Trenul spre neant

Eu vin cu toată viaţa mea şi gulerul deschis
Şi pe peron aştept un tren ce merge spre abis,
De-aici încolo nu mai sunt nici gări şi nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari şi pomii tot mai rari.

Voi lua un tren către neant, mi-am cumpărat bilet,
Mai tare muzica o dau şi inima încet,
Se-aude-un zumzăit mărunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se ţipă un raport.

Dar eu îi las pe pasageri să zică tot ce vor,
Eu, dacă ei se urcă-n tren, sunt gata să cobor,
Sunt pasagerul spre neant, şi mi-e destul atât,
Cu cei din urmă bani ai mei nu vreau să mor urât.

Călătoria tot o fac, oricât ar fi de greu,
La cap de linie aştept să vină trenul meu,
Dar mi se pare că aud un glas cum n-a mai fost
Certându-mă pentru ceva, luându-mă la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cădea la rândul ei în umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toţi au murit cândva,
Eu sunt de-o viaţă în neant şi nu am cum pleca.

Când greieri duc din loc în loc luminile din cer
M-aşez la geam în trenul meu şi simt că-ncep să pier,
Nu-i nici un tren către neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant către neant, neant către neant.

|

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În neant

o zi are în ansamblu aceleaşi coordonate
iar ziua din mine acelaşi rol -
soarbe toate umbrele nopţii
şi le asmute în neant către himerele zilei -

zilele sunt nişte răstălmăciri mototolite-n pumn,
sunt frânturi extrase din miile de reply-uri
adunate peste luni şi folosite drept momeală
stării de bine

stăm pe banchiză, cu creierul gol
şi ne lăsăm gândurile să cadă "în picioare"
ca să spunem apoi
că ne-am dresat convingerile

faţă în faţă cu viaţa mă ascund în pieptul credinţei
agonizând fractal în turnul chibzuinţei
şi însufleţesc rabdarea către al meu neant,
mă asociez cu viaţa, iscoditor liant.

poezie de Valentin Tufan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul este un neant faţă de infinit, un tot faţă de un neant, o medie între un neant şi tot.

citat celebru din Blaise Pascal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neant

Doar florile mai adună
Lumina!
Tristeţea e gri,
lacrima incoloră,
timpul e fum şi cenuşa-i uitată,
omul, neant.
Neant, viaţa toată!

Gândul e roşu
Cum roşie-i zarea!
Albastru răsare uneori, cerul.
Sângele cheamă la el
depărtarea.
Afla-vom vreodată luminii,
misterul?

Sămânţa
în galben s-a-nveşmântat.
Embrioni verzi
mai germinează pământul.
Istoria lumii s-a tot repetat
şi-n toate acestea,
suveran e Cuvântul!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Floare de cais
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neant

Doar florile mai adună
Lumina!
Tristeţea e gri,
lacrima incoloră,
timpul e fum şi cenuşa-i uitată,
omul - neant -...
Neant, viaţa toată!

Sângele-i roşu
Cum roşie-i zarea,
Albastru răsare uneori, cerul,
Gândul mai cheamă la el
depărtarea...
Afla-vom vreodată luminii,
misterul?

Sămânţa
în galben s-a îmbrăcat,
Embrioni verzi
mai germinează pământul,
Istoria lumii s-a tot repetat
şi-n toate acestea,
suveran e Cuvântul!

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Floare de cais
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din noi, praf

Alb, până mai ieri.
Azi, gri, până când?
Negru?
Nu.
A trecut de ceva vreme,
şi a rămas cenuşă.

Mai întâi a fost Neant,
iar mai apoi, Ceva.
Acel Ceva ne-a transformat,
... am vrut Apocalipsă.

Aparent, se cam sfârşise,
însă dincolo era lumină.
Mă orbisei.
Mă orbisem.

Neant.
Ceva (?),
vag.
Apocalispă?
nu.
Neant.
Apoi, Ceva.

A trecut timp de atunci.
Ceasul ş-a urmat acele monoton.

