You and Die

am înghiţit fără să-mi dau seama
toată istoria lumii
uneori, când deschid gura, scot aburi din tunurile lui Napoleon
prin ochi îmi ies imperceptibile lacrimi din lacrimile Hypatheei din Alexandria
elina pe care creştinii au jupuit-o cu ţigle în locul numit Cinaron,
fumez din halucinaţiile lui Constantin,
când urc pe vreun munte, din nas îmi curge un firicel din sângele hipiotului genial pe care l-aţi răstignit,
am inhalat genocide care acum îmi ocupă o bună parte a plămânului stâng,
încearcă să-l perforeze
şi asta chiar acum
în prima zi caldă şi verde
de mai

inima mea s-a pus pe lătrat,
dă din coadă, scânceşte...
îmi spune: viaţa aceasta este un limax,
dăm pinteni unui limax muribund...

să desenăm deci,
să desenăm fiecărui munte care ne iese în cale
o guriţă cu ruj de buze
şi să-l sărutăm
ca şi cum am vrea să scăpăm de înec

copii musculoşi, scăldaţi în lumină,
cu piepturi goale, bombate,
pe care scrie cu litere mari:
"YOU AN DIE"
îmi arată punctul din care începe nebunia
seamănă cu un punct de trecere a frontierei,
are barieră, uşi,
ferestre, ghişeu, mustaţă, chipiu...
trec
fără să salut

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda oarbă

Firul de sânge care îmi iese din buzunar
firul de lână care îmi iese din ochi
firul de tutun care îmi iese din urechi
firul de flăcări care îmi iese din nări

Tu poţi crede că urechile mele fumează
dar oamenii au rămas ţintuiţi în mijlocul străzii
pentru că în noaptea asta se vor vopsi în negru toate statuile
şi va fi insomnia mea aceea pe care o vei cunoaşte
o insomnie oarecare de cretă şi de argilă
o insomnie ca o sobă sau ca o uşă
sau mai bine ca golul unei uşi
şi în dosul acestei uşi vreau să vorbim despre memorie

vreau să mă miroşi ca pe-o fereastră
vreau să mă auzi ca pe un arbore
vreau să mă pipăi ca pe o scară
vreau să mă vezi ca pe un turn

poezie de Gellu Naum din Culoarul somnului (1944)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fereastră

Din fereastra ta ovală
Ce frumoasă îmi zâmbeşti!
Eşti lumină-n strai de gală
Când în suflet îmi priveşti,

Caldă rază de iubire,
Dezlegarea mea la dor;
Gândul meu deja ţi-e mire
Când din slavă te cobor.

Ai ieşit misterioasă
În răscrucea mea de drum
Care nu mai duce-acasă
Ci la soarta lui "acum".

În fereastra ta ovală
O crăiasă parcă eşti;
Amintiri îmi dau năvală
De prin cartea cu poveşti.

Hai, coboară şi te-aşează
La acest ospăţ regesc!
Din cer îngerii veghează
Pe cei care se iubesc.

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi- a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre capătul lumii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

Fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo
în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de pelerinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese
la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atât cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume din Volum: Ferestre spre marginea lumii. Editura: Pim/Iaşi, (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestre spre marginea lumii

fericirea mea e o fereastră prin care
privesc cerul şi din când în când
poteca ce duce
înspre marginea lumii
totul este asemeni cerului care
mă împiedică să văd dincolo

în fiecare dimineaţă
scormonesc prin memorie
am senzaţia că îmi lipsesc
câteva lucruri
lipsa asta mi-a împuţinat trupul
şi de-o noapte îmi tot spun
că sunt trist
doar
câteva iluzii se zbat pe uscat
şi-mi zgâlţâie privirea
sunt înghesuit într-un colţ
de întuneric şi lovit în plin
precum zborul din adâncul cerului
singurătatea îşi leagănă tăcută umbra
şi din când în când
îmi ciuguleşte din suflet
trupul mi-a devenit un loc
de perelinaj pentru toate păcatele lumii
durerile înalţă ziduri
nimeni nu intră
nimeni nu iese

la singura poartă din zid
mi s-a aşezat umbra şi cerşeşte
puţină libertate
doar atâta cât
să-l impresioneze pe Dumnezeu

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

zaţ sau orologiul-ascuţitoare, ba nu, carusel

mă scrie poemul acesta
de-a lungul minutarului
ce viteză
ca într-un carusel,
pe fruntea fiecărui căluţ
o literă – copilul din mine
ţine minte!

