Glossă munţilor Carpaţi

Poartă pe trupul lor păduri de jad
Şi în privire stelele le ard,
În vene râuri, aur şi ţiţei...
Şi-adăpostesc fiii-n anii grei.
Sunt literă pe pagini de istorii,
Scânteietori încununează zorii,
Pe umeri rubinii apusuri poartă,
Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă.

Poartă pe trupul lor păduri de jad,
Mândrii străjeri pe trepte de bazalt,
Lumina şi curajul de-a răzbi
În nopţi de zgură şi în tristă zi.
Biserică zidită peste veac
Şi rugă pentru neamul geto-dac...
Vezi cum se pleacă stelele din cer
Şi apele la munţi iertare-şi cer!

Şi în privire stelele le ard...
La tâmple de ninsoare stele cad
Oh, vântul suflă! Şoaptele de sânger
Poartă în ele-o aripă de înger.
Pe frunte râu de miere se revarsă
Iarna îi vezi gătiţi ca o mireasă –
Betele argintate au în poale,
Sandale de luceferi la picioare...

În vene râuri, aur şi ţiţei,
Pentru ai ţării noastre pui de lei,
Verde cetate, templu şi altar
Dându-se ţării româneşti în dar.
Zidit în oseminte de străbuni
Întru zidirea fiilor români.
Ei poartă denumirea de Carpaţi,
Sunt fii, nepoţi, părinţi, copii şi fraţi.

Şi-adăpostesc fiii în anii grei,
Sihaştrii, oameni simpli, semi-zei
Şi bogăţii, dar şi secrete care
S-au risipit cândva în neagra zare.
O cheie-a universului – Carpaţi –
Sunt trinitatea, viaţa, cei trei fraţi...
Pe căi de vis istoria îi poartă,
Cuminţi şi trişti, ei fiii îşi aşteaptă.

Sunt literă pe pagini de isorii,
Pătrund apusul şi sărută zorii...
Pe frunţile de brazi, la tâmple-timp,
S-au întrecut cu muntele Olimp.
Măreţi, frumoşi, sidef purtând pe creste,
Sunt pentru toţi românii o poveste.
Sihaştrii-n robe de ani grei şi lungi
Sub bărbi de spumă poartă cute-adânci.

Scânteietori încununează zorii
Şi-n case, în alaiul sărbătorii
Atât de mult dorite de copii,
Sunt simbol viu, prinos de bucurii.
Din munţi izvor de verde şi de pace
Ce ochiului şi minţii noastre place.
Ţâşnesc din el, de jad, lumânărele
Apoi se-nalţă mândru către stele.

Pe umeri rubinii apusuri poartă...
Chihlimbării poeme se arată
Ei, metamorfozaţi în firi semeţe
Etern sădiţi în timp, ne dau bineţe.
Sub sâni de foc, vulcani ţâşnesc în noapte
Şi-atunci când timp, de timpuri se desparte,
Cu adieri de îngeri ne desfată,
Purtând parcă pe braţe lumea toată.

Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă,
Pădurea lor de brazi, înmiresmată,
Voal fin uitat din dans de amazoană,
Tămâie, smirnă şi etern fecioară,
Aşteaptă cerbi în vis să poposească
Pe dulce rochie, verde, de mireasă.
Oh, lasă-mă să-ţi dorm la tâmple lin,
Să-mi fie viaţa brad semeţ... AMIN!

Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă...
Pe umeri rubinii apusuri poartă.
Scânteietri, încununează zorii,
Sunt literă pe pagini de istorii
Şi-adăposteşte fiii-n anii grei,
În vene râuri, aur şi ţiţei...
Şi în privire stelele le ard,
Poartă pe trupul lor păduri de jad...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de verde

Lumânărele verzi se-nalţă –
Ocean de verde-n munţi de jad,
Ocean de vis, ocean de viaţă
Când în adâncuri stele ard.
Ocean de verde pe câmpie...
Primăvăratic încolţesc
Oglinzi de stele-n verde glie,
În dulcele grai românesc.

Lumânărele verzi se-nalţă
Şi ard în vis păduri de jad,
Pădurea iarăşi prinde viaţă
Şi-n noi cresc rugile de brad.
S-a răsturnat în valuri cerul
Şi val de verde m-a cuprins.
Deodat' mă-nvăluie misterul
În vaiete de clopot stins.

Ocean de verde-n munţi de jad,
Mă prinde-n vraja lui deodată,
Cercuri concentrice mă ard
Şi redevin pădurea toată.
Sub ploaia rece de smarald
Mă nasc un răsărit de lume
Şi-n noi lumânărele ard
Ca într-o dulce plecăciune.

Ocean de vis, ocean de viaţă,
Templu de verde, sfântul schit,
Pe toţi românii îi învaţă
Demn a trăi, dar şi smerit.
Privind spre marea ta câmpie,
Ascultă-ndemnul cel străbun:
Pădurea-i pururi reverie,
Al pruncilor şi-al vost' plămân.

Când în adâncu-i stele ard
Şi chipu-n ceruri se-oglindeşte,
Când brazi, în suferinţă cad,
Român, gândeşte româneşte!
Vin cioclii sufletul să-l ia,
Trec tapinari cu arma-n mână,
Uitând că rădăcina sa
E trup de naţie română.

Ocean de verde pe câmpie,
Ocean de lacrimi verde crud...
Când cresc păduri de poezie,
Voi aţi lăsat pădurea nud?!
Distrugeţi faună şi floră
Şi vă ucideţi repetat...
Prindeţi-vă în verdea horă!
Aveţi atâtea de schimbat...

Primăvăratic încolţesc
Copaci în noi – băieţi şi fete.
Se nasc pe plaiul românesc,
Destinul crud să şi-l aştepte.
Şi pică lacrimă de jad...
Copaci din sevă o adună
Şi în coroane stele ard
Sclipind sub razele de lună.

Oglinzi de stele-n verde glie...
Copaci coroanele-şi unesc,
Stăpâni în marea Românie,
Românii fericiţi trăiesc.
Păstrăm în seva românească
Cenuşa neamului român.
În veci românul să trăiască
Şi fie-n ţara sa stăpân!

În dulcele grai românesc,
În râuri, curg râuri de miere.
Român, pe braţe brazi îţi cresc
Falnici nălţându-se spre stele.
Român cu rădăcini aici
Şi tricolor pe braţe-stânci,
Cu ii ţesute cu arnici,
Ai în privire răni adânci.

