Sunt mort şi viu...

te-am omorât cu o-ntrebare
şi tot aşa, eu, am murit,
nu de o moarte ca oricare,
sunt viu şi mort, sunt viu murit

din buzele-ţi frumoase, pârguite,
din ochii tăi în foc, cu foc,
atâtea vorbe au fost asmuţite,
să-mi rupă inima, din loc în loc

m-a omorât a ta suflare
şi tot cu ea, mult mai iubit,
atât de dulce, suavă alinare,
mi-ai dat să mor, dar am trăit

obositor îmi este timpul darnic,
de amăgiri, de bucurii,
prin patul singur şi şăgalnic,
te caut în somn, să mor o zi

se zbate sufletul în mine,
e răscolit, e obosit
se-nvârte moartea, nu-i e bine,
sunt mort şi viu.. sunt nedorit

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristă floare

Dacă nu mor, cui rămâi?
Dacă mor, a nimănui.

Viu de ce să fiu aş vrea,
Dacă nu te pot avea?

Mort de ce să vreau să fiu,
Dacă mort înseamnă viu,

Iar viu se traduce prin:
Fără tine? Ca un crin

Rupt de vânt, nepăsător
Dacă mă usuc şi mor

Într-o zi sau, într-o glastră,
Pus de tine la fereastră,

Deşi nu sunt viu, să par,
Cât mai am apă-n pahar...

Versul meu, ce tristă artă,
Vas viu la o floare moartă

Care pică pe-o hârtie,
Dorul tău când o adie,

Mâna mea ce-n tremur scrie,
Frunză-n moarte, frunză-n vie

Literă cu literă
De aripi se scutură

Ca petalele, pe rând,
Până cine ştie când...

Chiar această poezie
Poate ultima să fie.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (7 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturie

Sunt încă viu în clipa când te chem,
sunt nervi şi oase, carne grea şi sânge,
dar – mai ales – sunt aerul ce plânge
deasupra ta ca-n moarte, ca-n blestem;

sunt viu şi fraged ca un miel bălai
purtat prin pieţe, prin restaurante;
sunt sufletul, dintâiul, al lui Dante
bătând la poarta-de-din-jos-de-Rai...

se face iarnă prin cămări ascunse,
mor fluturii, ca fulgii, la fereşti;
anii de azi îmi spun că mă iubeşti,
dar osiile lumii sunt neunse –

că se aude vântul pustiind
grădinile cu paseri de aramă
şi eu sunt singurul care dă seamă
de zariştea fugită din colind...

sunt viu, eşti vie încă... mărturie
stă mâna asta rece, care scrie.

poezie clasică de George Florin Cozma
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt bolnav

Azi nu mai fumez,
Nici nu mai visez
Şi nici teatru nu mai pot juca.
Sunt golit de tine
Şi scârbit de lume,
Ca un biet orfan,
Ca un biet golan.
Nu mai pot trăi,
Nu mă mai trezi.
Patul parcă-mi zboară,
Mă trezesc la gară
Şi te-aştept deşi nu vii nicicând.
Sunt bolnav,
Complet, complet, bolnav.
Când mamă m-ai pierdut în noaptea mare
Şi m-ai uitat singur în disperare.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Nu ştiu unde sunt
Şi nu plec niciund'
Viaţa asta o duc de vreo doi ani.
Eşti un foc târziu,
Eu, un peşte viu
Ce se zbate pe uscat
Sub jarul tău,
Mă simt istovit,
Sunt prea obosit,
Nimic nu mă mai face fericit.
Când "ei" sunt acasă
Cu moartea la masă
Beau tot whiskey-ul ce-a ramas în bar.
Vapoarele mele
Ce purtati drapele,
De ce nu mă puteţi lua cu voi?
Sunt bolnav,
Incurabil, bolnav,
Versuri moi şi line
Îmi cântă prin vine
Până cad ca o pasăre moartă-n drum.
Tu mă avizezi, de cânt mă privezi,
Îmi răpeşti talentul, fără remuşcări.
Dragoste ce-ai fost,
Nu, nu mai ai rost,
Sunt mai singur astăzi ca oricând.
Ascult ca un prost,
Muzică pe post
Ascult din nou vocea mea, cântând.
Sunt bolnav,
Complet, complet bolnav.
Cum mi-ai putut fura cântecul?
Cum mi-ai putut rupe sufletul?
Versul, inima.
Da, sunt bolnav,
Dar stau pe baricade şi aştept mereu
Ceva, chiar dacă sunt bolnav.

