouă, zeci de ori şi mii de zeci
Şi-am să te iau de câte ori mă vrei,
Până-n finalul vecilor de veci.

Am să te iau ca pe-o femeie, 2
Rugându-mă la îngeri cu nesaţiu,
Să-ntoarcă timpul în genunchi la noi,
Acolo unde rupt a fost din spaţiu.

Am să te iau ca pe-o femeie, una
Şi prin vecie-mi voi purta mereu,
Jobenul sau tichia sau cununa,
Ca un prolog la epilogul meu.
......................................................... epilog
Acestea zic de jos, de la la podea,
Liber-arbitru-mi numără secunde,
În minte-mi sună,, Mă ucide ea"
Şi-aştept să-nceapă drumul spre neunde.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc de creion

Brotăcelul, la fîntînă,
L-ai avea la îndemînă,
Ca să-l prinzi ( pe brotăcel )
Să te joci niţel cu el.

Însă nici nu poţi să-l vezi,
Verde dintre frunze verzi,
Căci cu ele seamănă
Ca o frunză geamănă.

A! că-i mic şi e frumos
Şi n-ar prea umbla pe jos,
Că-şi mînjeşte - şi nu vrea -
Pielea lui de catifea.

Stă în pom pitit, pe cînd
Ţie ţi-a venit un gînd:
Printre mugurii crescuţi,
Să-l mîngîi şi să-l săruţi.

Dar ai vrea să ştii, acum,
Ce se fac, pe frig şi-n drum,
Cînd se scutură copacii,
Brotacelul şi brotacii.

Căci, pe viscol, fără foc,
Nici căciulă, nici cojoc,
Pot să degere, săracii,
Brotăcelul şi brotacii.

N-avea grijă. Nu le pasă.
Şi-au gătit la cald o casă,
În pământ, pe sub tulpini,
În adînc şi-n rădăcini.
Şi-acolo, pe vreme rea,
Dorm întinşi pe-o canapea.

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu primăvara la cafea

Mă invită primăvara la cafea
Făcută din toate boabele de rouă
Are ceşti roşii, din floare de lalea
Şi o aromă, dintr-o iubire nouă.

Simt toată dragostea din lume
Când o beau cu zefirul dimineţii
Are un gust al nu ştiu cui anume
Al fericirii sau... poate al vieţii?

Ea-mi povesteşte de iubirea ei
Pe care vrea Soarelui să i-o fure
Este grăbită să-şi cumpere cercei
Şi pleacă după doruri, prin pădure

Cireşul are mireasmă de iubire
Şi stă îmbrăţişat cu primăvara
Vin fluturi albi, să-mi dea de ştire
Că vor cânta cu mine, toată vara!

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Ziua Regelui

Orice bărbat când se întoarce-acasă,
E indicat să dea un telefon:
Nu ar fi grav că-i alt bărbat în casă,
Dar ZECE MAI aşteaptă pe balcon.

epigramă de Valentin David
Adăugat de Valentin David
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânit ca un fluture

Noaptea îşi va bănui întunericul de trădare
cât îngerii cu aripi albe au ajuns la timp
şi s-a făcut pace între duşmani.

Râurile se vor linişti după furtuni deocheate
de se vor putea trece şi fără poduri
spre luminoasele oraşe din depărtare,

oamenii vor purta cu ei cuvântul ce-i va uni
dând un alt înţeles apropierii
din fiecare unghi.

Mai bogaţi cu câte o faptă
se vor simţi sănătoşi în gândire
şi fiecare va arăta câte un semn de bunăvoinţă
cu surâsul pe faţa luminoasă

şi bărbaţii vor purta câte o floare
pe care s-o dăruiască unei femei
cu toată dragostea inimii lor
care vorbeşte prin gesturi gingaşe
şi nu risipeşte nimic din ce prisoseşte.

