Coardele iubirii

Aş vrea să-Ţi cânt din coardele iubirii,
Dar harpa-mi putredă, cum vezi, s-a rupt...
Şi au rămas atâtea note fine
Prea trist şi-amarnic să vibreze-n lut.

Însă ecoul lor cu freamăt dulce,
Cu zvon prea stins, nesigur şi timid
Cum s-a rugat tâlharul de pe cruce,
Se-nalţă către cer la asfinţit.

Şi-un singur dor nelămurit în slovă
Ca o scântee luptă înadins,
Cum s-a luptat şi omu-ntâi, sărmanul,
În val de lacrimi pentu Paradis.

Eu nu vibrez ca în Eden, Stăpâne,
Eu cânt cum pot din strunele de lut...
Aş vrea să-Ţi cânt din coardele iubirii,
Dar harpa-mi putredă, cum vezi, s-a rupt.

poezie de Mihai Ghidora (16 ianuarie 2018)
Adăugat de Mihai Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te visez 24 de ore pe zi

Prea frumoasă domnişoară
nu ştiu cum să-ţi povestesc
însă te-am visat aseară
goală şi-mi părea firesc

Nu ştiu cum să-ţi povestesc
te priveam ca din oglindă
şi-aveai trupul îngeresc
gata către cer s-o-ntindă

Te vedeam ca din oglindă
o de-atunci mereu e seară
mâna vru să te cuprindă
prea frumoasă domnişoară

Nu ştiu cum dar nu-i firesc
nu mai pot să mă trezesc

poezie de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magnolii plâng (dialog cu Ion Grigoraş şi Liliana Trif)

Magnolii plâng şi ramurile lor,
În unduiri, parcă se simt cum dor,,,
Mi-am sfărâmat iubirea pe trotuar...
Îmi plânge doina vieţii-un felinar.

Cu marea ta de roz, de mov şi alb
Sunt pregătită-n noapte să mă-mbrac.
Miros a floare şi-a parfum de vis,
Numai iubirea mea s-a stins... s-a stins...

Cum nu sunt un destoinic marinar,
Mă-nalţ pe val, mai sus mă-nalţ pe val,
O lotcă fără şansa de a fi,
Mă-nalţ mereu cu fiecare zi.

Dar lotca mea-i în doliu şi-n derivă,
În urmă nimeni parcă nu-mi mai strigă,
Oh, nici un far nu-i să mă-ndrepte, vezi?!
Când spun că n-am noroc, acum mă crezi?!

Sălbatică şi îmbrăcată-n foc,
Pierind în valul greu de nenoroc,
Mi-a mai rămas un sentiment - speranţa.
................................................
Deci vă întreb: "cum vi se pare viaţa?!"

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Shrek: Nu pot să cred că voi fi tată. Cum s-a putut întâmpla una ca asta?
Motanul Încălţat: Dă-mi voie să-ţi explic. Atunci când un bărbat se îndrăgosteşte de o femeie, el este copleşit de nişte impulsuri foarte puternice...
Shrek: Ştiu cum s-a întâmplat! Doar că nu pot să cred.
Donkey (către Motanul Încălţat): Cum se întâmplă?

replici din filmul artistic Shrek al Treilea
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul rupt din soare

Pe albastrele mări doar cuvântul
Pluteşte pe albele mâini, rupt din soare
E lună plină şi duhul e plin de culoare
Mă vezi, nu mă vezi
Iubirea ne păstrează verde ca iarba
Ţine-mi fluturi în mâini şi foc
În priviri aprins de razele luni
Şi steaua se aprinde cum inima mea
Către tine, prea devreme
În linişte te veghez,
Cu respiraţia unui înger.

poezie de Lorin Cimponeriu din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culori vii

Nu-mi critica coperta; ea nu îmi aparţine
Mi-a fost dată în viaţă s-o port cum se cuvine.
Cu timpul s-a boţit, s-a rupt, s-a descusut,
Deşi era frumoasă atunci când m-am născut.

Acum şi pe la colţuri s-a ros, s-a jerpelit
Culorile ei vii cu timpul au pălit.
Şi multe dintre pagini s-au tot pierdut, firesc,
Aş vrea ca într-o zi să stai să-ţi povestesc.

Întoarce-aceste file, dă timpul înapoi
Depinde doar de tine ce va mai fi cu noi.
Închide-mă cu grijă, coperta n-o strica
Şi pune-mă pe raft, să vină altcineva.

poezie de Paul T. East, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul lacrimilor verzi

Aşa cum s-a mai întâmplat,
O picătură m-a atins,
Şi-atunci, iubito, ai pretins,
Că lacrima ţi-am confiscat!

