Lacrimi în eter
Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se cățărau pe nori,
erau povești ce adânceau misterul
îndrăgostiților rătăcitori.
O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reținut-o integral.
Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.
Știa să lupte și o dovedise
în crâncene-ncleștări cu un dușman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.
Era îndrăgostit și-avea nevoie
de-o aură și de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre șoimani.
Iar ea, din lumea bună a cetății,
frumoasă, ca o sfântă între sfinți,
era întruchiparea voluptății
în ochii lui ce-o adorau, cuminți.
Și se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.
S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
și, fără a mai sta pe gânduri,
la uși întunecate au bătut.
A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a știut,
căci de atunci și, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai știut de vreun sărut.
El pare fericit și strălucește
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-amintește
că stelele sunt lacrimi în eter.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre sfinți
- poezii despre sfințenie
- poezii despre iubire
- poezii despre întuneric
- poezii despre victorie
- poezii despre timp
- poezii despre sărăcie
- poezii despre sărut
- poezii despre stele
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Citate similare
Povestea stâncii
Povestea ei, povestea stâncii sumbre
ce plânge-adesea în pădure, sus,
în munte, când, venind prin ceață, umbre
coboară spre poiană, în apus,
e-atât de veche și atât de tristă,
încât se spune rar, la focuri vii,
de către cei ce-n munte mai rezistă,
uitați de timp, de ceruri și de fii:
Era odată-n munte veselie
la stâna c-o băciță și-un cioban,
în grija lor, aproape cu o mie
de oi crescute-n raiul dunărean.
Se bucurau, trăiau în libertate
și se iubeau, munceau, iar viața lor
era cum nu credeau că se mai poate
mai bună, mai frumoasă, făr-un nor.
Și-ar mai fi fost, dar, peste munte rege,
venit din depărtare, de curând,
era un urs ce n-a mai vrut să plece,
și le lua mioarele, pe rând.
S-a întâmplat ca, într-o-anume noapte,
să îl înfrunte cu-arme ce-au avut
și ea, și el, și câinii toți cei șapte
Au fost învinși, răniți și au pierdut.
Au îndrăznit, au înfruntat un rege
și au plătit prea mult: durerea ei
de dincolo de ea, de orice lege,
de moartea lui ce-a transformat-o-n stei.
Iubirea ei mai strălucește, încă,
în inima închisă într-o stâncă.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre stânci
- poezii despre oi
- poezii despre viață
- poezii despre urși
- poezii despre tristețe
- poezii despre religie
- poezii despre rai
- poezii despre păduri
Pământ și cer
Vorbesc bătrânii că a fost, demult,
un cer mult mai aproape de pământul
ce l-a primit să-i fie lui veșmântul,
pe vremea din povestea ce-o ascult.
Era ușor atunci să urci la cer
sau, pentru cei de-acolo, să coboare,
făcându-și trepte razele de soare,
la cei aflați mai jos c-un palier.
Erau nemuritori acolo, sus,
dar nu și jos, în viața pe pământ
în care își găseau, ades, mormânt,
căci Timpul nu-l aveau aici supus.
Dar ea, o zână-n vremea de demult,
venea adesea-ntr-un anume loc,
atrasă de-un mănunchi de busuioc
cu un efect, asupra ei, ocult.
Știa și el, cel care-l așeza,
știa și ea că legea e nedreaptă
cu ea, cu el, cu tot ce îi așteaptă,
dar nu putea să nege: îl iubea.
Și a rămas, privind albastrul cer
cum se ridică dezgolind pământul,
a alungat din inimă frământul,
iar ce a fost apoi... e un mister.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre vorbire, poezii despre legi, poezii despre inimă, poezii despre bătrânețe, poezii despre albastru sau poezii despre Soare
Povestea muzei
Trăia în Evul Mediu un poet
al cărui har era neprețuit,
căci el cânta, în versu-i desuet
balade vechi, c-un glas deosebit.
Era mereu pe drumuri, prin cetăți,
prin satele sărace de atunci,
în haine ce n-ai vrea să ți le-arăți,
urmat adesea de femei cu prunci,
de oameni necăjiți, chiar de copii
vrăjiți de sunetele lirei lui,
cu ochii mari, și alergând zglobii
în jurul menestrelului haihui.
Mai rar aveau ceva mâncare-n plus,
dar mulți îi ofereau un pat călduț,
căci el cînta, ades, pân' la apus,
sperând să mai primească un bănuț.
