Oraşul de sticlă

oraşul s-a umplut deodată de un revărsat de bătrâni
cum dă pe-afară apa din canalizare şi inundă parcul
toţi au feţe crispate, supte, mâncate pe dinăuntru de venin
căciuli de astrahan, paltoane întoarse, mănuşi găurite de imitaţie
seamănă unii cu alţii, nişte boşorogi urâţi, încrâncenaţi în luptă
şi astăzi, întotdeauna, lupta de clasă
ascund şoapte, şuşoteli, intrigi, minciuni, în vorbe de lemn
canalul înfundat de fecale împute tot oraşul de sticlă
e o complicitate vicleană în piesa asta de teatru prost
care ascunde sângele adevărat ce strigă din morminte albastre
apartamente închisori făcute pe oasele tinerilor ucişi
de torţionarii colaboraţionişti cu drag de tortură transformaţi azi
în pensionari mizeri milogi, conştiinţe însângerate
comunişti şi securişti, turnători şi activişti, membrii
aplaudaci interesaţi ai crimelor comise pentru liniştea lor
cu mâinile murdare până la cot de sânge de intelectual
tuburi digestive primitive născute din putregaiurile pământului
ca să tacă, să nu gândească, să nu simtă, au tot primit
posturi, haine, mâncare, apartamente, cartele, frig,
şi ei au fost mulţumiţi, şi-au alungat copiii din casă
apoi din ţară, s-au considerat îndreptăţiţi, e patria lor
a stafiilor şi a fantomelor descărnate de orice răspundere

mitomani propagandişti se caută în urmaşii dacilor
când toată lumea ştie că părinţii lor sunt Lenin şi Stalin
au ştiu, au tăcut, au râs, au înfierat, au combătut, şi mai ales
au profitat cu toptanul, profită şi azi

creaturi scârboase care sugrumă copilul din faşă
să mai câştige câteva zile, câteva ceasuri, îngroziţi
de judecata ce-i aşteaptă la întâlnirea cu morţii lor
acolo nu mai sunt minciună, regrete sau doctrină
sunt martirii tineri zdrobiţi de ciocanele şi secerile lor
duşmanii de clasa asasinaţi în noapte fără vină

atunci când apa plină de gunoaie se va retrage în canale
când oraşul de sticlă se va sparge
atunci vom fi cu adevărat
liberi

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul îngerilor

prins în ceaţă se zbate
să se trezească din lacrimi
străzile albastre îşi scutură
somnul prin care rătăcesc
de câteva nopţi de pândă
şi
şi
şi seducţie pe alei ce mă-ngheaţă
cu privirea lor din noapte
copacii cu tainice farmece
mă animă în suflu lor iubitor
cartierele deşarte până dimineaţă
au fost ferecate cu dezmierdări
viorile îngână o melodie
lângă geamurile aburite
de
de buze de femeie
respir precipitat alături de un ochi
de apă pe loc îngheţat
un cerb statuie luminat
de-un răsărit rău pictat
aparatul difuzează un program
de jazz-fusion sau
sau
sau
concert de bach la o oră nepotrivită
statuile stau în poziţia lor incomodă
albastre din cauza efectelor
razelor ultraviolete care scaldă oraşul
din povestea noastră de iubire

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cu iubire

În oraşul cu iubire, locuiesc tot mai puţini,
Drumul către fericire, din păcate, nu-l mai ştim...
E aşa frumos aici, ca-ntr-o lume de poveşt! i
Tot ce trebuie să faci este doar ca să iubeşti!

În oraşul cu iubire, oamenii mereu zâmbesc,
De atâta fericire, ochii lor, toţi strălucesc.
Politeţea e firească, iar atunci când se-ntâlnesc
Nu se spune "bună ziua", ci se spune "te iubesc!"

În oraşul cu iubire nu există cerşetori,
Toată lumea dăruieşte doar emoţii şi fiori!
Florile sunt mai frumoase, frunzele în pomi dansează,
Nopţile sunt în lumină, inimile radiază...

În oraşul cu iubire, oamenii nu merg, plutesc,
Le-au crescut pe spate aripi, tot spunându-şi "te iubesc!"
Nu există sărăcie, sunt avuţi şi fericiţi,
Cea mai mare bogaţie-i că iubesc şi sunt iubiţi...