cântec interpretat de Serge Lama, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blocat în timp

Sunt în acelaşi loc în care lumina mea te-a întâlnit
Şi-a ta lumina arzătoare pentru o clipă m-a privit.

De sus, lumina călătoare a soarelui ne-a încălzit,
Acum lumina-i o răcoare sub care cerul mi-e strivit.

Sunt în acelaşi loc în care copacii ne-au înconjurat,
Să nu ne vadă orişicare ce trec în lungul şi curbat.

Sunt tot aici, cu amintirea ce mi-a rămas când ai plecat,
Copacii dorurilor noastre privesc spre mine, camuflat.

Sunt în acelaşi loc de veghe pe care îl păzesc cum ştiu,
În el e doar amărăciune şi e tristeţe şi pustiu.

Pustiu-i cuibărit în mine cu tot ce are el mai viu,
În mână ţin doar o hârtie pe care niciun rând nu-ţi scriu.

Sunt în acelaşi loc în care copacii au îmbătrânit,
În bătrâneţea lor neclară lumina nopţii a albit.

Sunt în acelaşi loc în care aştept ceva în răsărit,
Să mă trezesc din somnul care cu visul lui m-a otrăvit.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoepitaf

E Molière aci-n sicriu,
Dar nu ştiu dacă-i mort sau viu...
Să fie mort... Cum a murit,
Fiind bolnav... închipuit?!
De nu e mort, nu spui ca mine
Că-şi joacă rolul... foarte bine?!

hexagramă de Moliere din Din epigramiştii lumii (2000), traducere de Aurel Iordache
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele absent

O să-nchid ochii, zic o rugăciune şi dorm apoi, că e târziu.
De tine nici o veste, eşti mort, bolnav, sau încă viu.
Nimic. Şi nici nu mai contează. În lumea ta n-am loc,
E plin. Să fii iubit, rămâi cu bine. Eu te-am dorit cu foc

Şi patimă arzând. Dar n-a fost decât vis. A fost la mine-n gând.
Eu doar aşa eram cu tine, şi nici măcar, fior plăpând.
Că de atins nu te-am putut, ai frică de blândeţe.
Tu nu ştii vorbe dulci, doar ură şi furie, rău, tristeţe.

Acum mai uit, ce bine. Nu eşti mereu prezent.
Curând vei fi din viaţa-mi, doar marele absent.
N-o să mai ştiu de tine, cum mult timp n-am ştiut.
Am vrut, tu nu, dar înţeleg... Nu s-a putut.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai sunt statuie rece

Tu mă-învălui cu iubire,
Eu platonic cum mă ştiu,
Te admir doar din privire,
Parcă-s mort, deşi sunt viu.

Paşii te aduc spre mine
Chiar dacă nu te-am chemat.
Aş vrea ca să fug de tine,
Dar rămân tot nemişcat.

Când m-atingi eu mă sfiesc.
Un fior prin mine trece.
Iubirea ţi-o-împărtăşesc,
Nu mai sunt statuie rece.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Te-ai uitat vreodată în oglindă
Să te vezi in ea viu
Mai viu decât ce e viu
Şi eu cel ce o privesc sunt mort...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele crud

Sunt singur şi nefericit ca moartea
Sunt singur şi nefericit ca vântul
Prieten bun îmi este numai cartea
La care scriu acum, apoi mormântul.

Da, vreau să mor, să fiu măcar o clipă
Cu vântul şi cu moartea la un loc
Să zbor spre cer şi să mă fac risipă
De dor la îngeri ce le-aş pune foc.