În dulcele grai românesc,
Oglinzi de stele-n verde glie,
Primăvăratic încolţesc.
Ocean de verde pe câmpie...
Când în adâncu-i stele ard,
Ocean de vis, ocean de viaţă,
Ocean de verde- munţi de jad...
Lumânărele verzi se-nalţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă oceanică

Sirenă cu sânii de jad
Şi părul de jar – un vulcan,
Spre soare se-nalţă şi ard
Vlăstari din copacul-amnar.
În valul de timp sugrumat
Dorm peşti de rubin şi smarald
Şi timpul în noi s-a-ngropat...
Oceanu-i pădure de brad.

Sirenă cu sânii de jad
Şi părul de valuri de vis,
La glezna-ţi arzândă eu cad
Şi plajă să-ţi fiu m-am decis.
Ţi-aduc coliere de stânci,
Cu alge eu trupu-ţi măsor,
Ne-ascundem în cute adânci,
Ne strângem în braţe de dor.

Şi părul de jar – un vulcan,
În zări, răvăşit curcubeu,
Sub ploi de mesteacăn te am
Aceeaşi dorinţă mereu.
Furtună ţi-e trupul căzut,
Ocean ţi-este trupul... şi vis...
O lume de dor te-ai vândut,
O poartă spre cer te-ai deschis.

Spre soare se-nalţă şi ard
Răniţi pescăruşi de tăceri...
Se-nalţă spre cer şi recad
Suave apusuri de seri.
Doar vântul cu glas dantelat
Te-atinge, briză dulceagă.
Eu vreau să te iau de bărbat
Căci îţi sunt atâta de dragă.

Vlăstari din copacul-amnar,
Clepsidră de treceri târzii,
O arcă spre marele far,
Lumină din zorii de zi.
Altar de spirale la mal,
Din alge-mpletit şi din scoici,
Eu far peste timpuri te am,
Surâsul eternelor doici.

În valul de timp sugrumat
Te am fracţiune de ceas,
De tine, ereu ascultam...
O şoaptă de-atunci am rămas.
Sălbatic sărut ne-a unit,
În zboruri convexe ne-am frânt.
Cu tine, mereu fericiţi,
Vom fii şi aici, pe pământ.

Dorm peşti de rubin şi smarald
Pe alb aşternut de mătasă
Şi-n suflete focuri mai ard...
Lumini ne întoarcem acasă.
Oh, câţi mateloţi s-au pierdut,
Etern dăruindu-ţi iubire.
Tu, mare de foc, nu i-ai vrut.
Mă chemi şi mă vrei doar pe mine.

Şi timpul în noi s-a-ngropat,
De-acu marea e sângerie,
O lume de vis te-a furat
Şi marea-i de tine pustie.
Un clopot îmi bate în gând,
Mi-e inima clopot de vis,
Eu încă mai sunt pe pământ
Etern, pescăruşul ucis.

Oceanu-i pădure de brad
Şi brazii de-odată cu el
Se pierd în apusuri şi ard,
Lumină şi focuri pe cer.
Mi-e trupul devreme ciuntit,
Mi-e timpul apus şi concav...
Oceanul de jad?! L-am iubit
Mi-e gândul de dânsul bolnav.

Oceanu-i pădure de brad
Şi timpul în noi s-a-ngropat,
Dorm peşti de rubin şi smarald,
În valul de timp sugrumat.
Vlăstari din copacul-amnar
Spre soare se-nalţă şi ard
Şi părul de jad – un vulcan,
Sirenă cu sânii de jad...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă verilor de catifea

Nămeţi de vis, nămeţi de rouă,
Clepsidra care strânge-n noi
Cu pâinea caldă frântă-n două
Şi-al geto-dacilor altoi,
Râuri de miere şi de grâne,
Râuri de stele în betea,
Apusuri cu miros de pâne
Şi răsărituri de bezea,

Nămeţi de vis, nămeţi de rouă,
Troiene strânse-n călimară,
Poeţi gustând o lume nouă
Când pâinea lor e mai amară,
Pe cer, în dansuri de lumină,
Trec iarăşi fluturi de ninsoare
Şi dorm sub frunze de rugină
Păsări de suflet hrănitoare.

Clepsidra care strânge-n noi
Iubire-n ramuri de cuvinte
Şi floare de mătăsuri moi
Sub a argintului veşminte.
Lumina, ca un crucifix
Ce-mparte zarea în felii,
În noaptea pietrelor de-onix
Şi-n carneoluri rubinii.

Cu pâinea caldă frântă-n două
Se-mparte mierea-n curgeri vii
Şi strânse-n boabele de rouă
Dor sufletele de copii.
Pe cer dorm macii ce-n oglindă
Sunt răni de sângeri pe pământ.
Prin ei a-nmugurit pământul,
Din bobul dulce de cuvânt.

Şi-al geto-dacilor altoi
Dormind cu stelele-n osoar,
În vis, s-a înălţat prin noi
Şi plouă sângeri pe altar.
Suntem a neamului făclii,
Plug şi amnar, al verii cânt,
Ni-i trupul vers de poezii
Pe cel mai preţios pământ.

Râuri de miere şi de grâne,
Câmpii de stele, munţi de jad...
Pe cerul patriei române
Şi sufletele noastre ard.
E vară-n noi şi se prelinge
Vara în ţară, pe poieni,
Cu flori şi stele iarăşi ninge,
Ninge şi azi, ningea şi ieri.

Râuri de stele în betea
Coboară-n argintatul plai,
Frumoasă-i România mea,
Frumos i-e portul şi-al său grai.
Frumoşi sunt oamenii de-aici,
În ei vara s-a cuibărit,
Ia ţesută cu arnici,
Bătrâni ce-n lupte s-au jertfit...

Apusuri cu miros de pâne,
Drumuri de fum pe căi de vis,
M-aplec aici în plecăciune,
Venind din timp la tâmple nins.
Mi-e-n suflet vară şi lumină
Şi în lumină voi muri,
Vară pe românească glie,
Rodind ai României fii.

Şi răsărituri de bezea
Pe-o cruce de mărgăritar,
Să mor tăcut în lumea mea –
O vară fără de hotar.
Ninsori de rouă şi de vis,
Cunună de nămeţi la tâmple,
Căci calea către Domnul zis
Pavată-i doar cu pietre scumpe.

