Pădurea moartă

Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
- îmi spune legenda ce astăzi ascult -
pe nimeni nu lasă acolo să stea.

Sătenii se-nchină şi fac un ocol,
cu ochii-n pământ şi privind speriaţi
copacii pădurii cu sufletul gol,
ce par că sunt paznici pe veci blestemaţi,

Căci mulţi au fost martori războiului dur
în care oşteni pământeni au murit
în lupta cu oamenii marelui fur
trimişi să-i aducă ce mult şi-a dorit:

Era o fătucă, născută aici,
frumoasă cum n-a mai fost alta de-atunci,
crescută în casă din lemn şi chirpici
cu horn, cu şindrilă, şi plină de prunci.

A vrut-o stăpânul, dar n-a reuşit,
căci vechea pădure i-a dat adăpost,
iar el, un blestem peste ea a rostit
şi mulţi au murit căutând fără rost.

Se spune c-adesea la margine-apar
o fată şi-un tânăr ce-aleargă grăbit,
privesc înspre sat, se întorc şi dispar
în umbrele nopţii, spre-un loc tăinuit,

Apoi se ivesc dintre ceţuri, duium,
oştenii în zale bătând vechiul drum,
armată de oase ce piere în fum
şi toată pădurea-i plouată cu scrum.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neanderthal (2)

Ea a plecat, iar el... ce chin!
Că n-a avut, de-atunci, senin,
Ci doar furtună, iar alin,
Acolo- n peştera-cămin,
Nu are, ci doar gândul-spin
Că nu e în "ceva"... deplin.

Şi s-a gândit, s-a răsucit,
Pân'-o idee i-a venit:
A mers la vraci, s-a spovedit,
I-a spus cât e de chinuit,
Şi, cum să spun, a reuşit
Ceva de neînchipuit.

Ce a făcut, ce n-a făcut,
Nu pot să spun, că n-am văzut,
Dar, ce-a fost mic a tot crescut
Cât? - ce să zic? – de necrezut,
Că, dintr-un jet a prefăcut
O stâncă mare, într-un lut.

Iar peştera, de-atunci, a fost
Nu doar cămin şi adăpost,
Ci la pelerinaj, un rost:
Ieşirea multora din... post,
Căci - de! - mărimea are-un cost,
Iar el... plăteşte, că nu-i prost.

Curând, chiar soaţa a aflat
Şi n-a putut, n-a rezistat,
S-a prezentat, a comparat,
Apoi, spre noul ei bărbat
A zis "Kum vo" şi... a plecat.
(Traduc: "- Eşti no.2, păcat!")

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise, oftalmologul lui Polifem

Ulise, un viteaz aheu,
-Cred că era puţin miop-,
A nimerit la un ciclop,
Umblând pe mare teleleu.
Să-i "dreagă" ochiul, n-a fost greu,
C-un par aprins, căci al său scop,
A fost să treacă de-acest hop,
Şi să-l trimită la Morpheu
Apare astfel ca un drog,
Sintagma de oftalmolog...
De-atunci, oftalmologi, pot spune,
Prin al ciclopului blestem
Pe mulţi din pacienţi "pe bune",
I-au confundat cu Polifem.

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi cer

Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veşmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.

Era uşor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-şi trepte razele de soare,
la cei aflaţi mai jos c-un palier.

Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu şi jos, în viaţa pe pământ
în care îşi găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.

Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.

Ştia şi el, cel care-l aşeza,
ştia şi ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi aşteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.

Şi a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte din fum

Dau pagini de gânduri şi-aleg o moşie
la care, pierdut în al vieţii tumult,
n-am fost de un timp ce îmi strigă: "Prea mult!
Aşează-ţi hârtia pe masă şi scrie!"

Ascult... şi imagini încep să apară,
se-aştern în cuvinte-mbibate cu fum
din vatra-ngropată-n mormanul de scrum
iar lacrimi, în suflet, încep să mă doară.