Şi iarăşi m-ai înduplecat
Cu verbul tău mereu aprins,
Aşa cum s-a mai întâmplat,
Ca să mă las de tine nins,

Cu lacrimi verzi de matostat,
Dintru lăuntru-ţi necuprins,
Cu dulci săruturi înadins,
Cu mângâieri de neuitat,

Aşa cum s-a mai întâmplat!

rondel de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uite cum... (O altă ea.)

Uite cum privirea-i hoaţă
Din braţe mi te înhaţă...
Iar tu, fermecat, nu vezi,
Că te pierd, şi că mă pierzi.

Uite cum pielea-i mătase
Nu vrea să mi te mai lase,
Iar tu, fermecat, doar taci,
Neştiind cât rău îmi faci.

Uite cum sărutu-i dulce
Vrea pe buza-ţi să se culce,
Iar tu, fermecat, nu simţi,
Că dai aurul pe-arginţi.

Uite cum şoapta-i păgână
Speră-n suflet să-ţi rămână,
Iar tu, fermecat, n-auzi.....
Ochii-mi, ce te strigă... uzi.

Uite cum trupu-i viclean
Te cere flămând, profan,
Iar tu, temător, nu vrei,
Să recunoşti! Şi tu pe-al ei...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de dragoste, la malul mării

Povestea lor a început năvalnic,
La asfinţit, când stânca supărată
Fu-mbrăţişată de un val zburdalnic,
Aşa cum nu fusese niciodată.

Nu ştiu de-a fost o simplă întâmplare
Că valul s-a lovit atunci de ea,
Erau şi alte stânci la mal de mare,
Dar poate soarta a ales aşa.

Vijelios, formându-se-n adânca
Întindere albastră, mândrul val
Venea grăbit să-mbrăţişeze stânca
Ce-l aştepta fierbinte, lângă mal.

Apoi, o vreme, nu a mai venit,
S-o fi lovit de alte stânci hoinarul,
Iar stânca-ndurerată,-n asfinţit,
Îşi plânge în singurătate-amarul.

Când se gândeşte la idila lor,
Să înţeleagă, tare mult ar vrea,
Cum valului ei drag nu-i este dor,
De parcă-ar fi de piatră el, nu ea.

Am auzit că-l mai aşteaptă, încă,
Dar valul, rătăcind, în larg, haihui,
N-a revenit de-atunci şi biata stâncă,
Sfârşită, s-a uscat de dorul lui!

poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea unei lacrimi

E greu să vezi durerea şi lacrimi arzând,
Să-ţi fie milă şi s-o alini trecând,
S-ajungi, s-asculţi în linişte apa din izvor,
Să miroşi o floare, să vezi un cocor,
Să te aşezi într-un loc mai curat,
Să nu mai fii atât de îngrijorat,
Să treacă viaţa câte un pic,
Să nu mai vrei să faci nimic,
Să te rogi un pic să-ţi treacă
Durerea să te părăsească,
Să poţi merge cu fruntea sus,
Să vezi cum dorul tău s-a dus,
Să nu-ţi pleci capul în faţa nimănui,
E greu, dar ca tine alta nu-i.
Domnul îţi va da mai mult în viaţă,
Tu meriţi un zâmbet nu lacrimi pe faţă.

poezie de Eugenia Calancea (2 august 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cum s-a stins…

Şi cum s-a stins fără de veste
Amorul cel nemărginit
De-ţi pare că e o poveste
Ce alţii ţi-ar fi povestit.

Şi cum mereu în cale lungă
Trec norii peste mări şi ţări,
Astfel simţirile s-alungă
Şi moare dragostea de ieri.

Şi vecinic altă e simţirea
În sân de oameni muritori,
Schimbată e întreagă firea
Din ceas în ceas până ce mori.

Iată de ce gândind la tine
Nu plâng c-amorul tău s-a stins,
Căci astăzi, ştiu atât de bine
Că dorul care te-a cuprins,

Se va sfârşi, fără de urmă,
S-a stinge ca şi cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Şi-o biată pulbere rămâi.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie pentru prima femeie

Am învăţat frica de mic,
aşa cum umbra învaţă curbele luminii,
cum câinele, fiecare şut,
cum foamea din coaste
învaţă somnul.