Sunt singur şi nefericit ca viaţa
Sunt singur şi nefericit ca focul
Mă-ntorc, după ce scriu, ca dimineaţa
Soarele crud. Aşa mi-a fost norocul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2008)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi este populat,
Satul e tot mai pustiu.
Timpul, în loc parc-a stat.
Totu-i mort, nimic nu-i viu.

catren de Dumitru Delcă (13 mai 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a-ntâmplat să te găsesc...

mi s-a-ntâmplat să te găsesc, să te zăresc trecând,
de-atunci pe loc eu te-am iubit şi te iubesc profund,
ai răsărit în ochii mei, un trandafir plăpând,
cu ochii umezi de idei şi ei m-au răscolit

mi s-a-ntâmplat să îţi zăresc, o poză undeva,
imaginea cu flori de câmp şi tu o floare stea,
petale roşii te îmbracă şi albul pur, pe corp,
puţin îţi lasă să se vadă, forma de corp ce-i copt

mi s-a-ntâmplat să te iubesc, să numai dorm deloc,
să ies mereu pe drumul care, te-opreşti din loc în loc,
să te urmez dar de departe cu paşii mărunţiţi,
să îţi privesc făptura dragă cu ochii pironiţi

mi s-a-ntâmplat şi ce să fac, să te alung nu pot,
îmi bate inima să spargă pieptul bătrân de mort
şi mintea mi-a rămas blocată cu gândul tot te chem,
să-mi potoleşti dragostea oarbă ce parcă-i un blestem

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mor

Mi-e frig. N-ar trebui să-mi fie. E primăvara peste tot,
Dar nu şi-n mine. Eu nu pot
Să uit că mi-ai cerut să plec. Am îngheţat şi sângele mi-e albastru,
Nu mai curge. Un dezastru.

Stă-n loc. De piatră-i carnea de pe mine şi inima a amorţit.
De ce să plec? Că te-am iubit?
Oricum o fac şi aşa plecată. Şi chiar de inima mi-e moartă
Tot stau plângând, pe lângă poartă.

Că poate treci şi te opreşti şi-mi spui că ai glumit sau nu mai ştiu.
Mi-e sufletul mai mult decât pustiu.
Ce viaţă am acum când tu nu eşti. E seacă, fără aer şi cu dor.
Cred c-o să plec de tot. Să mor.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţ să mor câte puţin

Învăţ să mor câte puţin
În ochii propriului destin,
M-aşez la sânul tău târziu
Să mor şi să rămân tot viu.

Lăsa-voi urme în priviri
Petale albe în iubiri,
Voi fi şi stea din cer căzută
Pe-o creangă dulce de cucută

Sorb cupa florilor cu rouă
Din palma ta cu formă nouă,
Ţinând în ea îngeri şi sori,
Fluturi ce duc în spate nori.

Îmi duc privirea către rai,
Sufletu-n sunete de nai,
Mă-mbăt cu fericirea lor
Când îngerii m-ajung în zbor.

Tu ţipi în jur ca o leoaică,
Încep şi ielelor să placă,
În nesfârşit albastru joc
De tine vreau să am noroc.

Învăţ aşa să mor puţin
În sânul propriului destin
Şi-n universul meu târziu
Atâta mor pe cât sunt viu!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii care plâng

În regenerabilele fragmente de timp
Tot ce e strict se transformă-n mormânt
Cu regretabile fracturi de nimic
Tot ce e mort se consumă în timp.

Din efemerele rostogoliri spre adâncuri
Tot ce e viu se preface-n pământ,
Sub scoarţa fricii gemem de nimic
Tot ce e slab se pierde în vânturi.

În deflorabilele cadavre ce ne plâng
Tot ce e sânge se revarsă-n labirint
Ca viermi secaţi ne tragem spre nimic
Tot ce e viu sunt ochii care plâng.

poezie de Alexandrina Vlas (1 martie 2018)
Adăugat de aliona vlas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţ să mor câte puţin

Învăţ să mor câte puţin
În ochii propriului destin,
M-aşez la sânul tău târziu
Să mor şi să rămân tot viu.