Zile curgeau, se-nchidea Cerul tot mai tare,
se-nchidea Ceva-ul de la noi.
Ceva ce nu mai exista demult, în mod real.

Mă-ntrebam pe-atunci, de ce?

Ceasul acela...
ceasul acela m-a trezit.
Ceasul acela ce-şi urma acele monoton.
De aici, Neant, din nou.

Te uitasem.
Apoi Ceva.
Nu, nu era.

poezie de Georgiana Manolea (3 martie 2009)
Adăugat de Georgiana Manolea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul tren

ultimul tren îl aştept în gară
lumea se înghesuie pe peronul îngust
am în valiză emoţii de vară
şi în buzunare poeme cu gust.

ultimul tren mă duce spre succes
cu fiecare gând mă apropii de cer
am în suflet carduri de acces
deschid porţi solare cu armuri de fier.

undeva în lumină este visul meu
vreau să ajung la el cu ultimul tren
voi străbate timpul chiar dacă mi-e greu
mi-e voinţa mare - tonus de refren.

aştept trenul meu în bătrâna gară
îmi ţin companie acorduri de chitară.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresie VIII

E-un aer de sobrietate
În tot ce fac şi tot ce spun...
Cândva, eram copil nebun –
Azi, mă gândesc prea des la moarte.

Şi-albastrul bolţii, preaînalt,
Îl tot privesc cu-nfrigurare...
Oare sunt gata de plecare –
Spre Cer, spre iad sau spre neant?

Şi, totuşi, sunt legat de lume
Căci, câteodată-i chiar frumoasă...
Dar când tristeţile-i m-apasă –
Întunecimi vin să mă-ndrume

Către tărâmuri neştiute
De nimenea dintre cei vii...
Visez limanuri albăstrii -
Dar şi genuni de vânt bătute.

Nu ştiu-aceste gânduri sumbre
De unde şi de ce îmi vin...
Oare-ale zilelor venin
Mă tot împinge către umbre?

Şi tot mai des, regrete-amare,
Se zbat în suflet cu duiumul...
Viaţa mi-a trecut ca fumul
În plângeri sterpe, solitare.

În timp – de toate-am săvârşit
Şi am simţit ce e iubirea -
Căci să iubesc mi-a fost menirea
Deşi, adesea-am şi urât.

... E-un aer de sobrietate
În fapte şi în tot ce spun...
Mi-e dor să fiu copil nebun –
Dar ştiu că asta nu se poate...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A iubi toamna

A iubi, toamna, e-un biet pleonasm,
O poarta in cer se-nvirteste, neunsa,
Cad, iata, imperii de tulbure frunza
Si totusi se aude si ultimul basm.

A iubi, toamna, e oglinda-n oglinzi,
Halouri ciudate pe lucruri danseaza,
Insecte damnate fac cuiburi in raza,
Speranta renaste in cei suferinzi.

A iubi, toamna, neant si refren,
Vin pluguri pamantul spre cer sa-l rastoarne
Si ultimul fulger, semnat ambigen,
E parc` - un altoi pentru sange si carne.

Si tipa a pierdere tren dupa tren
Si mieii duc iarba uscata pe coarne.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depresie de toamnă

În acest an de stihii năpădit
Şi încărcat de ură mult prea crunt –
Nici pomii, nici iubirea n-au rodit –
Nici crizanteme, parcă, nu mai sunt.

E o toamnă tristă, plină de mâhniri,
Tristeţi rodesc în suflet şi-n grădini...
Ca-ntr-un blestem, mă–ntorc în amintiri
Şi anii mei – îi simt tot mai puţini.

Prilej de veselie nu găsesc
În acest început de veac hain...
Nici nu mai ştiu ce-nseamnă să iubesc
Şi-n inima-mi se adună mult venin.

Doar cârcotesc la fiecare pas,
Ce tot mai greu prin viaţă mi-l târşesc...
Şi vorbe de ocară, al meu glas –
Despre-al meu trup şi suflet des rostesc.