În oraşul cu iubire, nu există umilinţă
Oamenii nu ştiu să plângă, nu există suferinţă
Trupurile-s sănătoase, ele nu îmbătrânesc,
Vitamina e iubirea şi pastila "te iubesc!"

În oraşul cu iubire, oameni-s nemuritori
Nu există cimitire, când iubesti n-ai cum să mori!
Cine vrea eternitate, cine vrea ca să trăiască
Poate să se mute-aici, doar să ştie să iubească!

poezie de Florentina Mitrică (3 martie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ocupă primul loc. Şi iubirea de meserie, tot iubire este. Cred că omul, în tot ce face, trebuie să fie total. Chiar dacă urăşte, s-o facă cu totul. Aşa cum fac copiii mici, când li se strică jucăria: plâng din toată fiinţa lor. Şi când se bucură, râd din toată fiinţa lor. Ei sunt totali. De asta, copilul mic nu este vulgar, nu este "teribil". Copiii mici sunt deplini. Or noi am pierdut asta. Disimulăm şi atunci suferim, abia atunci.

citat din Florin Zamfirescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.

poezie clasică de Virgil Carianopol din Carte pentru domniţe (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când li se spune tinerilor adevărul curat care nu-i deloc pe placul lor, şi când în urmă, după ani de zile, ei încearcă toate acestea în mod dur pe propria lor piele, ei îşi închipuie atunci că (ştiinţa) aceasta le vine din propria lor ţeastă; şi afirmă că învăţătorul a fost un prost.

citat celebru din piesa de teatru Faust, Partea a II-a de Goethe (1832)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă istoria se repetă

Nu ştiu dacă istoria se repetă,
Dar ştiu că tu nu.

Îmi amintesc că oraşul era divizat
Nu numai între evrei şi arabi,
Dar şi între tine şi mine,
Şi asta mai ales atunci când eram împreună.

Am făcut din noi un pântec plin de primejdii,
Am construit o casă a războaielor mortale,
Asemeni oamenilor din nordul extrem
Care şi-au construit case călduroase din gheaţa mortală.

Oraşul a fost reunit,
Dar noi nu suntem acolo împreună.
Acum ştiu
Că Istoria nu se repetă,
Aşa cum întotdeauna am ştiut că nici tu nu eşti repetabilă.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi când n-ar mai fi fost. Îl plânseră părinţii până când se istoviră şi dânşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse. Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se şi încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărâmuri necunoscute.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul, cel mai nerecunoscator animal de pe pământ! Plin de defecte, mereu dornic de noi orizonturi, cuceritor prin excelenţă, explorator vivace şi cruciat prin definiţie. Asta, până când în sfârşit "cineva" ştie să îl cucerească din interior... e o sămânţă de fericire în fiecare femeie, trebuie doar să-şi găsească cernoziomul în care să poată creşte, înflori, rodii apoi... Când eşti femeie, totul devine mai complicat, mai greu de asimilat, de iertat, de acceptat şi mai ales, de înteles. Câteodată nici ele nu se înţeleg prea bine, ce pretenţii să mai aibă de la bărbaţi? Şi totuşi, ce-ar fi bărbaţii fără femei, ei există cu adevărat doar atunci când sunt în gândurile lor. Nu trăieşte doar pentru a dărui viaţa, femeia vrea să aibă colţul ei de rai, bucăţică de nemurire acolo unde să se simtă ocrotită, iubită, respectată, preţuită. Cumva, sunt părtaşe la modul în care un bărbat ştie să le privească şi mai ales, cinstească în gânduri. Ştiu, există în fiecare acea latură animalică ce vrea să fie hranită. Dar sufletul, el este cel care contează. Pentru că doar iubindu-se cu tot cu rădăcini, vor ştii să dăruiască fructele iubirii bărbaţilor din viaţa lor.

Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul meu beton şi sticlă

zile crescute în colivii
cenuşii închisori de conştiinţă
devastează timpul
în cruciada binelui cu răul

dac-am putea să ne înlănţuim
precum rădăcinile copacilor
ţinând pământul

dar ei sunt perpetuu maltrataţi
cu maşinării inteligente
de plânsetul lor
nu s-a mai auzit
de la eminescu încoace

în faţa coliviilor nu mai sunt umbre
nici foşnetul frunzei
păsările stau închise de bunăvoie
fără tril ori ciripit
îşi scutură maladiv praful de pe aripi

copiii au inventat un joc
de-a asfaltul şi creta
desenează fiecăruia
o coroană
poate câteva fructe

imaginaţie infantilă
cârcotesc unii

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

oraşul greu îmbrăcat
într-o mantie de scârna
sub care unii îşi mai caută
ce şi-au dat ce le-a fost luat
ce nu a fost niciodată a lor
dar din care au făcut danii
postamente de statui într-un picior
furat de la eroul nepomenit
oraşul greu îmbrăcat
în goliciunile noastre
ruşinea e un sentiment istovit

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile nu mint niciodată (exceptând atunci când spun adevărul)

Nu trebuie să te temi de ei, copile,
nu sunt decât oameni.
Oameni care se tem ei înşişi de moarte
sau de flori.
Oameni de alb şi de negru,
care petrec ore în şir citind printre pagini
în alb şi în negru.
Oameni care nu ţin partea nimănui,
dacă nu sunt pe un câmp de luptă,
unde se războiesc înfigând pioneze într-o hartă-a morţii.
În vreme ce soldaţii mor, ei culeg profitul,
până când profeţii lor proferă blesteme ucigătoare asupra lor.
Sau
până când florile de pe pajiştile din cimitire
îi înspăimântă trimiţându-i înapoi în mormintele lor masive
de raţionamente – sau în lipsa acestora.
Oameni cărora le e teamă de un Dumnezeu al iubirii.
Oameni care se supun la ceea ce au fost învăţaţi
Fără a se întreba de ce.

Nici măcar de ce sunt striviţi tocmai de idolii lor.
Oameni care sunt ei înşişi derutaţi de ei înşişi.
Oamenii sunt doar oameni.
Nu trebuie să te temi de ei.
Ei se tem unii de alţii mai mult decât mă tem eu sau te temi tu.
Teme-te de ignoranţa lor în ceea ce te priveşte
Şi, mai presus de toate, teme-te de ignoranţa ta în ceea ce-i priveşte.
Priveşte-i exact ca pe ceea ce sunt.

Oameni cărora le este teamă de flori.

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revolta

îmi spun unii cu glas şerpesc de evanghelişti
să mă retrag bondar într-un borcan de sticlă
să-mi pun ochelarii de fericire şi să cânt
petale, stropi, fluturi şi îngeri
ochii mei văd petale însângerate
stropi de lacrimi
fluturi cap de mort
îngeri demoni
din garsoniera de la capăt de linie
oraşul grohăie înghiţind lumea
sufocat de gunoaie în descompunere
copiii se joacă cu bombe frumos împachetate
bătrânii secretari de partid fac planuri cincinale
tinerii epuizaţi împinşi sub roţile metroului
oamenii îşi pun măştile de protecţie
burduhănoşii din trecut râd
de la înălţimea catedrelor morale
într-o lume fără nicio noimă
poeta găseşte o floare răzvrătită în cimitir
crescută din oasele studenţilor torturaţi
şi face un minunat poem minimalist filozofic
sunt născut mai devreme dar am înţeles mai târziu
în mine urlă nişte voci de oameni chinuiţi
reîncarnaţi pentru a face dreptate
eu îi aud în fiecare noapte
poeta nu

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se poate întâmpla, chiar dacă mai rar, ca între două persoane să se nască o lume. Lumea aceasta devine apoi patria lor, singura patrie pe care cei doi mai sunt dispuşi să o recunoască. Un mic microcosmos în care ei se pot oricând refugia atunci când lumea din jurul lor se prăbuşeşte.

Martin Heidegger în Scrisoare către Hannah Arendt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii cu adevărat măreţi nu sunt lăudăroşi, ci modeşti în sinea lor. Cei care strigă în gura mare că au învăţat "mergând prin viaţă", să nu se mai "murdărească de noroi până sub gât, ci doar până la coate" sunt nişte nimicuri care pretind că "noroiul din buzunare" lor costă şi el ceva.

Anastasia Popescu (10 octombrie 2012)
Adăugat de Anastasia Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au rămas singuri pe lume

Într-o casă din pădure,
acolo între castani,
Doi bătrâni, singuri pe lume,
trăiesc gârboviţi de ani.

