zaţ sau orologiul-ascuţitoare, ba nu, carusel

mă scrie poemul acesta
de-a lungul minutarului
ce viteză
ca într-un carusel,
pe fruntea fiecărui căluţ
o literă – copilul din mine
ţine minte!

Din umărul stâng ţâşneşte
un cui
cuiul poftelor
umărul drept o ia înainte
dalta
aleargă un cuvânt deja rostit
ar fi vrut
să-l îmblânzească… e târziu!

mă dau jos vreme de o răsuflare
pe locul acesta cândva era
un vomitoriu, acum
extremitatea lui «3»
de pe cadrane – mut pasul
în «6», ploi reci, miros puternic
de amoniac
mă plonjez în stropul care vine
drept în ochi
ochiul drept – celălalt nedrept
reciteşte
de-a latul minutarului
silabe răsucite din poemul acesta
care mă scrie

cuiul îmi intră în palmă
palma dedată la mângâieri odinioară
fără mine caruselul
sporeşte viteza?… N-ar părea
Astfel începe zădărnicia
pe care o umple iluzia verbului!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

fum… descriind un arlechin

degetele
păşesc desculţe, lipa-lipa…
în sticla lichidă
urcă pe
foaia înmărmurită, albă
cuminte, lasă urme
urme ca de paşi
săruturi
inimioare
mărgeluţe colorate
suliţe iuţi
în continuă căutare…
nu duc mâna la frunte
mi-e frică
ar deveni transparente degetele
în flame alburii, iar tâmpla
ar rămâne fum vernil
descriind în aer
arlechin umil şi… şovăitor
nefiind nici eu, nici poemul acesta
o fabulă
n-are morală însă
îndrăznesc printr-o spărtură lucind
o concluzie nouă, moale
aparent întreagă: «nu poţi opri
un cuvânt deja rostit!»
Poemul scriindu-mă se vrea blând
dar mă lasă dilematic
cu o obsesie proaspătă: «din care
din care testicul provin
stâng sau drept?!»

lunec şapte, opt, nouă
cu mine am
cuiul acela şi
holograma unui căluţ
ca literă
la care copilul
încă se uită uimit!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul tău

când va fi seară
strânge poemul acesta la piept
şi ascunde-te cât mai departe
de ziua care a trecut
şi de ziua care va veni
citeşte-l pe nerăsuflate
este poemul pe care nimeni
nu ţi-l va scrie vreodată
deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce
de drumuri şi de nopţi
când întunericul te ademenea între ape
şi străzile îţi îngropau urmele paşilor în cenuşă
este poemul pe care ai îndrăznit să-l visezi
când pânza cerului părea o lumină blurată
iar glasul ţi se risipea în ecouri de gheaţă
poemul pe care l-ai căutat în fiecare privire
care nu te zărea şi în fiecare gând
care nu era pentru tine
în fiecare anotimp care se îndepărta
cu anii tineri în dinţi
şi în fiecare inimă care părea că mai bate
lipeşte-ţi poemul acesta de umeri
de pleoape de sânge
şi nu-l lăsa să se piardă
este tot ce vei avea
de acum înainte

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul acesta

Poemul acesta va fi citit
De milioane de ochi
De ciorap,
Totul s-a spus,
Vom dormi pe spinarea
Calculatorului,
totul este să lopătezi
în somn,
te poţi îndrăgosti
de o virgulă
uitată-ntr-o frază,
poţi să plângi
cu viteza luminii,
lasă-ţi mâinile să zboare
spre Andromeda,
gândul să-ţi fie drept
ca strigătul dezvirginării.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul şi gaura (fabulă)

- Stupid,
Cum fierul acesta, oarecare...
Găsindu-mă din pură întâmplare,
Intră să prindă o stinghie la scară!
- Pardon!
Tresare cuiul,
Că te invit la bară!
Şi află de la mine, făptură fără cap,
Că-n stinghia aceea, eu trebuind să încap,
Te-am inventat pe tine, iscusit
Şi insistând acolo, eu astfel te-am ivit!
- Să fie clară, dragă, vorba între noi:
Oricând aş fi dorit,... puteam să te îndoi!

fabulă de Constantin Păun din Rime cu tâlc (2005)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătăţi inegale

Plânge veşnic ochiul
stâng
de ce vede ochiul
drept
şi plâng...
Se întinde braţul
stâng
să apuce braţul
drept
nătâng...
Se aude în timpanul
stâng
vorba din timpanul
drept
zâââng...
Se mişcă piciorul
stâng
pe lângă piciorul
drept
nătâng...
Mă împart în două
şi tresar
jumătăţi cu care plâng
nu rar!...

poezie de Gheorghe Gurău (iulie 2011)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

scrie, femeie,
poemul de dragoste
care curge dintr-un februarie
mânjit la gură de ruj.

