Întunericul din sufletul meu

se risipeşte târziu precum ceaţa la orele amiezii
e cald
miroase a linişte
imposibilul doarme în mintea mea
timpul nu mai are strălucirea galopului
cât e ireal
cât e materie
nu ştiu
nici o palpare nu mă face să tresar
e rotunjirea fiinţei
de care vorbeau înţelepţii lumii

adevărul e că mă săturasem să car în spate
unelte nefolositoare
să mă opresc la jumătatea drumului
şi să sap până în adâncul fiinţei
după un EL ce mă tot lovea

întunericul din sufletul meu
se pierde în văzduh
ca un abur schiţat de un pictor bătrân
e cald
e linişte
în noua mea inimă
cât e ireal
cât e materie
nu ştiu
dar un EL ruşinat
aşteaptă cuvintele mele
să-l poarte pe drumul de sare

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti aşa cum te vreau

niciodată mai mult
niciodată mai puţin
ca o groapă zidită
în care îmi arunc toată frica
toată neînţelegerea
şi apoi mă odihnesc
ca şi cum duminica
din sufletul tău
nu are sfârşit

eşti aşa cum te vreau
niciodată mai mult
niciodată mai puţin
ca o pădure unde îmi pierd strigătul
din vizuină în vizuină
şi apoi
când închid pleoapele
simt
da simt
copacii cum cresc
cuminţi
în sufletul tău

eşti aşa cum te vreau
şi te vreau
întunericul din sufletul meu
se pierde în văzduh
ca un abur schiţat de un pictor bătrân
e cald
e linişte
în noua mea inimă
cât e ireal
cât e materie
nu ştiu
dar un EL ruşinat
aşteaptă cuvintele mele
să-l poarte pe drumul de sare

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

înlăuntrul fiinţei mele
sunt zidiri
până în miezul nopţii
se aud cazmalele
ştiu
se lucrează
mai mult sau mai puţin
cu voia mea
ori cu voia Ta
mă latră gândurile
mă aleargă uneltirile
vechile animale de companie

acolo
înlăuntrul fiinţei mele
sunt căderi
până în zori
când colţii fiarelor
se înfig
ştiu
se adună moluzul
amestecat cu lacrimi
fără voia mea
fără voia Ta
mă muşcă începutul
singurătăţii

acolo
înlăuntrul fiinţei mele
mai e o singură dorinţă
să nu mă risipeşti
Isuse

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul se va odihni zile în şir

iar cuvintele
ascultătoare
ca animalele de companie
vor înghiţi minutele scurse
în carnea mea
e ca şi cum
Dumnezeu
mi-ar desena o hartă
a înţelegerii
pe palmele moi

în văzduh va fi linişte
o linişte ca un abur dulce
voi fi eu
până la urmă
atât
fără să port în spate
povara altor inimi

când clopotele vor bate
voi aştepta desculţă
Dumnezeul de care
nimeni şi nimic
să nu mă despartă

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă umărul meu cald îţi chemi tăcerea

ca pe un animal singuratic
o laşi să-mi adulmece trupul firav
apoi o înveţi să se strecoare sub piele
departe
tot mai departe
să se strecoare printre organe
să ajungă în sângele cald din plămâni
să-mi taie respiraţia
apoi să adoarmă
în tusea convulsivă

da
lângă umărul meu
tocmai acolo
tăcerea ta adulmecă
şi nici nu ştiu de ce
tusea convulsivă
are legătură cu tine

chiar aşa
dragul meu
după atâta vreme
îţi pui tăcerea să doarmă
în sângele care se va amesteca
până la sfârşitul nopţii
cu toate dorinţele ce vin
din adâncul fiinţei tale

da
dragul meu
lângă umărul cald îţi chemi tăcerea
şi-o laşi să iubească
pentru că
nu-i aşa
într-o iubire perfectă
chiar nu există dezlegare

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă umărul meu cald îţi chemi tăcerea

ca pe un animal singuratic
o laşi să-mi adulmece trupul firav
apoi o înveţi să se strecoare sub piele
departe
tot mai departe
să se strecoare printre organe
să ajungă în sângele cald din plămâni
să-mi taie respiraţia
apoi să adoarmă
în tusea convulsivă
da
lângă umărul meu
tocmai acolo
tăcerea ta adulmecă
şi nici nu ştiu de ce
tusea convulsivă
are legătură cu tine
chiar aşa
dragul meu
după atâta vreme
îţi pui tăcerea să doarmă
în sângele care se va amesteca
până la sfârşitul nopţii
cu toate dorinţele ce vin
din adâncul fiinţei tale
da
dragul meu
lângă umărul cald îţi chemi tăcerea
şi-o laşi să iubească
pentru că
nu-i aşa
într-o iubire perfectă
chiar nu există dezlegare

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea mea cu sufletul curat

Te-am căutat mereu,
de când mă ştiu,
în norii ce treceau voios
deasupra mea.
Şi azi te chem,
cât nu e prea târziu,
şi îi zăresc iar,
doldora de nea!