Chiar şi cei rătăciţi peste măsură
se vor trezi cu alte gânduri adânci
purtând în carne porniri viclene
care le încearcă răbdarea,

mai frumos decât crepusculul serii
în care culorile sunt nuanţate,
mă înfăşor cu aerul ars de peste zi
îmbătrânit ca un fluture
ce nu vrea să moară de atâta miros pătrunzător
dintr-o noapte bântuită de temeri
într-o casă cu stafii.

Cine o să urce treptele cunoaşterii
desupra de ce poţi înţelege?

Nu ştiu nimic altceva pe lume,
să macine mai mult trupul
decât suferinţa
crescând...

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Misterele nopţii

Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde,
Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le apasă,
Cântu-i blând, încetinel.

Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi le-mpreună
Pentru-ntregul viitoriu,
Iar doi îngeri cântă-n plângeri,
Plâng în noapte dureros,
Şi se sting ca două stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.

Într-un cuib de turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl dezmiardă, l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-a nopţii mire
Cu fantastica-i şoptire,
Le resfiră, până mor.

Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşuel,
Câte mime râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!

Dar aşa ni e destinul
Vitreg prea adeseori.
Unui lumea-i acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de plânsori.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1866)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua cea de astăzi

În ziua cea de astăzi să-nveţi mai mult ca toţi
Să-mprăştii Fericire şi de iubit să poţi
Mai mult ca ieri, mai mult ca vreodată pân-acum,
Să nu urăşti pe nimeni, de jignit nu ştii cum.

În ziua care-ncepe să iei din răsărit
Lumină şi Viaţă şi-n suflet, încolţit,
Să stea mereu mai verde, mereu tot mai voios
Un Simţământ de Bine şi-o foame de Frumos.

Din noapte, Înţelepciune şi Linişte-ai luat
Din zi să iei Iubire să ai mereu de dat.
Ce Bunătate-n noapte ai primit, înapoi
Să dai mereu mai multă, s-ajungă pentru doi.

Răbdarea cea din noapte când soarele-a apus
Să o cultivi în alţii şi să priveşti în Sus
Ca Binecuvântarea să o primeşti sutit,
Că doar de-o-mparţi cu alţii o simţi tu înmiit.

Numai Speranţa fie-ţi al vorbelor Izvor
Şi Vorba Bună dă-o cu grabă tuturor.
Celor ce le lipseşte, spre trebuinţi să dai,
Pentru cei în păcate, Iertare tu să ai.

Priveşte lumea toată cu ochi Cuprinzători
În viaţă peste grele învaţă-te să zbori
Iar pieptu-ţi, cu Nădejde să-l ai mereu umplut
Din groapă când pleci, Liber, să-l iei pe cel căzut.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prieten drag!

Cerul nu încăpea de-atâta fericire
Când dimineaţa, mă îmbrăcai cu rouă de iubire
Şi toată valea era plină de floare de salcâm
Iar tu, nu mă lăsai să plec, voiai să mai rămân!

Ştiu că furai săgeţi de soare dintr-un apus
Şi că stăteam îmbrăţişaţi în ploi care s-au dus
Erai un vis frumos, erai o tânguire
Iar eu, o carte cu versuri de iubire.

Demult, voiam cu flori de tei să mă cuprinzi
Dar erai mult prea departe să-mi răspunzi
Credeai că rătăcind prin lume, mă poţi uita
Furându-mi curcubeul din primăvara mea.

Acum, mă rogi să mai rămân cu tine-o vară
O oră, un anotimp sau chiar o seară
Dar să-nţelegi că eşti un prieten drag şi bun
Nimic mai mult, e prea târziu să mai rămân!