Se-aprinde o flacără, arde în mine,
şi jurul devine mai viu, mai real,
se-adună-amintiri dintr-un vechi ritual:
"Ce mulţi sunt acolo! E vară! E bine!"

O pâine-aburindă se-aduce la masă,
rămâne-n prosoape căneala de ţest,
o rugă se-ndreaptă, umilă, spre est,
în timp ce aroma-i se-mprăştie-n casă.

Apar şi ceşcuţe, iar ţuica, grăbită,
dispare din ele, căci cana cu vin
se-aşează, cuminte,-aşteptând un festin
aşa cum era doar în casa iubită.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea muzei

Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era nepreţuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.

Era mereu pe drumuri, prin cetăţi,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ţi le-arăţi,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiţi, chiar de copii
vrăjiţi de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, şi alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.

Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulţi îi ofereau un pat călduţ,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuţ.

Era frumos şi tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit şi cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.

Şi-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu şi-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.

Pierdută şi ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
şi cu dorinţe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.

Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
şi se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubeşte-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!

Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai ţesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele –
Acum este fumul focului de ieri!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe la Bogata

am fost pe acasă la Bogata
dar nu e nimeni — e pustiu
goală-i casa şi e gata
şi pentru mine — e târziu

eu însumi am îmbătrânit
şi-a mea viaţă-i spre apus
iar trupu-mi este azi slăbit
aşa de zvelt eu astăzi nu-s

plecară ai mei cu toţi în şir
şi casa iată e pustie
doar al amintirii astăzi mir
pe-ai mei se luptă să-i învie

şi plin ocolu e de iarbă
şi nicio piatră nu mai e
de parcă totu-n mare grabă
ca focu-i stins — asemene

ca focu iată din fiteu
ce nu mai arde prea demult
de-ai casei iată-s numai eu
tăcerea când eu o ascult

dar e pustiu şi e închis
pe aripa vremii pierdute
de parc-a fost numai un vis
lăsat la cine vrea să asculte

de parcă nu a fost o vreme
în care acolo-am locuit
cu atâtea umblete şi semne
părinţii unde m-au primit

de parcă nici tata bătrân
n-a fost acolo vreodată
când ne jucam copii-n fân
în joaca cea nevinovată

şi parcă n-a fost la cuptor
chiar dânsu ptita să o facă
cum n-a fost alta aşa cu spor
cuptorul nostru să o coacă

şi parcă tata n-a umblat
făcând atâtea pe afară
să fie totul aşezat
din zori de zi până în seară

şi parcă acolo n-au crescut
copii ca florile de primăvară
dar azi e trist şi de urât
şi mai urât ar vrea să-mi pară

mi-aduc aminte cum în blide
topala mama o punea
şi noi copiii înainte
ne înfruptam atunci din ea

plină casa de viaţă
era atunci chiar şi-n ocol
simţeai spre ceruri cum se-nalţă
şi nu era nimica gol

acum — nimica nu e viu
şi iarba parcă este moartă
ocolu-i sarbăd şi pustiu
şi nimeni nu mai e la poartă

lipseşte mama — tata nu-i
şi nici o vorbă nu se aude
nici paşii azi ai nimănui
auzul nu ţi-l mai pătrunde

căci toţi s-au dus şi ne-au lăsat
sunt aşezaţi iată-n mormânt
de e pustiu şi al meu sat
de-ai mei aproape când nu sânt

se coc plăcinte-n atmosferă
căci iată totul a murit
şi casa parcă-i o himeră
viaţa unde mi-am trăit

căci fără viaţă este tot
ocol fântână — cohe şură
copil să fiu eu nu mai pot
căci toate iată se pierdură

şi nu e nimenea să urce
iar pe fân în podu şurii
şi din mere să îmbuce
mângâindu-i cerul gurii

nu e mama nicăieri
şi nici tata iată nu-i
de nu mai am în duh puteri
să dau veste nimănui

ca şi atunci când toţi copiii
pe afară-n şiruri se jucau
dând prinosul bucurii
plini de viaţă când fugeau

dar acum când iar privesc
atmosfera casei noastre
în chinuri mă prăpădesc
de ce văd că avem parte

iarba a umplut ocolul
nici un pas că nu se aşterne
de străluce-n goluri golul
de nimic nu este vreme

totul este năruit
fără viaţă şi mişcare
casa unde am trăit
nicio faţă parcă n-are

poezie de Ioan Daniel Bălan (31 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum

"A fost odată ca-n poveşti"
-Că dacă n-ar fi fost e-acum-
Pe undeva, pe la Piteşti,
O făbricuţă de parfum.