Şi răsărituri de bezea,
Apusuri cu miros de pâne,
Râuri de stele în betea,
Râuri de miere şi de grâne,
Şi-al geto-dacilor altoi,
Cu pâinea frântă ruptă-n două,
Clepsidra care strânge-n noi
Nămeţi de vis, nămeţi de rouă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...
Sub arce albe de lumină trec amazoane... Se succed.
Trec şi se risipesc pe ceruri sub plângeri grele de brădet.
Cad frunze ruginii în ploaie de clorofilă şi de cânt,
Vin iarăşi păsări călătoare la umbra fagului plăpând.
Şi timpu-n gând ne înfioară, cutremurându-ne deodat'
Şi plânge iar pădurea toată... şi plouă iar... şi s-a-nnoptat.

Petrolul verde îngenuche... Îngemănate cu tăceri...
Daco-roman copac ne plânge la malul fiecărei seri.
Trec iarăşi tăietori de lemne spre mult-râvnitul trup bătrân
În goana lor după avere, uitând c-au suflet de român.
Şi plânge azi pădurea toată şi obştea munţilor bătrâni,
Îndoliată naţiune, etern rodind copaci-români.
Sub cruci de lemn ce în uitare se prăbuşesc pe culmi de jad,
Copacii – trenuri călătoare, în sobă,-n nopţi geroase ard.

Cu râuri de tristeţi trec ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Nu-i nimeni plânsul să le-asculte?! Dintre dantelele de seri,
Ivindu-şi chipul, magic parcă, doar doi vlăstari înmugurind,
Privesc spre cer cu luare-aminte, la colţul lunii de argint.
Ar vrea să ştie dacă-n timpuri strămoşii lor au rezistat,
Ei prinţi ai vechilor imperii. Ce ţapinari s-au arătat
Adesea cu securea-n mână, cu sânge rece ucigând?!
Copaci şi păsări, sfinte ape, lăsând nepoţi şi fii plângând...

Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
Se sting şi mor, apun şi cad, azi, toate stelele din lume.
E trist pământul fără voi, copaci cu ramuri de aramă.
Cât aţi trudit prin vânt şi ploi! Acum sunteţi decât o rană!
Trec prunci, mănunchi să strângă iar, din ramurile voastre moarte...
Se pregătesc de trai amar, pentru cea mai geroasă noapte.
Din curcubeu fac arc şi plâng la tâmpla voastră-nmiresmată,
Ori dorm răpuşi de suferinţi, gândind la cruda voastră soartă.

S-au dus pădurile de ieri... Conşiinţa unde ţi-e, române?!
Ecosistemul s-a distrus. De astăzi ce îţi mai rămâne?!
Pământul este o Sahară. Copaci, de veacuri s-au tăiat,
De-aceea plâng cu ploi, române... Cenuşa lor s-a spulberat.
Sub pleoapele de verde plânge poemul râului bătrân
Şi bate clopotul speranţei. Oh, mândru fii că eşti român!
Porţi brazi pe stema României, în suflet jad, printre copaci,
Plimbându-ţi paşii printre frunze, cu energia lor te-ncarci.

O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
Voi m-aţi primit păduri de fagi cu trupu-adăpostit în seară.
Cu voi de-acum mă învelesc şi-n valul vieţii trecătoare
Mă-avânt, o pasăre în zbor, în dansul vostru de fecioare.
Vedeţi?! Nu pot să zugrăvesc în note false paradisul...
În palme încă îmi rodesc copaci încoronându-mi visul.
Mireasă-n verde-ruginiu mă-mbrac... Condurii de magnolii,
Purtând un iz liliachiu, azi îmi înmiresmează zorii.

La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară...
Mă nasc copac şi-n mine ard. Mă doare fiecare seară,
Când tăietori de lemne vin, trupul bătrân să mi-l ciuntească.
Păsări şi ciute, ape reci, iubire, vatra părintească,
Lumina-n ramul tremurând şi ah, o dulce adiere...
Nu mă lăsaţi să mor, români! Pădure-s! Ah, câtă durere
Se scurge-n trupul meu uitat precum o lacrimă de jad...
Eu, iertătoare şi supusă, sub pleoapele de plumb, re-cad.

La trupul tău adesea cad, eu, mângâiere de fecioară,
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
S-au dus pădurile de ieri... Conştiinţa unde ţi-e, române?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune.
Cu râuri de tristeţi plâng ciute... unde-s pădurile de ieri?!
Petrolul verde îngenunche. Îngemănate cu tăceri,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde,
Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimă târzie

O literă nouă îmi picură-n sânge...
Sătul de minciună mi-e gândul. Ajunge!
Un drum către cer se deschide. Şi plâng!
Mi-e viaţa şi visul, azi, tristul amurg.

Mi-e gândul amară şi casa pustie,
O lacrimă curge din suflet... Şi mie
Mi-e dor de copii şi nepoţi bunăoară,
De pita făcută-n cuptor, ca la ţară.

Mi-e dor de muşcate, de nucul bătrân...
Dar sunt prea departe de toate, acum!
Un câine mai latră. Şi el este trist...
Oh, Doamne, alungă-mi durerea! Exist...

Sunt banca din poartă, sunt roasă de moli,
Mă tem de durere, de-a nopţii ninsori...
Sunt singură, mamă, voi toţi aţi plecat.
Mă doare tăcerea din casă, din sat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa copacilor înfloriţi

Ne creşte primăvara-n suflet
Şi primăvară-i pe pământ.
Zbor într-al vânturilor vuiet
Eternul fluture de vânt.
Mi-e braţul ramură de stele.
Pierdut în nopţi de diamant,
Copac cu rod de peruzele,
Adeseori m-aplec şi ard.

Ne creşte primăvara-n suflet.
Copaci de jad, la tâmple goi
Înmuguresc. Suntem un cântec
În rapsodia lor de ploi.
De-acum cerneală de petale
Zideşte litera-n cuvânt.
Nici suferinţa nu mai doare.
Doar fluturi în privire sunt...

Şi primăvară-i pe pământ...
Şi-n noi, de-acum, e primăvară.
Cad ploi de vis din cerul sfânt,
Pe cap mi-am pus nouă maramă.
Trec prin privire suliţi verzi,
Smaraldice catapetesme...
La malul mării desenezi...
Argint de vrajă luna ţese.