în fiecare noapte
alt februarie
cu ochi sparţi de urlete,
despică-l,
rupe-i cămaşa
şi ţine-i spinarea cambrată
până înlăuntrul
îi ţâşneşte
cuvânt spre vertical.

rupe hârtia
să picure sânge negru din ea,
spală-i cu el mâinile,
pune-i banul de dus
şi iartă-l că mâine îl schimbi.

caută pe trupul tău
urma copitei,
semnul cornului,
înfige în el hohotul.

apoi...
iveşte-ţi privirea de înger
pe umărul altui februarie
şi scrie, femeie...

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisc

Poemul acesta
Trebuie să încânte
Fiindcă este
Expresia
Unei străfulgerări
De inspiraţie
Poemul acesta
E plin de culori
Fiindcă-i
Ecoul unui
Curcubeu nesfârşit
Poemul acesta
Va deveni sacru
Fiindcă-i
Purtat la ceruri
De îngeri sfinţi.

poezie de David Boia (9 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul cu flori sărate

A prins rădăcini al meu sărut
Ce se înfig până în inima ta
De pe umărul tău drept
Din sărutul meu, un copac s-a-nălţat

Ca-ntr-o târzie desprimăvărare
Un copac cu ramuri de sare
Şi flori sărate pe umărul tău a-nflorit

Tu eşti bărbatul acel,
Care poartă şi duce cu el
Copacul-sărat pe umărul său,

Din al meu sărut, crescut,
Pe umărul tău drept sădit,
Cu lacrima mea udat

Ca o tăcută stalagmită
Ce creşte mereu din lacrima mea,
Pe umărul tău mereu va-nălţa
Iar tu-i vei căra, sărata povară.

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paharul acesta

Paharul acesta,
pe care-l beau
afumă!
el este un turn
din care va ieşi fum
de la termocentrală!
paharul acesta,
este din cărămidă
făcută de mâini aspre,
roase de ploi!
paharul acesta
este o gură a furnalului
care consumă bere, vin...
el este un abis,
în care mai cazi câteodată!
el este un ochi,
care lăcrimează mereu!
dar ce păcat...
paharul acesta
e plin doar cu apă!

poezie de Constantin Păun din Elegie neterminată (1993)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

La naşterea mea

"Poezia nu e un mamifer
şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.
Îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig:
s-a născut un poem!
Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,
pe vreme de ploaie,
în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt,
la orele două după-amiază, fix când pleca
ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară.
Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive.
Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,
mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,
şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.
Numai că, privind pe fereastră, doctoriţa şi-a pus palma la gură,
pe stradă tocmai trecea un cortegiu funebru,
cineva se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ.
Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,
cine-i acela care îl va înţelege
şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori.
Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume
poemul acesta copil, îmbătrânit de zile.
Cuvintele par a fi fost pentru el
un fel de-a muri,
dar doctoriţa s-a întors, totuşi zâmbind, către mama:
«e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,
care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi!»"

poezie de Varujan Vosganian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

You and Die

am înghiţit fără să-mi dau seama
toată istoria lumii
uneori, când deschid gura, scot aburi din tunurile lui Napoleon
prin ochi îmi ies imperceptibile lacrimi din lacrimile Hypatheei din Alexandria
elina pe care creştinii au jupuit-o cu ţigle în locul numit Cinaron,
fumez din halucinaţiile lui Constantin,
când urc pe vreun munte, din nas îmi curge un firicel din sângele hipiotului genial pe care l-aţi răstignit,
am inhalat genocide care acum îmi ocupă o bună parte a plămânului stâng,
încearcă să-l perforeze
şi asta chiar acum
în prima zi caldă şi verde
de mai

inima mea s-a pus pe lătrat,
dă din coadă, scânceşte...
îmi spune: viaţa aceasta este un limax,
dăm pinteni unui limax muribund...

să desenăm deci,
să desenăm fiecărui munte care ne iese în cale
o guriţă cu ruj de buze
şi să-l sărutăm
ca şi cum am vrea să scăpăm de înec

copii musculoşi, scăldaţi în lumină,
cu piepturi goale, bombate,
pe care scrie cu litere mari:
"YOU AN DIE"
îmi arată punctul din care începe nebunia
seamănă cu un punct de trecere a frontierei,
are barieră, uşi,
ferestre, ghişeu, mustaţă, chipiu...
trec
fără să salut

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Justification act

poemul acesta te va căuta mult
nu are rezerve interdicţii
dar nici credinţă

poemul acesta te va durea

e ca un sfredel imens
care îţi intră în inimă chiar acum
aruncînd în aer bucăţi
de poeme mai mici şi mai grele

poemele mici
cu măreţia gîndului lor
calcă peste poemele mari
şi le acoperă cu o mantie neagră
ca pe nişte morţi
în luptă

dar totul e bine
în poemul meu mare

astăzi
în vara lui 2019
cînd tocmai ai fost trecut la cheltuieli
pentru ştiinţă
iar eu mi-am luat
cea mai schimbătoare la faţă
rochie nouă