Patronul ei, un om şcolit
La Amsterdam şi la Paris,
Întors acasă-a reuşit
Să facă un parfum de vis.

Aflase el, pe unde-a fost,
Că, dacă-i rău mirositor,
Un lucru poate-avea un rost
Când e făcut folositor.

Ştiu toţi cei care îi cunosc
Aroma câinelui enot,
Sau cea a boului de mosc,
Şi ambra de la caşalot.

De la idee la parfum
A fost confuz, incoerent,
Aşa că a plecat la drum
Să caute ingredient.

Tot căutând, înfrigurat,
Deodată a avut noroc:
Într-o speluncă dintr-un sat
A cunoscut un sărăntoc.

Era murdar, era şi beat,
Statea, de ceilalţi, izolat,
Căci mirosea urât, ciudat:
Ăsta-i mirosul căutat!

A cumpărat nişte rachiu
Şi l-a cinstit, l-a încântat,
De se uitau ceilalţi saşiu
Cum stă cu cel mai prost din sat.

L-a dus acasă, mai târziu,
Ceva-n grădină-a cercetat,
Şi-a reuşit, cu vai şi chiu,
Să-i dea şi acte la semnat.

O săptămână mai târziu
A scos pe piaţă un parfum
Deosebit şi auriu,
Pe piaţa de parfumuri: Bum!

Iar făbricuţa lui a mers
Şi la export cu marfa sa,
Curând, din datorii a şters
Şi-a început a câştiga.

Dar în domeniu-avea duşmani
Cu mari averi, ce nu pricep
Cum poate el să facă bani,
Că e român şi nu concep.

Şi-au angajat informatori,
Sperând secretul a-i afla,
Au mers, apoi, la procurori
Ca să-l acuze de... ceva.

L-au urmărit, l-au ascultat,
L-au căutat la TVA
Şi, în final, l-au acuzat
Că n-a dat taxa la... hazna.

poezie satirică de Daniel Vişan-Dimitriu din Parfum... vesel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 124

Din interes dacă mi-ar fi iubirea
Ar fi bastarda Sorţii, fără tată,
În care Timpu-şi oglindeşte firea
Şi buruieni sau flori în ea se-arată.
Dar nu, n-a fost făcută la întâmplare;
Nu se făleşte, nici nu o să geamă
Sub lovitura grea, necruţătoare
Spre care timpul nostru acum o cheamă.
Şi nu se teme de urzeli şi rele
Puse la punct cu grijă noaptea toată,
Căci ea e mai vicleană decât ele,
Nu se aprinde, nici nu stă plouată.

Martori îmi sunt cei ce-au făcut păcate,
Că au murit cuprinşi de bunătate.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea roată

Era a cincea roată şi-a plecat
La unchiul ei, un car cu boi, îmi pare,
Dar ditamai în funcţie, cu stare...
Mă rog, i-a dat un post călduţ, de stat.

Căci boi erau să tragă... cât au tras,
Iar cele patru roţi s-au învârtit...
Un timp, nu mult, pân' s-au îmbogăţit
Şi au lăsat-o-n carul de pripas.

Ce să mai stea, să-nvârtă numai ea
Un car falit, cu boii ăia doi?
S-a dus rapid, ca roată de altoi
La car cu bani grămadă... la saltea.