Şi gânduri sumbre mintea-mi otrăvesc,
Dorinţe vagi de trecere-n neant...
Doar despre morţi îmi place să vorbesc
Şi tot mai des cu huma sunt galant.

O! Ce fior năvalnic ar putea
Să-mi salte ochii stinşi către azur?!
Să lumineze stearpă viaţa mea –
Să mă simt tânăr şi să mă simt pur.

E prea târziu, aceste-s doar visări,
Regrete, doar regrete mă-nconjoară...
S-au stins ale speranţelor vii mări –
Fiinţa mea tânjeşte să dispară...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este omul în mijlocul naturii? Un neant faţă de infinit, un tot faţă de neant: o mijlocire între nimic şi tot.

citat celebru din Blaise Pascal
Adăugat de Elena Meculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul tren

Dacă-mi dai un semn,
Poate am să te chem,
Şi-şi trimit formal,
Trenul personal.

Şi te chem solemn,
Ca la un consemn,
Să pornesc apoi,
Un tren fără noi.

Şi mărturisesc,
Că te mai iubesc,
Şi de-am să te uit,
Dă-mă dispărut.

Că am fost mereu,
Doar noi, tu şi eu,
Într-un paradis
Devenit abis.

Şi de-am să greşesc
Să mă-ndrăgostesc
De altcineva,
Nu mă blestema.

Ai greşit şi tu,
Astăzi, da şi nu,
Şi ai să mă vinzi,
Iar la suferinzi.

Poate că-s naiv
Dar am un motiv,
Să aştept un tren
Fără vreun însemn.

Şi dacă mă vrei
Vino să mă iei,
De pe un peron
Fără de blazon.

Şi am să-ţi şoptesc,
Doar că te iubesc,
Într-un trist oraş,
C-un tren fără naş.

Poate că-s boem,
Şi duc la extrem,
Dar rămân străin
În al tău destin.

Şi ca un final,
Scrie în jurnal,
C-am rămas captiv
Unui mit naiv.

Poate că-s nebun,
Că mă mai consum,
Şi-aştept în oraş,
Trenul fără naş.

Şi nu te acuz,
Dar devin confuz,
Că aştept etern,
Tot ultimul tren.

Nu te mai îndemn,
Totuşi dă-mi un semn,
Şi dacă-am să uit,
Dă-mă dispărut...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate, vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece, totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că mi-e nesuferită
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume, despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea, voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri
vor avea ei grijă de asta
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el, ar fi lipsă de respect,
opresc să alimentez prin staţia de vise;
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu adevărul
cine sunt eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme veneam aici la curtat Luna de pe cer, cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi
fericită.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare într-o cabană ieftină,
abandonat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare
desenez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu; plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt, cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează sufletului meu.
Acuma port în inimă un simbol sfânt, ştiind că-n serile apuse, te făceam fericită
cuvântul liber, aiurea apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Autor (2017)
Adăugat de Roberto Kuzmanovic
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mocăniţa, în drum spre neant