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-ai înălţat...

te-ai înălţat mult prea devreme
lăsând aici pe cei ce ţi-au fost dragi
nu vor avea de ce să te blesteme
cu ei de astăzi pâinea n-o să mai împarţi

şi bani vor fi de-acum mai mulţi
să-şi ia câte ceva în casă
vor fi şi mai sătui şi mai spălaţi
căci au scăpat de-o gură-n plus la masă

doar nopţile când vor veni
şi zâmbetul pe chip o să le-aşeze
în visul lor vei coborî să îi mângâi
iar ei de dor să te îmbrăţişeze

blestemată soartă fără de noroc
ce zborul ai înfrânt cu perfidie
din viaţă ai făcut un straniu joc
din lacrimi scurse neînţeleasă bucurie

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii ei...

O zi de vară ca oricare, doar vântul adia uşor,
Când doi ochi negri mă priviră-clipind din gene-ncetişor...

Doi ochi am zis? Să-mi ierteDomnul nechibzuinţa de-a grăi-
Două furtuni, două oceane ce-aleargă spre-a te nărui,
Două imense găuri negre ce te atrag nebănuit
Cum te atrage orizontul în pragul unui asfinţit;
Două abside ancestrale din care poţi zări pământul,
Dar privilegiul de-a le-atinge le au doar soarele şi vântul.

Mă pierd în marea de-ntuneric şi ruşinat cat o scăpare,
Uşor în jos lăsându-mi capul văd roşul buzelor în floare
Cărnoase, aprige, rebele, se modelează în cuvinte...

Aceste buze siderale -ce mă-nfior- mi-aduc aminte
De-orgiile nepământene, gustate-n plin în vechea Romă,
Unde bacantele lascive dădeau a vinului aromă
Şi unde pe ascuns creştinii se adunau în cimitire,
Şi ascultându-i pe apostoli, credeau -naivi- în nemurie,
La fel cum eu, răpit de vraja întunecimilor adânci,
Speram să pot pătrunde taina acelor două negre stânci,
Ce-ascund ca scoicile din hăuri, doar bogăţie şi... mister-
Surprins şi-n pânză lui Da Vinci şi în peniţa lui Flaubert-
Mister dublat de pofta oarbă de-a fi mereu recucerite,
Femei iubite de iubire şi-avide, iar, de-a fi iubite.

Trecu privirea, părul rumen îi mângâia umărul fin,
Întregul trup sculptat în rouă, părea un înger de rubin,
Care-mpodobit în roşul petalelor de trandafir
A coborât de sus, din ceruri, pe aripi line de zefir.

Înmărmurit de fericire, înghit cuvinte şi idei
Şi-aş da orice să pot atinge, cu mâna mea, făptura ei,
Dar mintea mea alambicată mă ţintuieşte de pământ,
Tăcerea grea ce ne desparte zdrobeşte-al inimilor cânt
Şi-ngroapă fără vreme urma unei posibile iubiri
Născută-n mine din sclipire unei demonice priviri.

poezie de Nicuşor Dărăbană din Nechibzuitele iubiri (2005)
Adăugat de Dumitru Râpanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe lângă celelalte trebi grădinăreşti, slujba lui de căpetenie fu ca să facă în fiecare zi câte douăsprezece mănunchiuleţe de flori, şi în fiecare dimineaţă să le dea la cele douăsprezece domniţe, fete ale împăratului, când vor ieşi din casă spre a se primbla prin grădină. Aceste domniţe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor şi să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc şi pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănţuind. Nimeni nu ştia unde merg ele noaptea de joacă. Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale şi pentru inima lor de gheaţă, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în peţit. Pentru aceasta el dase sfară în ţara lui şi în ţările streine, precum ca să se ştie că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-şi aleagă pe care îi va place din ele, şi el i-o va da lui de soţie.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătăţi de singurătate

La poarta Sufletului ei,
El stă, gândind doar la plăcere.
I-aduce, dând doar câţiva lei,
Flori multe, făr-o mângâiere.

Ei îi plac florile de câmp,
Culese-n lacrimă de rouă,
El ia degrabă, ca un tâmp,
"Nouă buchete-n preţ de două!!! ".