Te-am căutat mereu,
de când mă ştiu,
în limpezimea apei
de izvor.
Şi azi te chem,
cât nu e prea târziu,
când arde-n suflet
necuprinsul dor!

Te-am căutat mereu,
de când mă ştiu,
în raza soarelui
ce îmi zâmbea roşcat.
Şi azi te chem
cât nu e prea târziu,
iubirea mea,
cu sufletul curat!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu

Îmi cunosc trecutul,
ştiu motivul pentru alegerile mele,
ştiu ce am în interior.
Ştiu cât de mult am suferit,
ştiu cât de puternică sunt
ştiu cât de fragilă sunt
şi nimeni altcineva nu ştie asta.
Ştiu de ce am făcut un lucru în loc de altul,
dar cei care se uită la mine nu cred
în dreptul de a nu judeca propriile mele obţiuni.
Numai eu pot judeca.

poezie de Eugenia Calancea (21 martie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierzând ce n-am avut

Pe două silabe îmi odihneam ochii,
atunci când gândul mă închide în inima rece...
pecetluită cu lanţ greu eram; inima nu era a mea.
Am cutreiarat anotimpuri fără număr,
găsit, n-ai fost. Te risipeai într-un târziu...
fără să vreau, fără să ştiu.
Închisă de propriul gând, într-o inimă nărăvaşă,
o inimă neîmblânzită... inima era a ta.
Surâsu-ţi în fiecare zi înflorea,
dar inima, suspina... auzeai?
După două draperii de mătase, ascundeam dragostea de tine.
Clipe umplute până la refuz în pocale cu senzuliatatea
cea fără mărginire, adunată din cauza fiinţei tale.
Nu mă doream aşa!
Simplu ar fi fost să privesc fără să văd. Însă...
nu toţi avem puterea să ne suprimăm esenţa.
Esenţa mea te descoperise pe tine,
când nici măcar tu nu te-ai fi descoperit.
Voalul unei dimineţi mohorâte
m-a dat sclava lubricului simţământ
de a mă descoperi pe mine însămi,
cum timpul tău nu-mi dăruia împlinirea.
M-am ales a fi ceea ce nici nu cunoaşteam:
o enigmă spontană, enigma mea şi...
enigma eram eu.
Încercam să mă iubesc, mai ales când vânturi atacau,
Şi grămezi de apă picurau peste mine...
Am iubit pe loc cuvintele cu care căutam să mă aflu.
Deja te uitasem...
Cât sublim ascundem în noi şi cât mister!...
Eu am spart poarta fiinţei în care m-am topit,
ca să fiu.
În odaia unde-mi plăcea să stau, acum răsună ecoul,
era obscur şi cald... acum, o fereastră deschisă primeşte vântul rece
şi-a făcut lăcaş unde obişnuiam să visez.
Uşa se deschide şi tresalt de mirare...
inima neîmblânzită este în prag...
la uşa mea, din odaia unde-mi plăcea să stau.
Era acolo aşteptând... într-o ultimă frază am spus:
"Prea târziu să fie... nu pot pierde ce n-am avut
însă, mereu oamenii vor ce nu pot avea...
pierzând ce n-am avut vreodat'...
m-am găsit pe mine, în sfârşit..."