Era frumos și tânăr, sănătos,
în stare să parcurgă drumuri lungi
cântând de unul singur, bucuros,
în zori, atunci când umbrele prelungi
vesteau o nouă zi, iar la izvor
un susur neoprit și cristalin
părea că îi oferă ajutor,
în ruga lui, pierdută în amin.
Și-a fost o zi în care s-a trezit
privit intens de-o muză din vechimi,
frumoasă cum nu și-ar fi-nchipuit
decât în ceruri, printre zeii primi.
Pierdută și ea sub privirea lui
ce-o mîngâia pe ochi, pe gât, pe trup,
sub strălucirea caldă-a soarelui
și cu dorințe-ascunse ce irup,
s-a dăruit, visând într-un destin
ce n-a mai fost nicicând pe-acest pământ,
poetului ce, cu un gest blajin,
i-a dat tot cerul acoperământ.
Povestea ce-a urmat a fost un vis
ce se repetă-n timpul carusel
și se mai cântă doar în Paradis:
O muză ce iubește-un menestrel.
Din talpa nemuririi iese scrum!
Ai fost cârmaciul visurilor mele,
Ai țesut iubirea în tăceri,
Pe cerul nostru erau mii de stele
Acum este fumul focului de ieri!
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Gândul pierdut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și poezii despre visare, poezii despre poezie, poezii despre muzică, poezii despre frumusețe, poezii despre vestimentație, poezii despre tăcere, poezii despre trecut sau poezii despre tinerețe
Vis neștiut
O clipă doar și-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut și au zâmbit
în gânduri, cu mirare
și fiecare-n drumul lui
a mers și nu s-a mai gândit
la ochii-albaștri sau căprui
ce i-a privit.
Dar visele au apărut
și, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiași ochi și, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
și n-au cerut.
Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi povești s-au mai găsit,
cu ei eroi.
În dorul lor ce i-a durut
că nu-și erau aproape,
erau dorințe și-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.
Au suferit și le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
și nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezența lor.
Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
și-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârșit
și numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zbor, poezii despre gânduri, poezii despre dor, poezii despre zâmbet, poezii despre eroism sau poezii despre dorințe
Lupii albi
A fost, pe vremea dacilor, o zi
în care, din tărâmuri depărtate,
de care nimeni nu se-arat-a ști,
au apărut ființe mai ciudate
la care nimeni pân-atunci, vreodat',
cu ce știa din vremile trecute,
nu s-a gândit că ar fi existat
și c-ar putea pe oameni să-i ajute.
N-au fost mirați să vadă patru frați
venind spre ei încrezători, în seară,
și nu s-au arătat înfricoșați
de-nfățișarea lor... altfel, bizară.
Atât de tineri, îmbrăcați în alb,
alura lor era deosebită,
iar ziua, lupi enormi cu părul dalb,
puterea le părea și mai cumplită.
Cu dinții lor puteau să facă praf
și să trimită înspre veșnicie
dușmanii ce-ar veni, porniți pe jaf,
sau hoții de pământuri și-avuție.
Curând, chiar regele i-a invitat
să-i țină, în cetate, companie,
dar nici măcar acesta n-a aflat
de unde lupii ar putea să fie.
Au apărat regatul și pe daci,
și-au fost iubiți cum regii, niciodată,
n-au fost apreciați de cei săraci,
iar vitejia lor era cântată.
Și-n țară toate bine ar fi mers
cât timp cei patru apărau hotare,
dar regele-a venit cu un demers
stârnind în lupii albi o supărare,
Căci ei n-ar fi pornit nicicând atac,
să cotropească țările vecine,
doar ca să-i facă regelui pe plac.
Nu, asta n-au crezut că se cuvine.
Au fericit al dacilor popor,
iar dacă au plecat spre veșnicie,
ei au rămas, de-atunci, drapelul lor,
al dacilor de pe a noastră glie.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre monarhie, poezii despre alb, poezii despre lupi, poezii despre încredere, poezii despre vecini sau poezii despre supărare
Păpușarul
Un păpușar mergea pe stradă
Pășind teatral spre absolut,
Cu ochii strânși să nu mai vadă,
Femeia, ce i-a fost păpușă în trecut.
Din când în când privea-napoi
Și își trecea prin plete mâna,
Să uite totuși că au fost doi,
Și inima le-a fost doar una.
Purta bocanci, era murdar
Și-avea în mână trei mărgele,
Spunea la toți că-i păpușar,
Dar și-a pierdut păpușa printre stele.