Zbor într-al vâturilor vuiet,
Un fluture fără aripă,
Iubire-mi picură în suflet
Şi din iubire se-nfiripă
Altar de neştiute plângeri,
Sobor de îngeri şi petale.
Născuţi am fost spre-a naşte îngeri
Şi-a deveni mărgăritare.

Eternul fluture de vânt,
În noi, trudind, şi-a strâns coconul.
E primăvară pe pământ
Şi ne-a iertat Mântuitorul.
De-acum e-o ningere de flori...
S-au coborât din cer petale,
Narcise, zâmbete, bujori,
Vis, liliac, mărgăritare.

Mi-e braţul ramură de stele...
Mi-au răsărit pe sâni castani,
Mă pierd în valuri de dantele,
În arca zecilor de ani.
În coliere de liane
O iederă mă-nalţ spre cer.
E azi în mine-atâta soare!
Dar lacirmă de stea te chem...

Pierdut în nopţi de diamant
Mi-e tocul – lacrimă albastră
Şi roză, azi, la tâmplă,-ţi cad.
Tu ai ucis iubirea noastră.
Veghez asupra unui mort...
Tu l-ai pierdut printre poeme.
Tu mi-ai lăsat, aşa socot
Decât uitare şi durere...

Copac cu rod de peruzele,
Un armistiţiu ne-a unit.
Eu mă înalţ de-acum spre stele,
Tu-n noaptea neagră i fugit.
Azi cade lacrimă de frunză...
Am primăvara în privire!
Nu voi putea să stau ascunsă,
Căci vezi, mustesc de fericire!

Adeseori mustesc şi ard –
O candelă în nopţi târzii,
Copac cu frunzele de jad,
Dor de părinţi şi de copii.
Veniţi şi staţi la umbra mea
Colindători de suflete!
Poartă spre cer mi-e inima...
Fiţi voi prinos de dragoste!

Adeseori m-aplec şi ard,
Copac cu rod de peruzele,
Pierdut în nopţi de diamant.
Mi-e braţul ramură de stele.
Eternul fluture de vânt,
Zbor într-al vânturilor vuiet
Şi primăvară-i pe pământ.
Ne creşte primăvara-n suflet!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de neamul românesc

Plânge neamul românesc,
Plânge România mea,
Dar copacii-nmuguresc,
Chiar de viaţa noastră-i grea.
Ploi la fruntea ţării cad
Şi furtuni ne răscolesc,
Brazii cei mai falnici ard,
Dar mai mândrii alţii cresc.

Plânge România mea!
În istorii s-a pierdut...
Doar uniţi îşi reclădesc,
Libertatea pe pământ,
Cei ce-n ţară au rămas,
Cei ce cred în ţara lor...
Pân-n cel din urmă ceas,
Poartă-n suflet tricolor.

Plânge România mea,
Plânge neamul românesc!
Prunci de-acasă vor pleca,
Neamul nu-şi mai ocrotesc.
Pâinea nu mai are gust,
Doar străluce ca un vis,
Fericirea a apus,
Candelabrele s-au stins!

Dar copacii-nmuguresc –
Ploi de flori şi flori de vis,
Românie, te iubesc!
Culmi de glorii ai atins...
Îngenunchi la crucea ta,
Ţară scumpă, ţărişoară,
Soarta cât ar fi de grea,
Niciodat' nu te doboară.

Chiar de viaţa noastră-i grea
Tu înduri. Şi din sudoare,
Alte stele-or lumina,
Fala ta să o măsoare.
Peste munţi cununi de jad,
Peste câmpuri maci în floare,
Stele aurii ce ard,
Vis, iubire, alinare...

Ploi la fruntea ţării cad,
Ploi de stele, ploi de şoapte...
Dorm pe cerul de smarald,
Păsări cu aripi de noapte.
Se învârt în cercuri largi
Corbi înfometaţi de-avere...
Sună cornul printre fagi,
Doine româneşti de jele.

Şi furtuni ne răscolesc...
Trec prin tricolor istorii,
Brazi pe fruntea ţării cresc,
Lan de grâne ascund zorii...
Roşu-n lan un mac se-arată,
Râuri repezi, limpezi, reci,
Spală-ntinăciunea toată...
Tu române, plângi şi pleci...

Brazii cei mai falnici ard –
O făclie-n fapt de seară,
Flori de stele-n plete cad,
La bătrânii de la ţară.
Din cenuşă-au răsărit,
Rând pe rând, atâtea neamuri,
Stăpânire şi-au dorit,
Dar s-au risipit în valuri.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Cei ce-n urmă se ridică,
Cei ce pace îşi doresc,
Nu au linişte, nici frică...
Ţara şi-o vor apăra –
Cărămidă strămoşească,
Pruncii îşi vor învăţa
România s-o iubească.

Dar mai mândrii alţii cresc...
Brazii cei mai falnici ard
Şi furtuni ne răscolesc,
Ploi la fruntea ţării cad...
Chiar de viaţa noastră-i grea,
Toţi copacii-nmuguresc...
Plânge România mea!
Plânge neamul românesc!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilăria

În gânduri-frunze, vise de copii
Gonind spre-acelaşi veşnic zori de zi...
Depersonalizaţi, în lumi de stele,
Păşim peste uitate frontiere.

Privirea ni-i copac cu flori de gheaţă,
Pe buze de lumină sângeri ard,
Ni-s braţele adânc sculptate-n viaţă
Şi curge-n râuri lacrimă de jad.

Pe cer de chihlimbar pândesc rubine
Însângerând cu truc de spadasin
Speranţele... Ce candelabre fine!
Şi ce spectacol! Ce poem divin!

Ţâşnesc vulcani şi înfloresc quasarii
Cu spinii lor de marmură şi jar...
Aleargă peste ceruri armăsarii...
Păsări de stea, în marşul triumfal,

Ne poartă în etern ca-ntr-o caleaşcă,
Cu-n cavaler din flori de catifea,
Căci totul e permis, copilărie,
Când te ascunzi şi treci prin lumea mea.

Îngeri aleargă să-i sărute mâna
Prinţesei nopţii-mpodobite-n nea,
Alţii visează, dincolo de vise,
În visul lor, la dans, mereu s-o ia...

Trece grăbit, pe un podeţ de ceară
Un univers de mii de flori de tei,
Ca un convoi de muzicanţi de sticlă,
Purtând câte un an din anii mei.

Din ceruri îngeri încă mai coboară...
Dacă copil, să fii, tu ai să vrei,
Aici, în lumea mea găseşti o şcoală
Ca un castel, cu zâne şi cu zmei...