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierzând ce n-am avut

Pe două silabe îmi odihneam ochii,
atunci când gândul mă închide în inima rece...
pecetluită cu lanţ greu eram; inima nu era a mea.
Am cutreiarat anotimpuri fără număr,
găsit, n-ai fost. Te risipeai într-un târziu...
fără să vreau, fără să ştiu.
Închisă de propriul gând, într-o inimă nărăvasă,
o inimă neîmblânzită... inima era a ta.
Surâsu-ţi în fiecare zi înflorea,
dar inima, suspina... auzeai?
După două draperii de mătase, ascundeam dragostea de tine.
Clipe umplute până la refuz în pocale cu senzuliatatea
cea fără mărginire, adunată din cauza fiinţei tale.
Nu mă doream aşa!
Simplu ar fi fost să privesc fără să văd. Însă...
nu toţi avem puterea să ne suprimăm esenţa.
Esenţa mea te descoperise pe tine,
când nici măcar tu nu te-ai fi descoperit.
Voalul unei dimineţi mohorâte
m-a dat sclava lubricului simţământ
de a mă descoperi pe mine însămi,
cum timpul tău nu-mi dăruia împlinirea.
M-am ales a fi ceea ce nici nu cunoaşteam:
o enigmă spontană, enigma mea şi...
enigma eram eu.
Încercam să mă iubesc, mai ales când vânturi atacau,
Şi grămezi de apă picurau peste mine...
Am iubit pe loc cuvintele cu care căutam să mă aflu.
Deja te uitasem...
Cât sublim ascundem în noi şi cât mister!...
Eu am spart poarta fiinţei în care m-am topit,
ca să fiu.
In odaia unde-mi plăcea să stau, acum răsună ecoul,
era obscur şi cald... acum, o fereastră deschisă primeşte vântul rece
şi-a făcut lăcaş unde obişnuiam să visez.
Uşa se deschide şi tresalt de mirare...
inima neîmblânzită este în prag...
la uşa mea, din odaia unde-mi plăcea să stau.
Era acolo aşteptând... într-o ultimă frază am spus:
"Prea târziu să fie... nu pot pierde ce n-am avut...
însă, mereu oamenii vor ce nu pot avea...
pierzând ce n-am avut vreodat'...
m-am găsit pe mine, în sfârşit..."

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Real şi ireal

Timpul dispare din mine
şi-n locul lui apare o oglindă.
Mă văd
şi nu-mi simt atingerea.
Sunt pe cât se poate de real,
dar, în acelaşi timp,
sunt pe cât se poate de ireal.
Când, uneori, arunc în mine cu o piatră
se sparge oglinda
si mi se amestecă viaţa cu moartea.

poezie de Gabriel Hasmaţuchi din Puncte de fugă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gloria zilei nu face cât demonul nopţii

şi nici cât o zăpadă prăfuită
sau cât un lac de sare fără punte
pe care îngeri trişti se-ncumetă să-l treacă
nutrind speranţe false
un fluture se-aşază
pe masa din odaie
cu fâlfâit de aripi
împrăştiind lumina
rămân în hora mică
de zâmbete şi soare
dar seara când prind somnul
ca hoţul
de picioare
vin demoni să îmi cânte
iubirile de care
legată sunt pe viaţă

şi trec din vis în vis
cu aspre condamnări
tresar la ore fixe
şi mă gândesc că poate
lăsându-mă la uşă
ca pe-un străin voi face
dreptate
în sfârşit

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

am întrerupt
obiceiul timpului de a mă ajunge,
în momentul în care am înţeles
că altfel cerul trăgea să-mi moară.

vezi tu, dragostea mea,
aici s-au scumpit ultimele drumuri,
umblu în zile rupte, dar curate,
chiar ieri mi-am cusut pe tălpi
o linişte săracă.

s-au întâmplat secunde simple,
fără tiv
de când ne-am sărutat pe sfârşite,
unele chiar mi s-au deşirat fără să-mi spună,
aşa cum se pierde lung,
în fir,
seara în negru.

şi pentru că ştiu
că îmi iubeşti cerul viu din spatele somnului,
am învăţat să îţi adorm într-un cearcăn.

la tine
cât e timpul, dragostea mea?
cât mai costă drumul între două amurguri?

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acum realizez cât de complicitate sunt relaţiile umane!
Cât de dificile!
Cât de greu de păstrat!
Cât de puţin oferim!
Cât ne pierdem în Noi!
Cât de mult vrem!
Cât de mult nu ştim ce vrem!
Cât de nehotărâţi suntem!
Cât de neîncrezători!
Cât nu ştim să iubim!
Cât şi de câte ori nu vedem iubirea celuilalt!
Cât de imperfecţi suntem pe drumul ce îl vrem perfect!
Chiar şi cât ne pasă de Noi,
Suntem de multe ori,, orbi" şi chiar,, goi"!
Cât şi mai cât poate spune tăcerea!
Cât, cât, şi mai cât ne vom pierde!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis renascent, luminat

am visat că mă rugam la Iisus
dar nu mă auzea de cât de răstignit era
atunci cu toată forţa mea l-am dat jos de pe cruce,
l-am spălat de sânge cu lacrimile mele spirtoase
l-am frectionat puternic cu suflul cald
din inimă pe întreg trupul până la oase.

am strigat tare să mă audă
că-i dăruiesc viaţa mea
atât cât poate să însemne ea
fără pic de ură fără pic de ciudă

i-am spus că vreau mereu să trăiască
lumea de pretutindeni să o mântuiască.
sufletul meu cu dragoste să îl slăvească

i-am spus că-n schimb aş vrea să mă ascundă
în cer pe o stea veşnic veghindă
peste neguri şi tenebre strălucindă.

poezie de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

A mai dispărut un poet,
În linişte, a trecut la cele veşnice,
Suntem înmărmuriţi de durere,
Neputincioşi,
Cerem divinităţii iertare,
Oare e suficient cât scrie fiecare,
Cât zbucium se rostogoleşte
Sub un soare, din ce în ce mai palid,
Nimeni nu ştie ce detalii ascund anumite cuvinte,
Cât chin,
Cât suspin,
Cât venin,
Toate se înrădăcinează
În inimă,
Până când un înger alb
Te eliberează
Cu un zbor în neantul,
De unde nimeni nu
S-a mai întors...