Vai, mamă! văleleu! şi aoleu! şi doamne ajută! cum te mai lauzi tu cu copiii tăi,
cum le mai închini tu altare,
cum mai ciuguleşti tu din palmele lor rupte
întocmai ca un porumbel şchiop de un zbor;

ah, cum îi mai plângi tu pe ei, lingându-le sângele,
cum îi mai mângâi tu pe creştet,
dar, vezi tu, creştetul ăla a crescut şi vrea răspunsuri,
vrea răspunsuri, mamă, aşa cum duminicile galbene din palmele tale
vor odihnă;

creştetul ăla de copil prostănac şi cuminte
vrea răspunsuri,
vrea răspunsuri ca fiecare zâmbet fals care
ţi s-a strecurat printre riduri.

Şi dacă vreodată ne-ai iubit
aşa cum frica iubeşte fuga,
şi dacă vreodată ne-ai modelat la lumină,
şi nu la umbră,
şi dacă vreodată ne-ai mângâiat pe aripi,
şi nu pe creştet,
şi dacă vreodată ai crezut cu adevărat în noi,
precum sfoara în gât,
jură-te pe mă-ta, jură-te pe mă-ta
că toate sunt bune,
că toate sunt mame, surori,
şi fraţi!

poezie de Adrian A. Agheorghesei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i om, fără dor

Ce cald şi bine-i lângă sobă, şi lemnul cum trosneşte!
Jar se face.
Dar gândurile nu-mi dau pace,
Spre tine se îndreaptă toate. Mă vrea? Mă place? Mă iubeşte?

Întreb, răspund, în mintea mea e zarvă. Aş vrea să fac curat,
Dar nu ştiu cum.
O să cer ajutor pe drum.
S-alung tot ce e de prisos. Ce bine-ar fi să pot. De nesperat!

Drumeţule, tu ştii cum e să-ţi fie dor? Şi să aştepţi cu ochii-n zare?
Nu ştii? Păcat.
M-ai fi ajutat.
Ba ştii şi tu? Cine de fapt dor n-are? Ăla nu-i om. E lumânare.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu vezi doar aparenţe. Un val ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima firavă
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otravă.

catren de Omar Khayyam
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş vrea

S-a rupt peniţa, e târziu...
Încerc, dar nu mai pot să scriu.
Nici gândurile nu mă iartă.
Stau, mute, la a vieţii poartă.

Privesc la firul verde, mic,
Şi-aş vrea o strofă să-i dedic,
Dar mâna-mi cade-ncet în poală
Şi coala-i albă, şi e goală...

Privesc în jos, privesc în gol
Şi simt cum doru-mi dă ocol
Şi-apoi mă -nchide într-o cuşcă
Şi-ncet şi-adânc din mine muşcă...

Îmi stau cuvintele în gât,
Prin suflet mi s-au tot târât
Şi-ar vrea să le ofer o scară
Să urce-n vârf de primăvară...

poezie de Lidia Iustina Terecoasă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi sau nu

S-a stins o zi si alta vine
Ce-mi va aduce oare-n dar?
Cine croieşte pentru mine
Destin in calendar?
Aş vrea să-l văd, aş vrea să-l simt
Aş vrea palpabil ca să fie
Dar nu-i.... si mă intreb in gând
Să cred in ce nu e să fie?

Deşi nu am găsit răspuns
Si drumul rece intră-n iarnă
Cu paşi nesiguri spre apus
Eu sper in altă primăvară!
Si nu ştiu cum si nici de ce
Si nu ştiu cine mă iubeşte
Dar mă veghează din neant
Si drumul mi-l călăuzeşte.

Aş vrea să pot să-i mulţumesc
Si să-i trimit in dar o floare
Dar zorii zilei mă opresc
-Tu ai rămas o visătoare
Căci dincolo de cer nimic
Nu este viu si intrupare
A fi sau nu... rămâne-n timp
Aceeaşi veşnică-ntrebare.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-ţi faţa, primăvară

Întoarce-ţi faţa, primăvară,
Să te admir asa cum eşti,
Cu verde-n ochii de fecioară
Şi în adâncul lor, poveşti...

Întoarce-te, să-ţi văd obrazul,
Cum arde-n soarele timid,
Cum se ridică-n ochi, talazul
Şi se arunc-apoi, în vid.

Să-ţi văd surâsul de pe faţă
Şi să încerc să-l prind din zbor,
Să-l pun pe buze, dimineaţă,
Când printre oameni, mă cobor.

Întoarce-ţi faţa, primăvară,
Nu vezi? A înflorit caisul,
Florile albe, spre cer, zboară
Şi-n zborul lor e paradisul!

Întoarce-ţi faţa către mine
Şi-mi prinde sufletul de-o creangă,
Iar de zăpezile andine,
Cu un descântec, mă dezleagă!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!