Din umărul stâng ţâşneşte
un cui
cuiul poftelor
umărul drept o ia înainte
dalta
aleargă un cuvânt deja rostit
ar fi vrut
să-l îmblânzească… e târziu!

mă dau jos vreme de o răsuflare
pe locul acesta cândva era
un vomitoriu, acum
extremitatea lui «3»
de pe cadrane – mut pasul
în «6», ploi reci, miros puternic
de amoniac
mă plonjez în stropul care vine
drept în ochi
ochiul drept – celălalt nedrept
reciteşte
de-a latul minutarului
silabe răsucite din poemul acesta
care mă scrie

cuiul îmi intră în palmă
palma dedată la mângâieri odinioară
fără mine caruselul
sporeşte viteza?… N-ar părea
Astfel începe zădărnicia
pe care o umple iluzia verbului!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp îngenuncheat

uneori când mă trezesc din somn
îmi dau seama că îmi eşti atât de străin încât
dacă te-aş atinge
braţele mi s-ar împietri
şi niciodată
dar niciodată
nu m-aş putea ridica din această nenorocire

uneori când te privesc
îmi dau seama că tu n-ai fost al meu
nici măcar o secundă
te-ai pierdut printre oameni
ca firul de nisip
în adâncul mărilor şi oceanelor

uneori când mă trezesc
şi te privesc
şi încerc
îmi dau seama că şi timpul stă în genunchi
rugându-te să te bucuri
măcar o dată
că sunt femeia care te iubeşte
fără să îţi ceară
nimic

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărări în vreme

Tot mai des mângâi scoarţa copacilor,
Obrazul vremii,
Îmi sunt dragi pietrele reci de pe drum,
Cerul care a căzut pe mine,
Pământul care s-a deschis şi m-a înghiţit,
De-atâtea ori,
Stâncile acestea care mi-au stat în cale,
Care mă împiedică mereu
Să escaladez o existenţă abruptă,
Cărarea înfrigurată care duce la tine.
Mângâi fina mătase a ierbii,
Florile de câmp,
Macii de pe rochia ta purtată.

Iubesc tăcerea ţărânii,
Ţărâna asta care mă împresoară,
Care tace când eu îi vorbesc
Din ce în ce mai des,
Care tace când o îmbrăţişez,
Şi îmi curge din pumni
Ca dintr-o clepsidră...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu-mi mai am viaţa.
m-am uitat după ea
în momentul în care am simţit
că parcă aveam cândva
ceva lângă mine care se zbătea,
legată scurt cu sfoară.

şi nu mai era.

ciudat e că acum
sunt o cuminţenie lungă.
ca aşteptarea seminţei
să se facă arbore. sau om.

te văd pe tine...
cum ai furat toată istoria planetei
din împrejurul sentimentelor
şi o descarci pe masă
cu vocea ta bărbătească...

îmi pun obrajii de ascultat
în palme.
aşa îmi dau seama
cum e să te îndrăgosteşti
pe îndelete.

atunci o văd. vie.

din întreaga istorie,
te prind rămas cu viaţa mea
în mână.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin lumina oglinzilor îmi simt goliciunea

e ziua aceea în care nu am curaj să mă ridic din pat
nici măcar să scot un picior de sub pătură darămite nasul
mi-e teamă să privesc în oricare loc al camerei ticsită de cărţi şi cărţi
şi lucruri inutile abandobate ca după o bătălie
în oricare parte aş îndrăzni să mă opresc aş simţi acelaşi rău

e ziua aceea în care nu vreau să mă dedic nici măcar mie ce să mai vorbim de alţii
prea trecători prin viaţă mai ales când e vorba de iubire
nu nu n-am niciun curaj să mă văd cu mine
trupul trecut prin lumina oglinzilor
parcă special amenajate îmi simt goliciunea
e o mare tulbure inside valurile îmi bat în inimă
uneori mă izbesc de zidul aceleiaşi singurătăţi care
umblă şi umblă bezmetică pe ţărmul lui ovidiu

e ziua aceea fără aburul unei cafele descântate în doi
vocea din telefon nu mă încântă prea tare
am nevoie de ceva palpabil să-mi dea frisoane
o altfel de trezire la viaţa asta morbidă

e ziua aceea când mă dor oasele de tăcere
scâşnesc dar nu mă întorc pe cealaltă parte
stau răstignită cu ochii în tavan se umezesc şi
dintr-odată mai mai să mă înghită o ploaie vioaie cu ferestre cu tot

asta nu e deloc ziua mea preferată
un gând îmi spune hai să-i facem o vizită
ploaia aruncă alice în mine şi toate se înfig
sângerând îmi las urma înspre ceea ce am părăsit
greu cu acest obstacol plumburiu să-l dau la o parte