Cândva în ochii lui era doar artă
Si îl citeai în ei pe Dumnezeu,
Dar s-a pierdut pe-un drum de piatră,
Și a uitat, că acea păpușă am fost eu!
poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre teatrul de păpuși, poezii despre păpuși, poezii despre încălțăminte, poezii despre teatru, poezii despre păr sau poezii despre ochi
Cântec de lacrimi
Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot și în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Și îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alți îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl știa de la tine
Și întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viața și culoare.
Doi ochi căprui șterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia și aceluiași vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Și el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimați
Și o lume care s-a prăbușit peste ei.
Sunt ochii ei azi triști și înnegurați,
Înecați în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoși
Cei care nu mai au lumină
Și nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Și plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins și ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Și că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Și înalță o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Și pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminți cei care tac
Și plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găsește
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineața până seara
Și în visul tăcut din noapte.
poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre lumină, poezii despre îngeri, poezii despre prezent, poezii despre plâns sau poezii despre existență
Căutarea adevărului
-Alo! Ce faci? Eu sunt cam supărată:
N-am Net și nici mobilul nu-l mai am,
Sunt singură, mă simt abandonată...
Ce-o fi cu mine, chiar habar nu am!
C-am mai făcut-o noi, ți-aduci aminte?
Era atunci când n-am avut curent,
Tu ai venit și... n-am prea fost cuminte,
Dar - cum să zic? a fost un accident,
Iar vina cred c-a fost a lumânării,
Căci pâlpâia de m-am crezut în vis...
Și-acolo nu-i păcatul înșelării,
Căci toți visează la... ce nu-i permis.
Acum nu vreau decât să mai verific,
Să știu și eu ce-a fost sau ce n-a fost,
Iar adevărul vreau să-l identific,
Deci... n-ai veni degeaba, vii c-un rost.
Iar, dacă vii, s-aduci și-o sticlă de-aia
Cum ai adus. Mai știi, când s-a golit,
Că ne credeam pe plajă la Mamaia,
Iar tu-mi spuneai că ești îndrăgostit?
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre adevăr, poezii despre vinovăție, poezii despre plajă, poezii despre lumânări sau poezii despre accidente
A fost odată un om
A fost odată un om
Care-a spus,
"Aliniați-mi toată oamenirea rânduri-rânduri."
Și deodată s-a iscat un vacarm îngrozitor printre oamenii
Care nu erau de acord cu alinierea.
A fost o ceartă mare-n întreaga lume.
A ținut mult timp
Și din cei care nu voiau să stea în rânduri,
Și din cei care tânjeau să stea în rânduri,
A curs mult sânge
În cele din urmă, omul a murit, plângând.
Iar cei prinși în sângeroasa încăierare
N-au cunoscut împăcarea.
poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sânge sau poezii despre ceartă
Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era. Și după ce au învățat Iisus pre iudei, au ieșit din sinagogă și s-au îndreptat către casa lui Simon Petru și a lui Andrei în carele ședea și el. Și era zăduf mare și nici câinii nu lătrau că pleoștiți erau de zăduf foarte.
începutul de la Soacra Sfântului Petru de Liviu Rebreanu
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre învățătură, citate despre munți, citate despre inimă, citate despre câini, citate despre creștinism, citate despre Petru, citate despre Israel, citate despre Ion sau citate despre Iisus Hristos
Poveste fără final... - partea a doua
Și s-a stins apoi moșneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' și,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiță abandonată
Crescută de-acești bătrâni, fără mamă, fără tată
Mai târziu și-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o și-a dorit-o pentru viitor prezentă
Și-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''
Trecuse prin școala vieții și acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Și-a pornit așa într-o doară într-o bună dimineață
Să-și caute rădăcina într-un sat pierdut în ceață
Cu emoție și teamă a bătut ușor la ușă
Fata cu ochii albaștri și cu fața de păpușă
I-a deschis atunci bunica și-a-mbrățișat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată
Printre lacrimi și suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvășită și-a îmbrățișat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să știe că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-și ia grijile pe umăr
Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Și-o privea cu remușcare și cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul și viața
Să-și aducă-napoi fiul la fetița lui și,, soața''
Era însă așa târziu și o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaștri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....
Și-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar știa acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieții sale
C-un parcurs întortocheat și.... puțin noroc în cale....
poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tată, poezii despre mamă, poezii despre școală, poezii despre școala vieții sau poezii despre viitor
Gânduri noi
Era o-nvălmășeală de secvențe
în mintea sa, pe drumul din pădure,
încât îi provocau incoerențe
în logica gândiri lui mahmure.
Vedea cum pașii săi strivesc în umbre
a razelor de soare veselie,
iar sunete venite din penumbre
îi cântă, prin copaci, o simfonie.