Voi lăsa urme în priviri
Petale albe în iubiri,
Voi fi şi stea din cer căzută,
Pe-o creangă dulce de cucută

Sorb cupa florilor cu rouă
Din palma ta cu formă nouă,
Ţinând în ea îngeri şi sori,
Fluturi ce duc în spate nori.

Îmi duc privirea către rai,
Sufletu-n sunete de nai,
Mă-mbăt cu fericirea lor
Când îngerii m-ajung în zbor.

Tu ţipi în jur ca o leoaică,
Încep şi ielelor să placă,
În nesfârşit albastru joc
De tine vreau să am noroc.

Învăţ aşa să mor puţin
În sânul propriului destin
Şi-n universul meu târziu
Atâta mor pe cât sunt viu!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul nerisipitor

— Cu cel ce nu-i decât un ciob,
cu un hoinar te bucuri, tată.
Eu ţi-am dus greul ca un rob —
şi n-ai fost vesel niciodată.
— Da, fiul meu, tu ai robit,
dar eu te-aştept de-o veşnicie
ca să-mi slujeşti ca fiu iubit,
din dragoste, nu pe simbrie...

— Cu-acest fugar, cu-acest proclet
petreci sub viţă şi sub cetini.
Şi mie nu mi-ai dat un ied
ca să mă bucur cu prieteni.

— O, nu un ied, ci zeci de zeci
ţi i-aş fi dat, căci se cuvine.
dar tu voiai ca să petreci,
vai, cu prietenii, nu cu mine...

— I-ai dat inel împărătesc
şi mantie de in cu ciucuri.
Iar eu de ani şi ani trudesc,
şi tu de mine nu te bucuri.

— Tu eşti al meu. Dar eşti pustiu.
El s-a întors din foc şi gheaţă!
El a fost mort şi azi e viu,
iar tu trăieşti şi nu ai viaţă.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrân Pământ

Bătrân Pământ, bătătorit de păsurile vremii,
Preafrământat şi răscolit de oameni şi milenii
Sunt mulţi acei ce i-ai hrănit cu pâine şi mărire,
Cu strălucire şi belşug, cu dor de nemurire,
Şi-a căror soartă ai unit apoi în bolta-ţi sumbră,
Trezindu-se că tu, Pământ, te-ai dus ca şi o umbră.
Iar bogăţia, slava lor, coroane, sceptre, nume
Le-ai spulberat, ostil Pământ! Au fost ca nişte spume.
Ei sunt acuma la un loc cu plebea ordinară,
Cu sărăcimea căreia n-au vrut odinioară
Nici o dojană a le da. Acum, fără-osebire,
Le macini carnea, iară ei se duc în nemurire.
Nu meriţi, nu, bătrân Pământ, s-adun comori pe tine!
Mi-e scârbă de onoarea ta! Tot ce dai tu, nu ţine.
Înşelătoarele baloane de la clăbucul de săpun
Îţi concurează ispitirea şi preţul ce pe tine pun.
Detest chemările ce-mi faci şi amăgiri bizare.
Tu doar promiţi, dar ştiu ce dai: speranţe-nşelătoare.
Îmbie-mă, dar e-n zadar, căci am găsit un Altul,
Coborâtor din alt tărâm, din cerul preaînaltul.
El mi-a înfipt adânc în piept speranţe şi-mplinire,
Şi-n haosul în care tu m-ai dus prin amăgire,
"Lumină!" El a poruncit şi "Linişte deplină!"