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prezent

Numesc prezent
timpul pe care îl măsor de când sunt născut,
zilele copilăriei mele,
nopţile, indiferent de anotimp,
în care frumuseţea Căii Lactee vindecă de urât.
Numesc prezent
clipele în care îngerul meu mă păzeşte,
bucuria din ochii mamei
când mi-a cusut ia din clasa întâi,
tristeţea grijulie în care s-a învelit
când ştia că o să moară.
Numesc prezent
îndrăgostirea de soţia mea,
mândria sărată care îmi mijeşte în ochi
când fiul nostru îmi spune
că e mai înalt decât mine.
Numesc prezent
răspunsul pe care îl dau,
mereu sau tot timpul,
din oricare dimensiune...

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre prezent

Numesc prezent
timpul pe care îl măsor de când sunt născut,
zilele copilăriei mele,
nopţile, indiferent de anotimp,
în care frumuseţea Căii Lactee vindecă de urât.
Numesc prezent
clipele în care îngerul meu mă păzeşte,
bucuria din ochii mamei
când mi-a cusut ia din clasa întâi,
tristeţea grijulie în care s-a învelit
când ştia că o să moară.
Numesc prezent
îndrăgostirea de soţia mea,
mândria sărată care îmi mijeşte în ochi
când fiul nostru îmi spune
că e mai înalt decât mine.
Numesc prezent
răspunsul pe care îl dau,
mereu sau tot timpul,
din oricare dimensiune...

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de fluturi

Îmi curg fluturi din ochii calzi,
Îmi curg fluturi pe obraz.

Îmi curg fluturi pe spatele rece,
Îmi intră-n gură să mă înece,

Îmi curg fluturi pe nas, când respir
Mă umplu pe faţă, mă împroşcă cu mir.

Îmi curg fluturi pe mâinile slabe,
Sărută mai jos picioarele albe.

Îmi curg fluturi când te văd şi tac,
Sunt plină de fluturi în stomac!

Îmi curg fluturi rânduri, rânduri,
Din ochi, din ureche şi din gânduri.

poezie de Roxana Matiasi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima

O, inima! Mărturisiri afunde ard in ea.
Uimit eu mintea mi-o ascut
şi-n înţelesuri mari,
zvâcnirea i-o destram.

O, inima:
nebună, când se zbate-n joc sălbatic,
atunci,
atunci îmi spune că din lutul ei
a fost făcut pe vremuri vasul
în care Prometeu a coborât din cer
aprinsul jar ce l-a furat din vatra zeilor,
în timp ce zorile se ridicau peste Olimp
şi-şi ascundeau în poală stelele
ca un zgârcit comoara sa de aur.

O, inima: când para ea şi-o năbuşeşte
c-un giulgiu de linişte,
atunci îmi cântă
că lutul ei a fost odată un potir de lotus,
în care a căzut o lacrimă curată ca lumina
din ochii celui dintâi sfânt şi mare visător
care-a simţit îmbrătişarea veşniciei
şi straniul fior
al înţelesului ce stăpâneşte deopotrivă
apusul, răsăritul, cerul, marea.

O, inima: amurguri când se lasă grele peste ea
aud cum tainic îmi şopteşete
că ea e lutu-n care-odinioară pe Golgota
s-a scurs şiroaie sângele din trupul lui Isus,
când ghimpii îl muşcau cu nişte ochi de farisei.

O, inima: când pieptul ea mi-l sparge cu
bătăi de plumb,
atunci îmi strigă îndrăzneaţă
că peste veacuri lungi şi goale şi pustii,
când Dumnezeu se va-ndemna
să fac-o altă lume
şi-o omenire
din neamuri mari de zei,
Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei
Pe noul Adam.

poezie celebră de Lucian Blaga din Poemele luminii (1919)
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ploua pe afară

Când plouă rece pe afară
Să numeri lacrimile vagi,
Care din ceruri într-o doară
Plouă pe mine şi pe dragi.