Nu pot să ţes un vers fericit, nemărginit,
în drum spre neant cu mocăniţa,
înconjurat de frunze uscate,
vagoane goale şi cărbuni încinşi
fiindcă spun tot ce simt, sunt rece,
totu-mi pare devreme
poate că toamna asta nebună care se crede iarnă
şi ştie că nu-mi place e de vină
apoi să-mi ceară muze ieftine să zbor cu ele spre libertate?
m-am detaşat cu drag de-această lume,
despre care unii vorbesc de parc-ar şti,
sunt în veşmânt alb, dar singur, cu împărăţia goală
goală şi al naibii de mediocră
eu sunt un egoist notoriu
tristeţea e a mea,
voi o aveţi pe a voastră şi a urmaşilor voştri.
Vor avea ei grijă de asta, să nu vă fie cu mirare
voi dansa cu monotonia greţoasă, neînţeles nicicum,
evadez din cuşca misticismului, ce lanţuri slabe!
Nu vreau să-mi împart nemulţumirile nici cu el,
ar fi lipsă de respect;
opresc să alimentez prin staţia de vise,
pe aici am călătorit mai mereu,
m-am proiectat prin alte unde, să aflu tot adevărul
cine-s eu?
un sociopat care nu se plânge că n-a aflat totul din nimic...
Într-o vreme, veneam aici la curtat Luna de pe cer,
cu praf de stele.
Tu habar n-ai ce strălucea apoi.
Acum ştii că fusese mâna mea
pe dincolo, peste tot sau pe nicăieri,
la mare, într-o cabană ieftină,
uitat absurd şi complet zilei de ieri,
sub astre doar nisip, poeme-n zare îi cântam.
Un mov pur de bun augur se aşterne-n depărtare,
creionez curcubeie
picură litere eterne pe pergamente cereşti din empireu;
plec!
dulcele cântec plutind pe un val, vânt,
cum vrea, cum ştie, cum poate...
îl aud, încă-l fredonează şi-l adie sufletului meu.
Port în inimă un simbol sfânt,
ştiind că-n serile apuse, o făceam fericită.
Cuvântul liber, sunt la apogeu!
"Poate sună a vis,
dar fără vise nu mai sunt eu..."

poezie de Roberto Kuzmanovic din Cu tine capăt glas
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea gărilor ce plâng

Tristeţea gărilor ce plâng
un tren cu şuierul prelung,
e doar pustiu şi rece gol,
viaţa dată rostogol,
şi disperărilor obol
de dor nătâng.

Tu ştii, iubito? gara mea
era un tren care plângea
cu ochiul trist
de ametist,
copilul cel nevinovat
ce mâna lui şi-a fluturat
şi îmi zâmbea.

Erai şi tu,
nici nu mai ştiu,
acum mi-i sufletul morţiu
de tren
în gară şuierând,
scrâşnind din roţi,
încet murind
şi cer în mine prăvălind
către pustiu...

Tristeţea gărilor ce plâng
cu ochiul drept,
cu ochiul stâng,
sădită-n mine e mereu:
că gara, trenul,
sunt chiar eu
în dor nătâng.

poezie de Leonid Iacob din Bântuit de furtuni
Adăugat de Leonid Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Exit...

M-am sculat, mort, într-o zi...
Nu era nimeni, nici tu, nici copii,
Nici tunel de lumini nu a fost;
Este-un negru teribil, compost.

Nu mai simt, nu exist, nu respir,
Nările nu-mi miros elixir,
Inima, îmi stă, nu mai bate...
Nu mai am, nicio zi, nici etate.

Sunt inert, obosit d-energie,
Niciun rai nu-i, nimic, feerie...
Stau întins, sunt sleit, sunt absent;
Sunt plecat, vindecat, impotent.

Şi m-apasă imensul de negru,
Lacrimi n-am, nu mai sunt un integru...
Gând nu e, neuronii sunt stinşi;
Mi-am lăsat şi duşmani, sunt învinşi.

Lumea nici nu mai este- se pare...
De m-am dus, pentru mine, ea moare.
Sunt convins că materia-i moartă;
Nu mai vin ca să bat, la vreo poartă.

N-am probleme de mâine, în esenţă,
Mă dezic de orice, d-existenţă...
Sunt salvat în neant, în memorii;
Vă deplâng, ce-aţi rămas... Muritorii!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tren primordial

Venea un tren aşa cu zel,
Noi îl priveam din caldarâm
Un univers ducea în el
Pe ritm acut de tâgâdâm

Dintr-un timp primordial
Trecea cu vuiet ca furtuna
În ritm alert şi bestial
Trecea şi huruia întruna

A apărut ca din neant
Şi a crescut accelerat
Devine tot mai relevant
Şi mai ales aglomerat

Căra cu sine în vagoane
Un univers fenomenal
În taină provocă frisoane
Creşte la orişice semnal

Crescu intens fără oprire
Cuprinse universul vast
Ţintea pe sus la nemurire
Si tot creştea entuziast

Suia acolo printre stele
Mai debordant ca ori şi când
Prin universuri paralele
Cât cu viteza unui gând

Căra atâtea universuri
În drumul lui spre alt tărâm
Cât nu pot evoca în versuri
Numai pe ritm de tâgâdâm.

poezie de David Boia (3 mai 2015)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt pământ

Sunt pământ şi 
de el mă dezbrac
ca de tot eul meu,
să rămân acelaşi 
sărman pribeag,
ce am iubit şi
iubi-voi mereu.