Trezit din somn de amăgiri, prin pacea Lui Divină,
Vreau să ţi-o spun dar apăsat: eu pot a te alege;
Dar tot ce ai chiar de mi-ai da, nu poate să mă lege!
Tu eşti un cerc, un globuleţ prin spaţiu-alergător,
Şi tot ce dai e trecător, ca gândul zburător.
Căci ce eşti tu, bătrân Pământ? Un punct de conştienţă
A Celui care singur e, singura existenţă.
Un singur "SUNT" ai cunoscut şi tu, şi eu, şi toate:
Acela este Dumnezeu, din sferele înalte.
De El, de acest singur "SUNT" mi-e inima legată,
Cu o iubire de la El. Tu nu poţi niciodată
A mă avea din mâna Lui, nici prin momeli, nici forţă,
Căci arde-acum în viaţa mea a dragostei Lui torţă.
Bătrân Pământ, o ştiu, aşa-i, nu eşti tu vinovat,
Ci eu-s acel ce te-a făcut să fii azi blestemat.
Dar în curând vei fi şi tu sfinţit, cum sunt şi eu
Pe-altarul arderii prin foc trimis de Dumnezeu.
Aşa cum viaţa mea a ars prin crucea lui Isus,
Aşa vei arde nimicit şi tu prin foc de sus,
Ca să te naşti un nou Pământ, curat pentru vecie,
Pe care va trona în veci Cel viu din veşnicie.
De-aceea eu nu preţuiesc comorile-ţi fragile,
Căci viaţa ta s-ar număra oricând chiar şi în zile.
Aceasta ştiu de la Acel din, prin şi pentru care
Am fost făcuţi şi eu, şi tu, creaţiile Sale.

O da, bătrân Pământ, acum lumina Lui cerească
Îmi e cu totul îndeajuns, la timp să mă trezească
Din somnu-adânc al lui Satan, ce-arată înspre tine
Ca înspre singurul ce eşti, de care totu-ar ţine.
O, da, Isus îmi e de-ajuns. Iar tu, de vrei a-mi da
Un loc sau vreun hatâr cumva, mie-mi e totuna.
Filele istoriei tale acum sunt pe sfârşit,
Iar eu, urmaş al lui Isus, de Tatăl sunt trezit
Să văd ce soartă ai: curând vei arde-n întregime,
Cu aur, slavă, bogăţii, cu tot ce ai pe tine.
Ei, spune-atunci, bătrân Pământ: când ştiu că pe altar
Vei arde în curând de tot, aş mai putea măcar
Să mă gândesc a mă lega de tine în vreun fel?

O, nu! Isus îmi e de-ajuns! El, Singurul Acel
Ce-n veci rămâne neschimbat. Isus mi-ajunge acum,
De nu mi-ai da, bătrân Pământ, nici praful de pe drum!
Degeaba strigi, căci eu sunt mort. Ce-i viu acum în mine
E slava vieţii lui Isus, ce te-a învins pe tine,
Atunci când tu L-ai ispitit, în ţarina pustiei,
Cu toată strălucirea ta şi slava bogăţiei.
Acel Isus e azi al meu. El mi S-a dăruit.
Şi mi-e de-ajuns. De ce mai strigi? În El sunt împlinit.
Tu n-ai ce-mi face, eu sunt mort. Isus trăieşte-n mine,
Şi cheamă-L, dacă mâna-ţi dă, cu daruri de la tine.
Nu mă înmoaie amăgiri, nu mă-nspăimânţi nici cu urgii.
Isus pe toate le-a-nfruntat, şi împotriva Lui tu vii.

Isuse, Tu îmi eşti de-ajuns în orice-mprejurare;
Eu numai Ţie îţi aduc, acum, şi-n veci o venerare,
Un preţ, tot preţul care e şi toată-a mea-nchinare!

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După Păunescu...

Mă doare, amintiri mă dor,
Că tot se duc de-ai mei, iubiţi;
Îmi pierd vedenii, actorii-mi mor...
Nu mai aud că sunt doriţi!

Mă doare, gândurile-mi vor
Să zboare timpul înapoi
Şi nu-mi pot ţine artişti, ce mor...
Văz se tot scade... Aţi plecat, voi?!

Mă doare, descărcat mosor
E rola filmului, ce aveam.
Mă doare că eroii-mi mor
Şi moartea lor mi-e zid... un geam!

Mă doare, frică am, un fior,
Că ştiu, eternul nu e viu
Şi întoarcere-i când o să mor...
Ne-am revedea, într-un târziu...!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (19 decembrie 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!