Şi îmi e rece fără tine,
Şi tremur când mai bate vânt,
Îmi este tot amărăciune,
Îmi eşti durerea cât mai sunt.

Şi plouă, plouă toată ziua,
Chiar dacă-i soare, dacă-i cald
Şi simt în mine cum mă plouă,
Anunţă ploi un mic herald.

E apă multă, multă apă,
Cade din cer peste pământ,
Cad lacrimile şi se crapă
Din ochii mei şi din cuvânt.

Când ploua rece pe afară
Să te gândeşti, să mă priveşti,
Din când în când, iară şi iară,
Să te întrebi, mă mă iubeşti?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Drumul vieţii cu vorbe goale l-am pietruit şi cu desculţe palme şi-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nu–i fără de sfârşit
La captul unei zile am pus o dimineaţă fără nici un răsărit şi-am pus
nelinişti cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvăşire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârşitul unui alt început şi clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi

Am răsucit căderile unui timp şi-am întors ceasul unei singure clipe, şi-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârşit
Din colţul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărţirea
a fost neegală şi totul s-a întors
Am întrebat o lume, şi o alta, si o alta, care demult au tot trecut şi ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini

poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indonezia este ţara care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la o destinaţie cu un impact puternic asupra mea, este o ţară a aromelor. Am trăit câţiva ani în Indonezia, acum mult timp, şi încă mai ştiu să vorbesc indoneza. Când am aterizat prima oară în Jakarta, acum 30 de ani, mi-au fost necesare câteva săptămâni să îmi revin din şocul iniţial. O ţară unde natura este permanent copleşitoare, chiar şi în inima oraşelor mari, unde mirosurile sunt exacerbate. O plimbare prin piaţa de flori sau o călătorie în pădurea tropicală sunt experienţe pe care nu le voi uita niciodată. Din nefericire însă, pădurile indoneziene din Sumatra sau Kalimantan sunt în mare pericol, din cauza exploatării excesive şi a invaziei uleiului de palmier.

Gilles Thevenin în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceară şi fără logică

Plătesc tribut paşilor care sunt storşi
din ace de brad
de către degetele răsucite ale apei

Mângâi tresărind din copertă
capetele păpuşilor din cârpe când stelele zburlesc
buclele lor verzi
sub capacul de la lădiţa cu comori pe care timpul îl presează cu o stâncă

pleoapele păpuşilor îmi spun că nepăsarea calcă pe propriile ei urme
dinainte de a trece prin sunetele flautului fermecat
care îmi trezeşte teama în fiecare dimineaţă înrourată de sare
fără a-şi da seama
dacă răspântia a avut un drum sau mai multe în amprenta ei

dansez în parfum de ambră lăsând corpul meu
să-mi alunece din palmă
în mijlocul picăturii care se prelinge pe geam -
dar o crăpătură vorbăreaţă îmi schimbă drumul

mii de ochi mă fixează din guri larg deschise
care casc de eleganţă
ochii împăienjeniţi de gene, de uimire şi de vorbe goale
privesc jocul meu cu acele albinelor
din fotografia îngălbenită
de ceară

poezie de Alice Diana Boboc
Adăugat de Eliana Serban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept

când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
(fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine)
mai ştii când cu degetele murdare de magiun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...
acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi cer iertare, bunico!

lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care
am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră
o să aştept
când plouă îmi aud copilăria
în aburul ei te văd bunico
dimineaţa devreme cum
îmi linişteai somnul
cu un sărut
fiecare atingere o simt în anii scurşi
prin clespidra din mine
mai ştii când cu degetele murdare de majun
desenam pe geam ochii lui tata?
cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei
şi nu spuneai nimic...

acum mi-e inima strânsă ca un purece
salt din durere în durere
oftez
dar nu spun nimic
fiecare zi mă interoghează
ca pe un condamnat
mă ridic şi privesc în noapte
poate îmi trebuie un sprijin
iubire şi încredere sau
câte puţin din fiecare

e noapte şi plouă

îmi cer iertare, bunico!
în casa în care am iubit prima oară
s-a instalat un păianjen
mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine
ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme
faţa de masă s-a rupt pe la colţuri
nucul din curte sub care bunicul potcovea caii
s-a maturizat
scrânciobul a îmbătrânit şi el
gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit
în rest sunt toate cum le ştii
din când în când timpul
mă strânge de piept
dar nu-i bai...

e noapte şi plouă
cobor în întunericul din mine şi aştept...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!