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum fără de viaţă

Sunt frânt în prăpastia vieţii, drept punte părăsită
Duc poveri de veacuri-n trăiri, acum cu sensuri lipsă
Am asfaltul drept covor de verde-n negru şi piatră dură
Şi cerul nu-mi mai este decât o simplă imagine fără lună

Am trenciul rupt şi zdrenţuit ce-l port mereu într-o mână
Şi-un pantof ce-mi scrie soarta pe-o şosea de viaţă
Iubirea-mi este-n buzunarul inimii, grea povară-n oglindă
Iar timpul se ascunde de mine într-un colţ iubit de nefiinţă

Am o geantă de viaţă în care duc cu mine lovituri cu dobândă
Adunate-n încăperi de clădiri înalte şi-n turnuri fără lumină
Şi-n ochi am boabe otrăvite de lacrimi obosite, drept osândă
Şi ţin într-un pumn, o cruce, care mi-ai lăsat-o neagră şi ruptă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recrut

în cele nevăzute în care privesc
caut braţul Tău
iar Tu începi lucrarea Ta în mine
cu ascuţite îndemnuri de înaintare
mărşăluieşte stâng drept stâng drept
până umbrele dispar înalţă-te
pasăre
într-un moment de supremă atenţie
şi fără rezerve
recrut bine echipat nu te vei mai teme
de imposibil

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Frumos: Adică, ce încălcare vezi tu, măi Zmeule? Ordinea e cea alfabetică. "Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor". Făt-Frumos se scrie cu F, care e literă de frunte, spre deosebire de Z, de la Zmeu, care este coada şi ruşinea alfabetului!
Zmeul Zmeilor: Să-ţi fie ruşine! Acesta este un alfabet discriminatoriu. La noi, pe tărâmul celălalt, alfabetul începe cu Z...

replici din piesa de teatru Pacea cu zmeii, scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul acesta nu a fost scris niciodată

pentru că ai oprit cuvintele
într-o zi când speram să o luăm de la capăt
tu frumos şi cuminte
eu flămândă
ca de obicei
oho
ce poveşti aş fi născocit
şi carnea
şi sângele tău
ar fi învăţat
drumul iubirii întregi

dar
vezi tu
poemul acesta nu a fost scris niciodată
că nu am ştiut
cum dormi
cu mâna stângă sub cap
visând infinitul
din pieptul meu
sau cu dorinţe mai vechi
strânse sub pleoape
nu am ştiut nici că pleci
cu buzele arse
să îţi trăieşti bucuria de o zi
şi te întorci
în lanţurile singurătăţii

poemul acesta nu a fost scris niciodată
pentru că nu l-ai lăsat
şi ne-am întrors în aceeaşi tristeţe
când puteam să ne fim
ce ne-a fost dat să ne fim
aşa cum scrie în marea carte a vieţii

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primul drept al fiecărui francez este libertatea, dar situaţia lui reală este sclavia, deoarece săracul nu-şi poate câştiga existenţa decât printr-o muncă de rob. Dacă ar vrea să se folosească de preţioasa lui libertate, ar trebui să moară de foame. Într-un cuvânt, libertatea este un cuvânt gol, iar dreptul celui puternic rămâne un drept care stă mai presus de toate legile.

citat clasic din Denis Ivanovici Fonvizin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare de ce...?

Oare de ce din înaltul sublim
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic,
Acel ce-a creat şi ochiul şi lumea
S-a coborât într-un staul, smerit?

Oare de ce, Acel ce puterea o are pe toată
Şi face ce vrea,
În noaptea aceea luminată de îngeri
A renunţat pe de-antregul la ea?

Oare de ce în imensa clepsidră
În care cu toţii suntem boabe ce curg
Eternul Cuvânt ce-a rostit începutul
A venit printre noi să-şi găsească amurg?

De ce?
Oare de ce mă întreb eu acuma
Şi caut în traistă răspuns potrivit
Orice-ntrebare îşi poartă însemnul
Oare de ce? De ce a venit?

Cu mâna întinsă într-un gest drăgălaş...
- Îmi răsare acum imagine-n minte –
Acel ce se cheamă pe drept minunat
Cel Mare ce-acuma era COPILAŞ
A stârnit gelozia şi-a înfuriat
Oştenii, şi regii, şi-a lor oseminte.

Un han i-a fost locul din care respins
Sub abur de boi, prin muget şi paie
Din primele clipe El viaţa şi-a’ntins
Făclie în grotă închisă şi-adâncă,
Lumină pentru’ntreaga odae.

De sus plecat, parc’a lăsat un gol
Ca golul nost’ pustiu să-l umple
Oare de ce...
Din lumile-ascunse de ochiul meu mic
De sus din înaltul sublim
Golindu-se’adânc şi deplin
În staulul meu îl invit
La fel ca păstorii las turme şi oi
Şi vin să-L găsesc
Şi vin să mă-nchin,
Umil, şi smerit şi deplin!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!