Voia, în ochii tulburi, limpezire,
în suflet, printre gânduri și în viață,
mergea pe vechiul drum, dar n-avea știre
de ținta lui în noua dimineață.
Își amintește noaptea cea din urmă,
de ea, de-o fericire nepereche,
dar, dincolo de asta, chiar de scurmă,
nu poate da de-o amintire veche.
Trecutul i s-a scurs ca printr-o sită
cu ochiuri mari, prin care poate trece
chiar timpul însuși, viața osândită
să poarte-un suflet care vrea să plece.
Dar gânduri noi, sălbatice, necoapte,
apar de pe niciunde, iar privirea
îi strălucește; vrea o nouă noapte
în care să-i vorbească doar iubirea.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre noapte, poezii despre știri, poezii despre sunet sau poezii despre suflet
O zi de Paște
Îți amintești, iubito, de plimbarea
Pe care am făcut-o-n zi de Paște?
Emoția, privirea, sărutarea...
N-a fost frumos, iubito? Recunoaște!
A fost o zi senină, iar natura,
Era ca într-o zi de sărbătoare,
Și începuse, parcă, aventura
Renașterii sub razele de Soare.
Îmi amintesc și-acum de ziua-ceea,
De ochii tăi, de zâmbet, de cuvinte
Șoptite blând, în mersul pe aleea
Ce ne-așternea petale înainte,
Și am știut atunci că se va naște
O legătură clară,-o căsnicie
În care vom serba zile de Paște
Atât cât viața noastră o să fie.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre zile, poezii despre sărbători, poezii despre plimbare sau poezii despre naștere
Ultima dată când s-au văzut a fost cu ocazia unei nunți din orașul lor, la care Celine era invitată ca domnișoară de onoare. Îmbrăcată cu o rochie simplă, de culoarea pudrei, cu părul lăsat în voie pe spate, în care se odihneau flori de câmp împletite într-o coroniță și cu ochii îmbujorați, părea coborâtă din tablourile lui Botticelli. I-a zâmbit când l-a zărit și cu o mână, fluturând în aer, l-a salutat, iar când Lukas s-a apropiat și a rugat-o să se așeze la masă, lângă el, s-a încurcat, răspunzându-i, emoționată, că acceptă bucuroasă să fie cavalerul ei la această nuntă. Plină de viață, atunci și acum. Era fascinant! Adolescenta de ieri se transformase într-o veritabilă perlă, frumoasă și proaspătă ca o briză.
Eugenia Johrend în Pas în doi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre nuntă, citate despre viață, citate despre trecut, citate despre rochii, citate despre păr, citate despre perle, citate despre oraș, citate despre onoare sau citate despre ochi
Tu ai știut
Tu mi-ai fost cântec,
când plângeam ca un copil.
Tu mi-ai fost sprijin,
când am fost disperată.
Tu mi-ai fost zâmbet,
când eram tristă și supărată.
Tu mi-ai fost fericirea,
când eram pierdută în gânduri și sufeream.
Tu mi-ai fost adevarul,
când în jur era numai minciună.
Tu m-ai învățat multe în viață,
când eram neputincioasă.
Tu ai știut să-mi atingi sufletul,
când alții au știut să mă rănească.
Tu ai știut ce e iubirea,
pe care mi-ai daruit-o mie.
poezie de Eugenia Calancea (4 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre promisiuni sau poezii despre minciună
Dacă a fost cunoscut prin ceva în vremea sa, Isa ibn 'Ali al-Kashkari a fost mai ales cunoscut prin putința-i de a rezolva rapid și cum se cade cele mai delicate treburi care necesitau o investigație polițienească. Nu întotdeauna accepta să se ocupe de așa ceva, iar criteriile alegerilor sale n-au fost niciodată înțelese; căci îi refuza deopotrivă pe bogați și pe săraci, pe disperați ca și pe profitori. "Oare Allah vă explică de ce plouă sau de ce e vreme frumoasă?, fusese el auzit spunând când cei pe care-i respinsese erau prea din cale afară de mâhniți. Dacă i se făcea milă de ei, le dădea ceva bani; dar niciodată nu revenea asupra unei hotărâri.
Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe citate despre viteză, citate despre tristețe, citate despre sărăcie, citate despre superlative, citate despre ploaie, citate despre frumusețe, citate despre delicatețe, citate despre bogăție sau citate despre bani
Povestea din vis
A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
un împărat ce își făcuse-un nume
asemenea aleșilor cerești.
Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi și furi,
dar și prin recompense și plăcere
când oamenii păreau cinstiți și puri.
În sala unde împărțea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
și toți sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunța să fie tot stingher,
căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în așteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-nghețată ca un stei.
Venise-n viața lui ca o minune
pe care a primit-o și-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,
căci el, ce nu suportă o minciună,
a înțeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van
să ceri meduzei brațele să-și plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost și să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câștigat.
El a-nțeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
și n-o așteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:
acela de a-i aminti iubirea,
trădarea și minciuna fără rost,
plecarea, dorul și nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.
A fost odată, într-o altă lume,
a viselor și-a vechilor povești,
povestea căreia i-am dat un nume
și poți acum, și tu, s-o povestești.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre trădare, poezii despre schimbare, poezii despre plăcere sau poezii despre ocean
Pădurea moartă
Era o pădure în care, demult
ceva s-a-ntâmplat, căci pustiul din ea
- îmi spune legenda ce astăzi ascult -
pe nimeni nu lasă acolo să stea.
Sătenii se-nchină și fac un ocol,
cu ochii-n pământ și privind speriați
copacii pădurii cu sufletul gol,
ce par că sunt paznici pe veci blestemați,
Căci mulți au fost martori războiului dur
în care oșteni pământeni au murit
în lupta cu oamenii marelui fur
trimiși să-i aducă ce mult și-a dorit:
Era o fătucă, născută aici,
frumoasă cum n-a mai fost alta de-atunci,
crescută în casă din lemn și chirpici
cu horn, cu șindrilă, și plină de prunci.
A vrut-o stăpânul, dar n-a reușit,
căci vechea pădure i-a dat adăpost,
iar el, un blestem peste ea a rostit
și mulți au murit căutând fără rost.
Se spune c-adesea la margine-apar
o fată și-un tânăr ce-aleargă grăbit,
privesc înspre sat, se întorc și dispar
în umbrele nopții, spre-un loc tăinuit,
Apoi se ivesc dintre cețuri, duium,
oștenii în zale bătând vechiul drum,
armată de oase ce piere în fum
și toată pădurea-i plouată cu scrum.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sat, poezii despre sperieturi, poezii despre război sau poezii despre ploaie
Poveste fără final - partea a II-a
Și s-a stins apoi moșneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' și,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiță abandonată
Crescută de-acești bătrâni, fără mamă, fără tată...
Mai târziu și-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o și-a dorit-o pentru viitor prezentă.
Și-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''
Trecuse prin școala vieții și acum era studentă.
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Și-a pornit așa într-o doară într-o bună dimineață
Să-și caute rădăcina într-un sat pierdut în ceață...
Cu emoție și teamă a bătut ușor la ușă
Fata cu ochii albaștri și cu fața de păpușă...
I-a deschis atunci bunica și-a-mbrățișat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată.
Printre lacrimi și suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvășită și-a îmbrățișat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să știe că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-și ia grijile pe umăr,
Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Și-o privea cu remușcare și cu drag pe biata față...
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul și viața
Să-și aducă-napoi fiul la fetița lui, la,, soața''.
Era însă așa târziu și o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaștri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....
Și-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar știa acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
În sfârșit știe răspunsul la dramatica-ntrebare
L-a găsit printre morminte.... și-a aprins o lumânare...
Este clar o eroină din romanul vieții sale
C-un parcurs întortocheat și.... puțin noroc în cale....
poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre sfârșit
Atracția trandafirului
Venea mereu, venea grăbit,
Stătea în așteptare
Strângând la piept, neliniștit,
Cea mai frumoasă floare.
Venea și ea, maiestuos,
Adesea încruntată,
Și, uneori, privea duios
Figura-i încurcată.
Iar trandafirul... îl lua
Nepăsătoare,-n mână,
Și nu știa, sau nu-i păsa,
Că el vrea să rămână.
O aștepta pe drumul ei
Iar ea, tot ocolindu-l,
Grăbea, pe vechile alei,
De-o vreme, nici privindu-l.
Dar, într-o zi, spre floarea lui,
S-a arătat, plăpândă,
Din ochi frumoși, din ochi căprui,
Privirea nouă, blândă.
Erau alți ochi, de suflet cald,
Era un dar al vieții:
Iubire-nfășurând c-un fald
Relicvele tristeții.
A fost, atunci, și a rămas,
Înflăcărată, vie,
Va fi cu ei și la popas
Acasă,-n galaxie.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre trandafiri, poezii despre flori, poezii despre superlative, poezii despre ochi căprui sau poezii despre atracție