Ce-a tras acolo, nu pot să vă spun,
Dar n-a stat mult, c-a fost control cumplit
Şi noul car de muncă-a fost scutit
Pe câţiva ani – de-un jude, presupun –

Ce ghinion pe roata cea drăguţă!
Păi, chiar aşa, să nu se-nvârtă ea,
Nu să trăiască bine, cum ar vrea,
Dar nici măcar ca-n vechea ei căruţă?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gramatica şi medicul

Odată îmi trimise un medic renumit
Pe fiu-său la şcoală pe două luni, cu dorul
Să fac din el gramatic şi retor, căci feciorul
Isteţ era la vorbă şi gând, un îndrăcit,
Da-n lună cu piciorul.

În şcoală eu, fireşte, voind să-l introduc
În taină de gramatici, încep cu poezia;
Iau versul Iliadei: Să-mi cânţi, muză mânia,
Căci ea pe mulţi trimite la iad, apoi apuc
Să-i spun ce-i prozodia.

Deseară, când băiatul se duce la părinţi,
El spune ce-i prin şcoală şi prinde să recite:
Să-mi cânţi, muză mânia, căci ea pe mulţi trimite
La iad; vestitul doctor a prins să crişte-n dinţi
Ca cei scoşi din sărite.

Atâta i-a fost şcoala baiatului; de-atunci
El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne
Ţinea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne
De-un doctor; dar în fine dai versuri unor prunci
Ca versul să-i îndemne.

Trecură zile multe, şi-odată mă-ntâlnesc
Cu doctorul pe stradă; făţiş venind spre mine,
El râde, mă salută, poftindu-mi bani şi bine,
Eu resalut, şi dânsul cu glasul prietenesc
Mi-a zis şoptind în fine:

Mulţam de ostăneală! Tu vrei să-nveţi pe fiu
În ce mod se trimite la iad? Să plătesc taxă
La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eu praxă?
Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu
Nici boabă de sintaxă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba

la căsuţa văruită în albastru "Voroneţ"
nu mai arde nicio lampă şi în tindă e îngheţ
o şindrilă stă să cadă, s-a cam supărat aseară
pe un corb ce coborâse din senin fără de scară

ieri un cerb din întâmplare i-a spart geamul translucid
purta mândre lopătare şi era cam obosit.
altfel... linişte deplină, uşa este descuiată
şi visa bătrâna casă cum era când era fată

n-a fost rău nici măritată, avea mulţi copii în jur
astăzi baba stă să cadă, sprijinită de gorun
însă cerul o veghează şi din stele o coroană
peste fruntea ei aşează, sus în margini de poiană.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba

la căsuţa văruită în albastru,, Voroneţ,,
nu mai arde nicio lampă şi in tindă e îngheţ
o şindrilă stă să cadă, s-a cam supărat aseară
pe un corb ce coborâse din senin fără de scară

ieri un cerb din întâmplare i-a spart geamul translucid
purta mândre lopătare şi era cam obosit.
altfel... linişte deplină, uşa este descuiată
şi visa bătrâna casă cum era când era fată
.
n-a fost rău nici măritată, avea mulţi copii în jur
astăzi baba stă să cadă, sprijinită de gorun
însă cerul o veghează şi din stele o coroană
peste fruntea ei aşează, sus în margini de poiană.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor străin

Sunt singur pe stânca bătută de vânt,
Pe-o coastă abruptă de munte,
Şi nu ştiu ce caut aici, pe Pământ,
Cu simţuri ciudate, din pene veşmânt,
Şi pofte sălbatice, crunte.

Sunt rege, sunt vultur, dar nu mi-am dorit
Un corp muritor să mă cheme;
Eram printre stele, o clipă-am murit,
Şi poate vreun zeu m-a cules şi-a dorit
Să zbor în înalturi o vreme.

Trec vagi amintiri ca prin ochiuri de nor,
Ceva pentru-o clipă-mi apare,
Şi parcă aş şti ce-am să fiu de-am să mor,
Mi-e frică, dar cred că mai mult îmi e dor
De vechea, eterna mea stare.

Nu ştiu cine-am fost şi de unde-am venit,
Pot numai să-ncerc să-mi închipui
O lume ciudată şi-un zbor nesfârşit
Prin spaţiul imens şi de stele ticsit,
Ocean ce-şi agită nisipu-i.

