La noi, fiecare cap de servitor avea o jumătate de kilogram de carne pe zi, o pâine de un kilogram pe zi, condimente şi tot ce rămânea de la masă de la stăpâni. Fiindcă totdeauna rămânea, şi era totdeauna aşa, că dacă-ţi veneau 2-3 persoane la ora mesei, puteai să le ţii la masă foarte uşor, că era mâncare.

Elisabeta Odobescu-Goga în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru mine 1 leu era o avere, dar un pol de aur era ceva extraordinar.

Elisabeta Odobescu-Goga în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mult timp în urmă, trăia un rege vestit pentru înţelepciunea sa pe cuprinsul întregului pământ. Nimic nu îi era ascuns şi chiar şi cele mai mari secrete ale lumii ajungeau la urechile sale, ca şi cum i-ar fi fost şoptite de vânt. Avea însă un obicei ciudat. În fiecare zi, la sfârşitul prânzului, după ce masa era strânsă şi nu mai era nimeni în preajma lui, un servitor de încredere îi aducea încă o farfurie. Aceasta era acoperită cu un capac, aşa că nici servitorul său şi nimeni altcineva nu ştia ce era în ea, pentru că regele nu o descoperea decât în momentul când rămânea singur cuc.

începutul de la Şarpele alb de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tangoul s-a introdus mai târziu, chiar înainte de primul război, şi era prohibit.

Elisabeta Odobescu-Goga în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multe şi de toate a încercat el în viaţa lui, ca să şi-o poată cârpi de azi pe mâine. A făcut, fiindcă şi el era român, a făcut şi politică: a părăsit totdeauna opoziţia, din cauza nemărginitei şi injustei ei violenţe, în anul venirii ei la putere, şi s-a alipit totdeauna de guvern, care în definitiv nu era aşa de vinovat, cu câteva zile înainte de trecerea acestuia în opoziţie. Şi pe urmă iar aşa şi tot aşa.

Ion Luca Caragiale în Cănuţă om sucit
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legătura formată între noi nu era una care să poată fi ruptă de absenţă, distanţă sau timp. Şi oricât de deosebit, de frumos şi de deştept sau de desăvârşit era el, spre deosebire de mine, era tot atât de implicat ca şi mine în mod ireversibil. Aşa cum eu îi voi aparţine lui pentru totdeauna, tot astfel şi el îmi va aparţine mie pentru totdeauna.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de Georgi G
Comentează! | Votează! | Copiază!

O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La şcoală n-am fost, dar am fost totdeauna în Bucureşti. Am învăţat clasele primare acasă. Am avut profesor acasă, unul de franceză, am avut o doamnă de germană, una de pian şi una de română. Şi pe urmă, de la 14 ani, am fost la aceste cursuri ale femeilor române. Dar, totuşi, aveam lecţii de engleză şi de... cum să spun... şi de desen, dar făceam şi piele, lucrare de mână.

Elisabeta Odobescu-Goga în interviu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna neprivită

cu cât te iubeam mai tare
cu atât mă scufundam mai adânc în
fluturatul ierbii
şi aşa cum stăteai tu ca o nălucă voluptoasă
ca o stafie neveşmântată
în scaunul
acela pregătit din frunze proaspăt visate
mai rămânea totdeauna un pic din toamnă
şi pentru a doua zi
să te mai cotropesc odată în cer
apoi pe un rug,
apoi în sinea mea

şi tot aşa
rotund ca o pasăre
mă stingeam prefăcându-mă umbră prelungă
la picioarele tale
fără cap fiindcă îmi rămăsese
deasupra apei
ca să mă uit la seceta timpului
pe trup
ca să mă cert cu tine pe partea cui
să atârne dragostea ca o piatră

ca să văd
din câţi ochi mai rămâne toamna
neprivită

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere
Că aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire
Ce ni se prelingea pe suflet ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptoraşul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă... erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băţ de răsărită!

Mereu în fugă după treabă, dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă şi-apoi ne aşezai la masă
Şi la lumina chioară-a lămpii şi-a candelei de la icoane,
Tăiai cu aţa mămăliga... tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puţinul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Şi ne-ndemnai să mulţumim cu umilinţă-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi şi-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în şoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ţi împreunate curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul... o cunoştea doar Dumnezeu
Şi doar acum, privind în urmă, măicuţa mea... o ştiu şi eu!

poezie de Liliana Burac din revista "Uniunea Artelor"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Erai atâta de frumoasă!