Chiar dacă sunt cam ofilite,
I le dă, fără să îi pese
Că ea-şi dă seama că o minte
Când spune că le-a luat "pe-alese".

În loja Sufletului ei,
Ar fi pătruns doar cu o floare,
Nu cu un snop de ciumăfăi
Rămase fără de culoare.

Vorbeşte.. de nu se opreşte,
În laudă de sine, multă.
Şi, "masculin", cucurigeşte.
Ea i-ar răspunde... el n-ascultă.

E cel mai tare din parcare
Şi-o vrea a lui şi, imediat!
Şi-i singurul bărbat sub Soare
Şi nu are niciun păcat.

Apoi, îi spune c-o aşteaptă
La un hotel, în colţ, pe stânga.
(Poate vor bea şi o cafea,
Sorbită doar pe jumătate,
Că, neavând timp, s-or arunca
Direct, în lenjuri şifonate...)
Dar, ea tot tace şi îndreaptă
Spre el, privirea, ca nătânga...

"Ce dracu' are-acum?! Pe bune!
Oare, ce vrea sa îi mai dau?!
Nu am timp s-o curtez şi mâine!
Chiar nu pricepe că o vreau?! "

Se enervează şi îi spune
Că a avut multe ca ea
Şi... poate erau mult mai "bune"
Şi-o-ntreabă dacă şi ea-l vrea.

Ea vrea, IUBIREA-i când adună,
Să curgă lin... netulburată,
În lungi plimbări, sub clar de Lună
Şi să se simtă adorată.

Să-şi dea o dulce sărutare,
Şi mângâiere, şi alint...
Iar ziua, să culeagă Soare
Din al IUBIRII labirint.
....................................
Jumătăţi de singurătate
Ce se-ntâlniră pentr-o clipă,
Se despărţiră-nverşunate,
Că s-au îndrăgostit în pripă.

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada călătorului

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminişuri sure
Şi-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfinţitul rece
Străbătând podoaba crengilor subţiri
Luminează-n aer bolţi de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Şi-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporeşte liniştea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopţii zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-şi arată
Şi departe-n şesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-şi curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-şi adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheaţă părul despletit.

Ca-ntr-o presimţire sufletul ţi-e-nchis.
Unde eşti? Îţi pare că trăieşti un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare şi necunoscute,
Treci ducând o parte din tristeţea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Şi-ţi strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezeşti când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlneşti o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de cunună...

Frunză verde de tulpină
Ieşi mândruţo la lumină
Să-ţi văd chipul frumuşel
Ochii ca de mieluşel,
Fruntea-ţi fină de petală
Obrăjorii măguleală,
Nasul cât o alunică,
Buzele-ţi de căpşunică
Cu bărbiţa de hulub
Sărutate-aş sus şi sub...
Frunză verde de salcâm
Ieşi mândruţo-n caldarâm
Să te iau de degeţele
Să te plimb până la stele,
Să te iau de cingătoare
Să te plimb din floare-n floare,
Să te iau pe dupa gât
Ca să nu visezi urât,
Sa te iau sa nu-ţi duc dorul
Sărutaţi-aş trupuşorul....
Frunză verde şi mai verde
Cin' te ia nu te va pierde,
Şi am să te iau pe rouă
Să nu-mi rupi inima-n două,
Înc-o dată la amiază
Să fie de bună piază,
Iar am să te iau pe sară
De la toamnă până-n vară,
Dar am să te iau mereu
Să te sărut singur eu...
Frunză verde-un fulg de nea
Tu-mi eşti toată dragostea,
Dragostea de pe pământ,
De mai sus de cerul sfânt,
Şi-ţi mai spun mândruţo dragă
Ba în samă, nu în şagă,
Că te sărut curmeziş
După frunză-n ascunziş,
Că te sărut cu pecete...
Frunză verde dragobete...

poezie de Vasile Zamolxeanu (16 noiembrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Antipoem, mie, ţie, lor

Ştii câte toamne
au trecut
de când duc doruri
pe pământ
şi câte frunze
s-au făcut covor
pe sub privirea-înlăcrimată
de picior?