În miere gândul să-ţi înmoi, copile!
Să scrii cu lapte pe a nopţii coală!
Să ştii să te încrezi în nemurire,
Căci viaţa asta n-are să te doară...

Roiuri de albine în petale,
De lumină farmece rodesc,
Ca-n copilăria vieţii tale,
Eu, copile, să te regăsesc...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de galben

E miere-n grâul copt în lan,
E-n pâinea vieţii aurie,
E miere-n suflet, an de an,
E pacea-n marea Românie.
E soarele pe cer lucind
Şi luna fremătând pe cer,
Clopot cu glasul de argint,
Speranţă, vise şi mister.

E miere-n grâul copt în lan
Curgând în râuri de lumini,
Covor de frunze-autumnal
Şi lacrimă de pelerini.
Mulţi şi-au ales ca etalon –
Un semn tacit de gelozie,
Gutuia coaptă, care-n somn
Se-aprinde iar ca o făclie.

E-n pâine vieţii aurie,
Bobul de strugure-n cercei,
Puful suav de păpădie,
Speranţele din anii grei.
E-n galben miere şi iubire,
Zbor lin de păsări de cristal,
Este lumina din psaltire,
Căldură, pace şi amnar.

E miere-n suflet, an de an
Şi-n vene miere curge, parcă,
E seva vieţii doar un val.
Iar noi, aceeaşi veche arcă.
Din fagure, stropiţi cu miere!
Să curgă-n voi ca un balsam,
Silabic, litere şi semne
Şi strângeţi mierea gram cu gram!

E pace-n marea Românie.
Miere din floare de salcâm
Se strânge-n stup – lumină vie –
Mândria de a fi român.
Portal deschis spre alte lumi
La care cerşsetori aşteaptă
La tâmple ninse, sub cununi,
O altă lege, mult mai dreaptă.

E soarele pe cer lucind,
Palat din alte veşnicii.
În umbra lui văd şiroind
Pârâu de pietre aurii.
Sunt sus, pe cer, înspre înalt,
Ascunşi, peştii de aur azi
Şi ninge aur pe-nserat
În munţi încununaţi cu brazi.

Şi luna fremătând pe cer
În gândul meu s-a prăbuşit.
Poate că-i ultimul însemn
Ce în tăceri s-a irosit.
Mă dor la tâmplele de nea
Nămeţii galben-aurii,
Tu vei rămâne-n viaţa mea
Precum o mamă pentru fii.

Clopot cu glasul de argint
Adormi pe portativ – un vis –
O clipă te-ai împotmolit
În firmituri de ametist.
Opal în piept de chihlimbar,
Iubirea azi s-a împărţit
Şi plânge inima de jar
Dorul de clopot tânguit.

Speranţă, vise şi mister
În miere-ascunse astăzi sunt,
Trecând prin foc, trecând prin ger,
Trecând pe cer şi pe pământ.
Mi-e trupul iarăşi cânt de spic
Şi vocea clopot de aramă,
Dar poate că n-aş fi nimic
De n-ai fi tu, iubită doamnă.

Speranţă, vise şi mister,
Clopot cu glasul aurit
Şi luna fremătând pe cer...
E soarele pe cer lucind,
E pace-n marea Românie,
E miere-n suflet an de an
E-n pâinea vieţii aurie,
E miere-n grâul copt în lan.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ploilor de vară

Liane de verde s-au strâns...
Veghează al ploilor plâns!
Veghează tăcerea din noi,
Iubirea-mpărţită la doi.
Şi-n tainica noapte de vis,
Doar eu sunt poemul nescris
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Ocean şi nisip mişcător...

Liane de verde s-au strâns...
Îmi pare că-i ultimul plâns.
În mine ard ploi de furtuni,
Ard frunze de jad în cununi...
Foşnesc pe sub băncile goale
Doar paşi de lumini - fulgerare.
Şi ploaia în râuri de sticlă,
Din nou, către cer, se ridică.

Veghează al ploilor plâns,
Tăceri, răsărit şi apus...
Clepsidra se sparge în trei,
Nisipul, sub pulberea ei,
Ucide secundele pline
De dor, de dureri şi de tine.
Mai lasă-mi în plânsul meu gând,
Mai lasă-mi un ultim sărut!

Veghează tăcerea din noi...
Sub sâni rubinii, ochii goi,
În goluri, pândind lumea toată,
Ne plâng şi ne cheamă, ne iartă.
Ne-acoperă glezna-ncrustată
Furtuni nenuntite de piatră
Şi lanţuri ne strâng tot mai tare
Şi ploaia ne doare, ne doare...

Iubirea-mpărţită la doi -
Un pumn de amar, de gunoi
Şi malul scurgându-se lent
Spre un sfârşit iminent.
Un tunet, un clopot de vis,
Pierdut şi uitat, încă scris...
Un an, univers, galaxii,
Etern, numai verbul "a fi".

Şi-n tainica noapte de vis,
Când stelele toate s-au stins
Şi plouă şi plouă şi-n noapte
Se-aude o ploaie de şoapte,
Se-aude un imn de furtună
Şi fulgeră, fulgeră, tună!
Te-ntreb unde pleci, de ce vii
La ore atât de târzii...

Doar eu sunt poemul nescris
Şi flamura-aceluiaşi vis.
Etern peste umbre de cruci,
Doar mie-nchinare mi-aduci...
Sunt râu tulburat de dorinţi!
Vulcanice gânduri, fierbinţi,
Coboară prin mine, în ploi
Şi plângem de vis amândoi.

Sunt plaja cu valuri ce dor.
Mereu ancorată... În zbor,
În ploi risipindu-mă sunt.
Sunt farmec şi-adesea cuvânt.
Vă temeţi de mine?! Plecaţi?!
De stâncă şi val depărtaţi,
Cu paşi risipindu-se-n vânt,
Fugiţi de-al furtunilor cânt.

Ocean şi nisip mişcător,
În inima ta mă strecor,
Se tulbură lumea şi plângi,
De ploaie aminte-ţi aduci,
De paparude, de Sfântul Ilie,
Dar nimeni nu pare să ştie,
Că-n seceta evului trist,
Doar eu, ploaia vieţii, m-am stins.