Mamă... sleită de puteri, după o zi de tras la sapă,
Veneai acasă pe-nserat şi buzele-ţi cerşeau doar apă...
În traistă, doar un colţ de pâine, uscat de arşiţa de vară,
Acelaşi ce într-un ştergar l-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă, cătai îndată la pruncuţi,
Ştergându-le cu şorţul faţa, mustrându-i că erau desculţi,
Erai şi dumneata desculţă, aveai călcâiele crăpate,
La fel ca palmele muncite din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi, iar zâmbetul de înger bun,
Erai atâta de miloasă... plângeai şi piatra de pe drum...
În glas aveai mereu dulceaţă, iar pieptul îţi era căldură...
Chiar şi dojana cea mai mare era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre, era atâta mângâiere,
C-aveau puterea să topescă pe loc şi cea mai rea durere,
Iar în sărutul de pe frunte era un mir de fericire,
Ce ni se prelingea pe suflet, ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptoraşul din ogradă te apucai să faci mâncare,
Iar Luna presăra cu aur în mămăliga dumitale,
Erai atâta de frumoasă... erai atât de obosită...
Abia rupeai pe sub genunchi câte un băţ de răsărită!

Mereu în fugă după treabă, dereticând de zor prin casă,
Puneai un strop de gaz în lampă şi-apoi ne aşezai la masă
Şi la lumina chioară-a lămpii şi-a candelei de la icoane,
Tăiai cu aţa mămăliga... tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puţinul de pe masă era atâta-ndestulare
Că rămânea, întotdeauna, câte ceva la fiecare
Şi ne-ndemnai să mulţumim cu umilinţă-n rugăciune,
Ca Dumnezeu să se îndure de noi şi-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă în şoapta-nchinăciunii sfinte,
În palmele-ţi împreunate curgea o lacrimă fierbinte...
Pe care n-o vedeam niciunul... o cunoştea doar Dumnezeu
Şi doar acum, privind în urmă, măicuţa mea... o ştiu şi eu!

poezie de Liliana Burac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laura Stoica era un om foarte curat. Puteai să mergi pe mâna ei cu ochii închişi. Era o idealistă, uneori chiar naivă, dar avea un suflet bun.

citat din Emil Grădinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Desigur, nu era pentru prima oară când rămânea doar el singur, în plină noapte, pe puntea principală a navei albastre "Pacifis", doar că, de data aceasta, spre deosebire de celelalte dăţi, nava nu mai staţiona pe rampa de lansare a rachetodromului Institutului, ci zbura în afara sistemului solar, în misiune spre planeta Proxima. Iar el era totuşi, după cum indicau cele şase mici buline aurii de pe reverul hainei uniformei sale, comandantul acestei misiuni. Şi nu era nici joacă, nici glumă, nici probă. Totul era foarte serios. Norocul lui că avea parte de nişte colegi minunaţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca fizic, Mihai e mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimetri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era în plin (P l a t f u s s, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers. Păr negru ca corbul, faţa, un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos, şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aci citea de cu seară până răsărea soarele, aci dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p. m. Piciorul şi mâinile mici, ca ale mamei, dinţi regulaţi şi de culoare gălbuie, când râdea cu mare poftă, şi râs sincer. Pe când era la T i m p u l, joben întreg nu punea decât când venea Veronica de la Iaşi. (...)
Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut, bea ţapăn, însă numai vin, rachiuri nu, bea ţapăn de la vârsta de 14 ani. (...)
Ca căciulă, purta căciulă de astrahan, însă nu ţuguiată (nu dacică), ci dreaptă. (...)

Matei Eminescu în Scrisoare către Corneliu Botez (1) (20 aprilie 1909)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferestrele erau foarte sus şi geamurile erau roşii, albastre şi galbene. O lumină tare ciudată pătrundea prin ele. Pe masă era o farfurie mare plină de cireşe frumoase şi Gretchen s-a aşezat şi a mâncat cireşe câte a vrut, fiindcă avea voie să mănânce cât îi place. Pe când mânca, baba a pieptănat-o cu un pieptene de aur şi părul s-a cârlionţat şi a căpătat o strălucire minunată, şi chipul fetiţei, rotund şi bucălat, era ca trandafirul.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gogyohka

alchimistul încerca să alcătuiască
fata din baloane de săpun
era un puzzle tridimensional
avea chipul ei în faţa ochilor
dar întotdeauna rămânea fără materie primă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea singură, departe, rămânea în larg. Culcată, întinsă ca o planşă, cu mâinile sub cap, cu ochii ţintă în albastrul cerului, fără să mişte un deget plutea ceasuri întregi – era în elementul ei – lumea-i spunea Sirena Neagră.

Jean Bart în Europolis (1933)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce crezi că susţineau teatrele? Le susţineau fantastic, numai că totul era dirijat: ăsta era defectul. Însă ca profesie în sine, actorii s-au dezvoltat foarte bine în comunism. Bineînţeles că nu puteai să spui: "Securiştii ne urmăresc şi nu găsim mâncare." Dar, se găseau metode pentru a evita cenzura...

citat din Stela Popescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!