Singurătatea-i apasă,
viaţa lor e mai amară.
Nu mai pot ieşi din casă,
nu mai ştiu ce e pe-afară.

Viaţa lor spre moarte suie.
Nu mai pot să vadă largul.
Copii n-au ca să-i mângâie,
Nimeni nu le trece pragul.

Când glasul lor se stinge,
cine îi va îngropa?
Cine oare îi va plânge?
Sau... fiarele-i vor devora.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2007)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii, care şi-au petrecut viaţa cu cititul şi au scos înţelepciunea lor din cărţi, seamănă cu aceia care au dobândit cunoştinţe exacte despre o ţară din multe descrieri de călătorie. Aceste descrieri pot da informaţii despre multe lucruri, dar în fond nu dispun de o cunoaştere unitară, lămurită şi temeinică a acelei ţări. Dimpotrivă, acei care şi-au petrecut viaţa cugetând, seamănă cu aceia care au călătorit în acea ţară: numai aceştia ştiu propriu-zis despre ce este vorba, cunosc lucrurile în legăturile lor şi sunt acolo cu adevărat la ei acasă.

citat celebru din Arthur Schopenhauer
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cel alb

Sunt în oraşul cel alb.
O ceaţă deasă îmi
Străpunge speranţele.
Sunt oameni care visează
Lumi inexistente,
Sunt oameni dezorientaţi,
Care merg pe trotuare.
Lumini se aprind şi se sting haotic
În oraşul cel alb.
Sunt strigăte care se ascund în noapte
Şi în sunteul ploii,
Acea ploaie, care cade continuu
Şi monoton.
Sunt victime în oraşul cel alb,
Care încă nu inţeleg că sunt victime,
Dar sunt şi flori,
Sunt şi chioşcuri cu fast food,
Sunt şi grădini botanice
Cu arbori exotici
Şi mai sunt şi cinematografe cu filme horror.
Ca nişte umbre se desprind din ceaţă
Paşii pierduţi.
Sunt paşi care se caută,
Sunt şi paşi care se despart definitiv.
Zgomotul ploii
Vibrează în ochiul ferestrelor,
Vibrează în pietrele mortuare,
Vibreaza şi în vise,
Acele vise
Pentru o zi mai bună decât ieri.
Aparent,
Cineva mai strigă în întuneric
Din ceaţa albă.
Poate că e victima unui viol,
Poate că e victima unui furt,
Poate că e victima unei agresiuni,
Sau poate că e cineva care a pierdut iubirea.
Poate că e doar ecoul ei......
Sunt în oraşul cel alb
Şi te caut în noapte...

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Interogaţie

cine eşti tu? când te-am chemat ai apărut
ca un drum de seară în zaţul meu de cafea
la câteva zile mă uitam la studenta din parcul eroilor
citea sartre avea sandale ieftine şi în lumina părului ei răvăşit
mi s-a părut că văd un gulliver în ţara uriaşilor
siluete şterse se mişcau rapid în sensul unic al limbilor de ceas
în loc de zgomotul normal al bulevardelor
copiii ţipau şi părinţii aveau urechi înfundate
oamenii uitaseră primul limbaj aveau nevoie de coduri
în care să comunice şi de câţiva ciudaţi
care să le spună ce înseamnă expresiile faciale
nişte elevi care se mândreau cu tatăl lor
şi fetiţa cu palton spălăcit care le desena minunat
portretele apoi zâmbetul ei când i-au spus
hei, poţi fi prietena noastră
creierele mici sunt închisori izolate dar în expansiune
nişte străini te-au mângâiat pe creştet
până ai reuşit să te ridici de pe bancă spre momentul
în care nu te aşteptai să auzi din nou cine eşti tu?

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că toţi cei cu care ai avut contact în copilărie trebuie puşi în locuri speciale din inima ta, de unde să te poţi hrăni cu amintiri şi cu emoţii frumoase. În acelaşi timp, ce ştiu sigur ca şi psiholog, este că vei purta cu tine aşteptările, rănile şi psihologia lor, demonii lor, toată viaţa ta, până când te eliberezi de fiecare dintre ei. Nu vei putea fi o personalitate până când nu ţi-ai luat cu adevărat la revedere de la fiecare, până nu ai iertat şi acceptat pe fiecare dintre membrii familiei tale, cu adevărat.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!