Acum sunt aici şi privesc împrejur
Spre lumea ce-alegeri nu-mi lasă
Sunt mare, sunt rege, sunt falnic, sunt dur,
Dar totuşi străin, într-un simplu sejur,
Cu dor nesfârşit de acasă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul raţiunii naşte îngeri

Mă tot holbez la poză, nesătul
Şi mă întreb: ce să se fi-ntâmplat
De a dormit mai mult decât destul
Şi toată dimineaţa mi-a-ncurcat?

Căci, la-nceput, mi se părea că visul
Ce-a demarat în seara dinainte
Continuă şi am aici trimisul
Din Lumea-Pentru-Unii-Doar-Cuminte.

Păi – zău, aşa! – părea că e un înger
Cu aripile-ascunse undeva,
Cu buzele un roşu ca de sânger
În toamnă, nu mai zic... pe canapea.

Nu-mi aminteam, dar cred c-a fost o noapte
Activă rău, căci şi eu, obosit
Din ce-o fi fost pe-acolo, printre şoapte...
"Să-i fac o poză!" – brusc, mi-am revenit –

Şi-acum o tot privesc şi tot... nimic!
Dar ştiu precis: nevasta n-a aflat,
Căci am întors-o – nu prea mult, un pic –
Şi-am pus cearşaful, iute, la spălat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni n-o să poată spune

Nimeni n-o să poată spune
că el n-a putut să vină
că el n-a ştiut Cuvântul
şi el n-a putut să-l ţină
— căci la fel de călduros
ne-a chemat pe toţi Hristos.
Nimeni n-are să se poată
dezvinovăţi pe sine
că el n-a avut prilejul
a iubi şi-a face bine
— căci la fel de luminos
ne-a vorbit la toţi Hristos.

Nimeni n-are să-ndrăznească
a grăi că-n neputinţă
a fost viaţa pământească
a trăi-o prin credinţă
— căci la fel de generos
ne-a dat har la toţi Hristos.

De aceea nemurirea
va da celor drepţi cununa
căci ei au voit sfinţirea
şi-au iubit cărarea bună
— cinste celui credincios
ce dă tot, pentru Hristos.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A luat pedeapsa lumii

A murit Isus pe cruce
De ostaşii Romei răstignit
El lumina ce străluce
Şi viaţa ce-o aduce
Căci păcatul ne-a plătit

A fost dat Isus la moarte
Să plătească al nost" păcat
Vina noastră să o poarte
Cu toţii să avem parte
Sus în cerul minunat

A purtat Isus ocara
Dat la moarte — biciuit
Şi-a luat pe veci povoara
Şi pedeapsa mea amara
Pe Golgota — răstignit

Pentru mine pentru tine
Morţii Domnul s-a lăsat
Fiul Sfânt din slăvi senine
Şi-a dat viaţa pentru mine
Eu să fiu nevinovat

El păcatul ne-a plătit
A luat pedeapsa lumii
Când pe Golgot-a păşit
Şi pe cruce a murit
Ca fiul deşărtăciunii

Fără pată — fără vină
Isus viaţa Lui şi-a dat
Căci era din veci Lumină
Însă dat i-a fost să vină
Omul pentru a fi răscumpărat

Isus este Adevărul
E Viaţa şi cărarea
Oamenilor le e ţelul
Rămânând El singur felul
Să ofere îndurarea

Prin Isus doar se mai poate
Ca să ieşi biruitor
Numai El hrana ne-mparte
Până dincolo de moarte
Căci e Domnul domnilor

poezie de Ioan Daniel Bălan (26 aprilie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitaf

Aicea zace un tâlhar
Cum n-a mai fost şi n-o să fie
Şi totuşi n-a avut habar,
Căci a murit, precum se ştie,
În linişte la el în pat.
Ar fi murit la puşcărie
De n-ar fi fost şi magistrat.

poligramă de Theodor M. Stoenescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!