Ştii câtă ploaie
a-îmbătat ţărâna
când inima bătea
precum nebuna
de fericire
şi emoţii flude
când noi credeam că
cerul nu ne-aude?

Ştii? Şi nonsensul
ne părea c-avea culori
cu mult mai multe
ca un parc de flori
ca o grădină-n
colţ de paradis
în care visul
nu e interzis.

Ştii vântul cum
picta cu serenade
şi într-o mie una-înfiorate şoapte
ne preschimba
tăceri îndurerate
din miez de zori
până târziu în noapte?

Ştii mâinile cum
orchestrau slove nescrise
când Luna-n dar
ne oferise
un pergament
de stele luminat
cu antetul de destin
greu încercat?

Ştii? Dumnezeu ne-a adunat singurătatea
dar şansa
ne-a uimit intensitatea
încât de dragoste
eram intimidaţi
când El ne binecuvânta: Gustaţi!

Ştiţi ori nu ştiţi?
Prea renunţăm la noi
cu ochii-înlăcrimaţi
de ploi
cu arse mâini de dor
şi dezmierdare
cu inima urlând a-îndepărtare!

Ştiţi câte toamne
au trecut de când
vă rog să nu mai
renunţaţi plângând
la dreptul de-a iubi
şi-a fi dorit
de-acel ce-n suflet
şi-n nedesluşit

Cu duioşie şi-acceptare
(v)a citit?!

octombrie 2020

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem mai mulţi...

suntem atât de diferiţi, tu eşti ca ziua, eu sunt noapte,
tu eşti ca roua peste câmp, eu sunt ca luna într-o parte,
tu eşti ca apa de izvor, eu sunt ca setea nesătulă,
tu eşti un cer, eu sunt un nor, tu eşti o floare, eu tulpină

suntem atât de-asemuiţi, ca doi copaci cu frunze dese,
suntem lumini din cerul sfânt, suntem ca stelele răzleţe,
suntem petalele la flori, perechi, perechi, de câte două,
de cade una suntem goi, suntem ca lacrimi când nu plouă

suntem atât de coloraţi, tu o culoare, eu culoare,
una aprinsă, una azi, una uscată, una moare,
una în dungi trasate des, una cu cercuri desenată,
una cântată de poeţi, una dorită, una ştearsă

suntem cu toţi un furnicar, un grup compact, un stol de noapte,
suntem de mână sau hoinari, dar toţi legaţi cu ce se poate,
suntem aici sau nicăieri, suntem tăcere, gălăgie,
suntem din cer un univers, suntem mai mulţi, mai mulţi de-o mie

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă lume nouă

Ce ieftină paradă, ce scumpe bibelouri
Atârnă de ferestre când nu mai ai rulouri
Particule celeste în haine de tăgadă
Coboară în volute dar cine să le vadă
Când una câte una se schimbă-n energie
Scolasticii la care, vor face alergie

Acesta e canatul sub care se ascunde
Mulţimea de enigme în camerele scunde
Din care câte una când flutură la rampă
Tăcuţi vin licuricii şi suflă seara în lampă
Dar nu deschide uşa, se face întuneric
Anunţuri interzise atârnă de generic
Mai bine ia ghiveciul, acoperă-l cu dalii
Şi şterge-le de praf, aceste vechi medalii

Bastonul e cu mine, ies să mă plimb puţin
Închiriez cu ora un ultim zepellin
Aşteaptă că mă-ntorc la patru sau la două
O lume de cristal sau poate chiar de rouă
Am să-ţi aduc iubito cu zâmbet de seraf
Şi viselede aur în manuscrise vraf

poezie de Ion Untaru din Cele mai frumoase nopţi (2013)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!