(In memoriam Anca Maria David)

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mult

E-atâta linişte pe chipul tău
de parcă timpul s-a oprit o clipă
şi te-a-nvelit cu-a nemuririi-aripă,
pierzându-se apoi pe drumul său.

Zeiţă-mi eşti, şi-ai coborât din vis
în braţele-mi deschise pentru tine,
în inima-mi ce toată-ţi aparţine,
un dar ce, poate, îngerii-au trimis.

Şi te privesc, şi-al tău aş vrea să fiu
cât cerul se va bucura de stele,
cât timp pământul va rămâne viu.

Apoi, în zbor fantastic şi zglobiu
vom reintra în vaste carusele
eterne, ca iubirea mea. O ştiu.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capra

Atât împunge capra cât stă rău;
Atât cât ţine, cari cu oala apă;
Atât cât fieru-i cald dă-l de ilău;
Atât dă-i cu barosul, până crapă;
Atât cinsteşte omul, după teapă;
Atât ţi-l aminteşti: cât stă cu tine;
Atât e hoţ, doar cât în ocnă sapă;
Atât îl chemi pe dracu', până vine.

poezie de Francois Villon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva de la mine ţi-am dat

bucuria de a trece dincolo de spaţiu şi timp
ceva de la tine am primit
o altă viaţă
şi am învăţat să trăiesc
în acelaşi timp
două vieţi

ceva am dat şi ceva am primit
chiar şi cu mâinile pline de sânge
tot aşa am spus
că viaţa pe care mi-ai dat-o
e cu mult mai frumoasă
şi vezi tu
nu vreau să o pierd
nu vreau să rămân ca o piatră la marginea gândurilor tale

nu
nu lăsa nimic din toate astea să se întâmple
caută-mă
în adâncul fiinţei
şi-ai să mă găseşti
cu respiraţia tăiată
cu buzele arse de-atâtea rugăminţi

nu mă lăsa
te rog
nu vreau să mă sting
când ştiu
cât de mult am dat din bucuria mea
şi cât de mult am primit de la tine
o altă viaţă
una pe care vreau s-o trăiesc
mereu

nu vreau să mă sting
nu vreau

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solar

Ah, doamne cât de rece sunt;
o umbră mângâind pământ
cu talpa ce mă-nalţă-n zare
să-mi agăţ palmele de soare.

Şi cât sunt de neputincios;
nici însumi nu-mi dau cald, geros
rămân, nici lumânare
nu sunt, doar tânjesc soare.

Mi-am ascuns inima-n adânc;
să n-aibă frig în tremur strâng
şi ultimul pic de sudoare...
să-l am în arşiţa de soare.

Fac cald şi eu un pic din mine
doar cât să fiu la altul bine,
să-l am şi eu la rând; când doare
o mână caldă să-mi dea, soare.

Mă minunez pe zi ce trece
-când cunosc ger, eternul rece-
cum poate un infinit răcoare
să-l facă cald, o pată, soare?!

... O zi, ca mine el va fi rece, oare?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu aş fi avut bunici, dacă nu aş fi avut exemplul lor, dacă nu i-aş fi văzut de atâtea ori epuizaţi şi osteniţi, îndoiţi de spate, cu mâinile aspre, cu ochii traversaţi de cea mai frumoasă lumină, mi-ar fi fost greu să cred în victoria seninătăţii. Dar bunicii mei şi nu doar ei, toţi sunt la fel, au indurat nedreptăţi cât pentru trei secole, dar au ştiut să rămână buni, păstrându- şi interiorul fiinţei lor mereu cald. În copilăria mea mi-am imaginat eroii purtând pelerine, fiind înalţi şi foarte puternici, dar acum eroii mei, asa cum mi-i reprezint, când închid ochii, îi văd purtând o năframă legată sub bărbie, cu spatele aplecat, dar în gândul meu, doamne, cât de puternici au rămas.

citat din Cosmin Neidoni
Adăugat de cnn
Comentează! | Votează! | Copiază!