Ocean şi nisip mişcător,
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Doar eu sunt poemul nescris
Şi-n tainica noapte de vis
Iubirea-mpărţită la doi.
Veghează tăcerea din noi,
Veghează al ploilor plâns....
Liane de verde s-au strâns...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa plecării spre nemurire

În ochil gri, înceţoşat şi cav,
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine.
Îmi fac din amintire căpătâi
Şi mă înţeapă spinii din privire...
Străine călător, te rog, rămâi!
Fii tu ultimul strop de fericire!

În ochiul gri, înceţoşat şi cav,
Am scris poveşti, poeme şi istorii.
Am smuls din cerul devenit concav,
Apusurile, stelele şi zorii.
Pe coala alba a luminii-am scris...
Un mire pe o rochie de mireasă.
În sentimente, azi, întâiul vis,
Mă poartă pe cărări de dor, acasă.

Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
Dar strâng sub pleoape amintiri de vis,
Rodiţi în mine ca un spic în pâine,
Când alte căi spre cer i s-au deschis.
Mi-e vocea clopot sfredelind tăcerea
Şi-n voi aud strigarea repetat,
Aud iubirea şi aud durerea,
Dar voi pleca cu sufletul curat.

Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav...
În gând, străbunii,-au înălţat palate.
Îl văd în ceţuri pe tăicuţul drag,
Iar mama iarăşi s-a ivit din moarte...
Sunt pe altar, gătite-a le primi,
Coroane de lumini. Şi lacrimi... flori,
Cu ei îmi voi trăi întâia zi
De dincolo de viaţă şi de nori.

Cer de la prunci un colţ uscat de pâine...
Ei mă privesc... tăcerile mă dor.
Eu lăcrimez. Şi candela, spre mâine,
Arde în suflet pâlpâind uşor.
M-aşteaptă toţi străbunii. Şi coboară
Îngeri de stele îmbrăcaţi în alb.
Mă chemă ân a morţii călimară
Eu dorm un somn de veci pe catafalc.

Îmi fac din amintire căpătâi
Şi dorm, copii, cu voi, ultima noapte...
"Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi! Rămâi!"
Se-aude iar ecoul unei şoapte...
Sunt ostenită de dureri şi plâns!
Străin care-mi urzeşti la căpătâi,
De-acum este târziu! Şi eu m-am dus.
E drumul meu către străbuni, dintâi.

Şi mă înţeapă spinii din privire...
Vă tânguiţi cu fiecare ceas.
Grăbesc, de-acum, să trec spre nemurire,
Iar plânsul vostru nu mai are glas.
Tăcerea voastră-i aripă de ceară,
Când zborul meu e frânt de neputeri,
Vezi, lacrima de-acum e mai amară...
Mai negru-i doliul fiecărei seri!

Străine călător, te rog, rămâi!
Nu-mi face somnul greu, alungă-mi teama!
E drumul meu către înalt, dintâi
Şi în adânc îmi sângerează rana.
Aprinde-n tindă candela! Să ştiu
Că îmi va lumina întunecarea.
Nu plânge! Fericită vreau să fiu!
Spre Dumnezeu să pot găsi cărarea...

Fii tu ultimul strop de fericire!
Căci sunt al nimănui şi-am rătăcit
Am căutat prin timpuri, din iubire
Să mă hrănesc. Iubire n-am primit!
Am împărţit la semeni omenia
Şi licărul iubirii a-ncolţit,
Dar când iubirea a rodit într-ânşii,
De teama mulţumirii au fugit.

Fii tu ultimul strop de fericire!
Străine călător, te rog, rămâi!
Şi mă frământă spinii din privire,
Îmi fac din amintire căpătâi...
Cer de la prunci un colţ uscat de pâine,
Mi-e trupul obosit şi sunt bolnav.
Precum o clipă mă îndrept spre mâine,
În ochiul gri, înceţoşat şi grav.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă cu şi despre timp

Se scurge tăcerea-n clepsidră
Şi ninge în noi liniştit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Un suflet, un gând obosit...
Se nasc chihlimbare la tâmple,
Se zbate o frunză de jad,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Gutuile – flamură ard.

Se scurge tăcerea-n clepsidră –
Şi timpul – un râu de nisip,
Mai lasă secunde-n firidă
Şi riduri pe stâncile-chip.
Mai lunecă-n noi risipirea...
De-o vreme murim repetat,
Se pierde – un vis, omenirea
Şi totuşi nimic nu-i schimbat...

Şi ninge în noi liniştit...
La tâmple nămeţi de lumină,
Căci timpul mai arde mocnit
Sub râuri de hrană divină.
Ni-i dor de apus! Răsărit,
Ni-s penele arse de dor
Tristeţea în noi a-ncolţit,
Săruturi şi flori ne-mpresor...

Azi chipul reflectă-n oglindă
Un fals imperfect, un poem.
Nu-s braţe, etern să cuprindă
Ascunsul, uitatul infern.
Şi picură-n umbre tăcerea
Şi cerul se frânge-n felii,
Vuieşte-n furtună durerea...
Coboară în suflet stihii.

Un suflet, un gând obosit...
O linie frântă închisă
Şi timpul de-acum s-a oprit –
O ultimă flacără... stinsă...
Un clopot bătând vinovat,
Ca inima-n pliuri de ape,
Spre cer, ca un vis a migrat...
Acum e atât de departe!

Se nasc chihlimbare la tâmple,
În inimi secundele mor,
De lacrimă pleoapele-s ude,
Prieteni, de voi ne e dor!
În valuri de stele se-afundă,
Se-afundă etern în uitare,
Lumina şi viaţa pierdută...
Atunci vom afla că se moare...

Se zbate o frunză de jad...
Perdele-n liane de flori,
Se-ascund şi-n mătanie cad...
O lume de vis şi de ploi...
Şi timpul ne ninge în gând
La tâmple iubirile ard,
Ne-ntoarcem acasă pământ
Ne-ntoarcem tăcut printre noi...

Trec îngeri cu plete cărunte,
Cărări în păduri de argint,
Trec oameni cu stele la tâmple...
Se-aude un cânt de alint.
Porneşte alai de secunde
În timpuri de timpuri oprite
Şi timpul în noi se ascunde,
În nunţi de aduceri-aminte.

Gutuile – flamură ard,
La geamuri obloanele-s puse
Şi pleoapele-s umbre ce cad
În timpuri de timpuri ascunse.
În stâncă de-acu ne-ntrupăm,
Ni-i plânsul ocean de cuvinte,
Un Sfinx, din prezent evadăm
Şi plângem... şi plângem cuminte!