Nu am timp şi
nici vârsta seculară,
dar sunt pământ
şi în pământ o să,
mă întorc iară,
cu iubiri de o zi sau,
cu iubiri de o seară.

În lumea asta mare, 
plină de tot ce e rău,
eu sper şi cânt iubirea
uitând de neant şi greu
aşteptând clipa când
o să mă întorc din nou
în pământul meu.

poezie de Cornelia Minda
Adăugat de Cornelia Minda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

un haos plânge în mine
sau râde homeric
ha-ha-ha
nu stau
nu aştept nimic
mă sprijin de gânduri opace
nu sunt acel ce îl cauţi
nu scriu slove de aur
nu sunt acel chemat
nu am nici frumuseţe, nici noroc
pasul e întunecat şi gol
de ce îmi cer să râd
când lacrimi curg
am patimă la joc
ştiu, ştiu, nu am noroc
de ce te apropii
nu, te rog
se zvonea ieri prin târg
că sunt tânăr poet
ei, un nebun, un cântăreţ
ce pot să fac
să ţip, să plâng, să tac
din neant am fost creat
unde plec...
e drumul meu
dau de pereţi cu el
aici, nu am ce să mai fac cu el
de mine,
vai de mine...
e bine, e tare bine, nu...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa, un tren fără călători

noapte de noapte mă uit
spre fereastra
unui tren
ce n-a oprit de multă vreme
în gara în care aştept
e un tren fără călători
viaţa mea depinde de el
şi de ultima sa oprire
din ziua în care mama
m-a învăţat
să respir şi să consum
puţin câte puţin din timpul meu

(e singurul lucru
pe care-l ştiu despre mama)

mi-am pregătit valiza
pentru un drum lung
mi-am luat ustensilele de ras
fotografia de familie de pe noptieră
câte ceva de-ale gurii
costumul cel nou păstrat de la
botezul fiicei mele
am tras
jaluzelele am stins lumina şi
gazul
cheia am lăsat-o sub preş
ştiu că trenul va opri
o singură dată în gara
din care
n-a mai plecat
nimeni niciodată

mi-e frică
şuierul prelung al trenului
se aude până târziu în mine
apoi
tăcere...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Castanii

Au înflorit castanii la-nceput de mai,
coroanele par sfinte candelabre,
cu braţele întinse spre cerescul rai,
să-şi etaleze sfintele podoabe.
Ajung când soarele dispare-n asfinţit,
lăsând în urmă gara-ntunecată...
Cobor din tren şi văd în faţa mea, uimit,
castanii mai frumoşi ca niciodată.

Mă-ntreb, fără speranţă, dacă n-ai ajuns,
cu-acelaşi tren, în gara noastră mică,
şi gându-acesta, printre amintiri ascuns,
îmi toară-n suflet reci fiori de frică.
Rămân în urmă şi privesc nedumerit
atâtea chipuri care-mi par străine,
eu pentru ei nu sunt decât un nou venit,
nu cel ce-şi vinde viaţa pentru tine.

Pe malul râului ajung într-un târziu,
urmând poteca, parcă neumblată,
unde aş vrea s-ajung nici nu mai ştiu,
mă-ntorc din drum spre gara-ntunecată.
Mă cheamă înapoi un tren necunoscut,
las pe peron prezentul care doare,
vei fi de-acum doar umbra din trecut,
sau, între foi, petala dintr-o floare...!

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!