Gutuile – flamură ard,
Trec îngeri cu plete cărunte,
Se zbate o frunză de jad,
Se nasc chihlimbare la tâmple.
Un suflet, un gând obosit,
Azi chipul reflectă-n oglindă
Şi ninge în noi liniştit...
Se scurge tăcerea-n clepsidră...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt polenul din cuvinte...

1. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare,
o lacrimă de-a ei mă doare
căci toate lacrimile-s sfinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

2. Eu sunt polenul din cuvinte,
peste câmpii vântul mă poartă
şi bat la fiecare-n poartă
şi plâng în ochiul tău fierbinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

3. Eu sunt polenul din cuvinte,
Hristos din slovă mă coboară
şi mă împraştie prin ţară,
balsam pe rană să alinte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

4. Eu sunt polenul din cuvinte,
eu vin acum cu vestea bună
să-ţi fie pavăză-n furtună
şi pentru zilele cumplite.

Eu sunt polenul din cuvinte.

5. Eu sunt polenul din cuvinte
şi plâng în fiecare floare
ce rodu-n pântecul ei moare,
alerg acum printre morminte.

Eu sunt polenul din cuvinte.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă celor albi la tâmple

Albi la tâmple de poveste,
Iarna-n noi a-nmugurit,
Gând de nouri peste creste,
Pace-n veci în infinit.
Nuferi aurii-n privire,
Tainice înţelepciuni,
A iubirii strălucire,
Risipită-i în genuni.

Albi la tâmple de poveste,
Flori de cais şi flori de măr,
Mândrii, fără să le pese,
Trec bătrâni prin timpul lor.
La urechi cercei de stele,
La morminte cruci de lemn,
Ne-au lăsat bătrânii sene,
Amintire să le-avem.

Iarna-n noi a-nmugurit,
Sub basma, albe troiene,
Cad în sufletul cernit
De boală şi de durere.
Cresc nămeţi în ochiul trist,
Peste troienite umbre
Şi cu fiecare vis,
De tăceri timpul ne umple.

Gând de nouri peste creste
Şi iluzii în panere,
Vieţi adeseori modeste,
Inimi veşnic austere.
Sub cununi de neputinţă,
Ca un clopot vor răzbate,
Drumul către nefiinţă,
Până dincolo de moarte.

Pace-n veci în infinit,
Pace peste lumea toată,
Trec bătrâni, etern albind,
Prin dureri şi griji, prin sloată.
Bărbi de spumă, biet pribeag,
Căutâdu-şi resemneare,
Plângând, se opreşte-n prag
Şi priveşte lung în zare.

Nuferi aurii-n privire,
Streaşină de promoroacă,
Vara trece fără ştire,
Vine toamna, apoi pleacă...
Ţurţuri reci înspre privire
Îşi îndreaptă săgetarea...
De nori grei – nefericire –
Este-acum pătată zarea.

Tainice înţelepciuni,
Munţi lucind, purtând ispite
În arzândele cununi,
Ne ascund învăţăminte.
Trec, stăpâni pe cai grei...
Amazoane, în clepsidră,
Trec prin râuri viorii...
Vor pământul să-l cuprindă.

A iubirii strălucire,
Lin alunecând spre cer,
Ca o pasăre-n pieire
Prinsă-n lanţuri de mister,
Trec bătrânii – umbre lucii,
Trenuri lungi în vremuri grele,
Trec lăsând în urmă pruncii –
Lampioane efemere.

Risipită-i în genuni
Negura... Şi îngenunche,
Când a morţilor furtuni
Ciutura de lemn îşi umple.
Clopot bate-n mute zări,
Morţi nuntesc întru chemare,
Lacrimi curg, se-aruncă flori
Şi se pierd... în depărtare...

Risipită-i în genuni
A iubirii strălucire.
Tainice înţelepciuni,
Nuferi aurii-n privire,
Pace-n veci în infinit,
Gând de nouri peste creste,
Iarna-n noi a-nmugurit...
Albi, la tâmple, de poveste...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoarea

în timpul din urmă
cel din urmă rămas
plec fără urmă
tăcut şi la pas
pasul e greu şi trupul rebel
sângerează gândul în amurg
dansează prin păduri albe iele
goale, pure şi ele
privesc dansul lor aprig
dans nebun, dansul de foc
în viaţa asta fără de noroc
prin craniu şuieră vântul
ielele fug, prin păduri de fagi se ascund
obosit, poposesc în tragic cătun
la margine de veac
sfâşiate, vise atârnă de poarta tăcerii
pescăruşii ţipă pe mare,
a dulce, suavă chemare
acolo, în larg, dincolo de zare
în zori voi pleca pe valul tăcut
ce trupul îmi poartă
ce viaţă, ce soartă
să bat din poartă în poartă
să pier în a mea vatră
revin în fiecare an pe ţărm
purtat de un dor, pe câte un val
să dărui speranţă, iubire în toate
aduc din mare, o chemare
o scrisoare,
pentru femeia ce aşteaptă la mal

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru prunci şi părinţi

Orice prunc are o mumă,
Orice prunc are un tată,
Mama suferinţa-i curmă,
Tata-l mângâie şi-l iartă.
Mama veşnic grija-i poartă.
Bine-i Doamne să ai mamă!
Ea i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne, să ai tată!

Orice prunc are o mumă –
Ea-i un izvor de bucurii
Suferinţa ta, copile,
Numai ea o poate ştii.
Ea ţi-e lacrima şi visul,
Ea e pacea, somnul dulce,
Dimineţile de vară,
Numai ea ţi le aduce.

Orice prunc are un tată –
O icoană de lumină,
El, copile, te desfată,
Mângâierea-i e divină.
Mama-n amintiri te poartă,
Ea e înger şi balsam,
Tata-i sfânt, ca toţi deodată.
Doar un tată pot să am...

Mama suferinţa-ţi curmă,
Rana-ţi vindecă mereu,
Rod de bucurii adună
Pentru scump, feciorul său.
Mama-i fluture spre soare,
Te înalţă din furtuni,
Liniştea vieţii tale
Din privire i-o aduni.

Tata-l mângâie şi-l iartă,
Îl ajută când i-e greu,
Îl ajută viaţa toată
Şi îl sprijină mereu.
El e stâlp de rezistenţă,
Având drept universal
De-a-ţi sluji-n eternitate
Iar şi iar şi iar şi iar...

Mama veşnic grija-i poartă,
Ea e flacăra ce arde
Dătătoare de speranţă
Zi de zi, noapte de noapte.
Gândul ei etern răzbate
Printr-o stâncă de durere,
Ca un val de libertate.
Mama-i dulce mângâiere!

Bine-i Doamne, să ai mamă,
Fericit vei fi cât ea,
Rugi şi lacrimă de ceară
Către cer va înălţa.
Fericit vei fi în lume!
Ai o mamă, ea te poartă
În oricare rugăciune,
Spre-a avea o bună soartă.

Ea i-e lacrimă şi soartă,
Îi e vis şi împlinire,
Ea se-mparte şi se-arată
Înger fiecărei zile.
Ea e toc şi călimară,
Ea e cânt, poem şi vis,
Pentru ea, la drum de seară,
Domnul poarta şi-a deschis.

Bine-i Doamne, să ai tată,
El ţi-e înger din poveşti,
Te iubeşte şi te iartă
Totdeauna când greşeşti.
El ţi-e drum de libertate,
Cânt de clopot şi izvor,
Vântul pieptul de i-ar frânge,
Tot i-e gândul la fecior.

Bine-i Doamne, să ai tată!
Mama i-e lacrimă şi soartă,
Bine-i Doamne să ai mamă!
Mama veşnic grija-i poartă,
Tata-l mângâie şi-l iartă,
Mama suferinţa-i curmă,
Orice prunc are un tată,
Orice prunc are o mumă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minune de mireasă

Mireasa îmbrăcată-n har
Cu îngeri şi argint de voal,
Cu paşii de nisip, prin lună,
Păşim cu dragostea-mpreună.
Cu trupul fraged de cleştar
Te-mbrăţişez, înger de jar.
Alunec în visele tale,
Un clopot sălbatic de jale,
Trena de călători albatroşi
Sub ochii-ţi atât de frumoşi!
Devin mănăstire divină,
Ne-mplinită beţie de peşti
Ce-mi brodează altar de lumină
Pe care ofranda îmi eşti.
Te caut sub genele plânse...
Cuvinte de timp sunt ascunse...
Unde sunt?! Unde eşti?!
Frumoaso din neuitate poveşti?
Sângerează tăcerea. În genunchi ne rugăm,
La altare de pace, timp etern ne jurăm.
Ne jurăm fericire... Ce eternă durere!
Ce destin, ce amar! Dar şi ce mângâiere!
Sub volane de voaluri,
În abis, mătăsoase poeme dispar.
Mireasă de umbre, mireasă de vise,
Mireasă de stele, mireasă de jar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te port în mine

Te port în suflet, ca pe-un vas de preţ,
Ca pe-o comoară-nchisă cu peceţi,
Te port în trup, în sânii albi şi grei,
Cum poartă rodia sămânţa ei.
Te port în minte, ca pe-un imn sfinţit,
Un cântec vechi, cu crai din Răsărit.
Şi port la gât, nepreţuit şirag,
Strânsoarea cald-a braţului tău drag.
Te port în mine tainic, ca pe-un vis,
În cer înalt de noapte te-am închis.
Te port, lumină rumenă de zori,
Cum poartă florile mireasma lor.
Te port pe buze, ca pe-un fagur plin.
O poamă aurită de smochin,
Te port în braţe, horbote subţiri,
Mănunchi legat cu grijă, fir cu fir.
Cum poartă floarea rodul de cais,
Adânc te port în trupul meu şi-n vis.

poezie celebră de Zorica Laţcu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pruncului român

Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria,
Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat.
Tu te-ai născut copil, în România
Şi taina României ai aflat.
În ţara ta ai munţi, păduri şi ape,
Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele,
Aici mereu ai cerul mai aproape,
Aici ai dragostea măicuţei tele.

Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria,
Prolog la veşnicie, vis spre-nalt,
Ţi-am dat copile,-n suflet poezia,
Apoi, cuminte, m-am îndepărtat.
Mi-s paşii grei, de-acum sunt o epavă
Trecând prin viaţa toată înapoi.
Furtuni mă-ntorc din drum. O luptă dreaptă
Se poartă între ele şi-ntre noi.

Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat,
Iubiri de semeni, ţară şi dreptate,
Un înger înspre cer m-am înălţat,
Am plâns şi am rămas captivă-n moarte.
Dar am lăsat însemne... Cei ce vin
Să ia aminte cu înţelepciune,
Să nu îşi uite neamul lor. Amin!
Mândrii şi demni poată păşi în lume...

Tu te-ai născut, copil, în România,
Din viţă strămoşască ai mustit
Şi cu mândrie-ţi porţi fota şi ia.
În tricolor şi-n imn ai retrăit
Istoria trecutei generaţii.
Şi la un semn ai devenit lumină.
Tu te-ai unit pe veci aici cu fraţii,
În muncă, în iubire şi în tihnă.

Şi taina României ai aflat...
Pe glia sa însămânţai cuvântul...
Cu sângele strămoşii au udat
Prin jertfa lor şi portul şi pământul.
În tricolor, cu florile de măr,
Ţi-am pus un ram de salcie, copile,
Spre-a nu uita să creşti în adevăr,
Om de cuvânt şi fără-asemuire.

În ţară tu ai munţi, păduri şi ape,
Eşti flamură, iubire şi altar,
Strămoşii,-n ziduri stânşi, îţi sunt aproape!
Iubirea lor e fără de hotar.
Aici ţi-e neamul, cerul de smarald
Şi simetria-n cercuri se coboară...
Te-aşezi pe aşternuturi moi de jad
Şi pui poveşti de dor în călimară.

Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele,
Fiu de român, doar ţie-ţi aparţin,
Din moşi-strămoşi, acestea-s ale tele...
Şi pită, sare, cozonac şi vin...
A ta-i de veci şi cumpăna fântânii,
Biserica de timpuri aplecată
Şi valea-n care,-nmormântaţi, străbunii,
Rămân o amintire ancorată.

Aici mereu ai cerul mai aproape
Şi sună-n noapte tulnicul furtunii.
Cuvânt şi toc, vor în pământ să sape
Spre a sădi în brazdă toţi românii.
Aici ţi-i ia, fota şi opinca,
Lumina şi biserica creştină,
Aici rămâi copilul lui mamica,
Legat de carte, sate şi ţărână.

Aici ai dragostea măicuţei tale,
Cuvântul, portul, dragostea de neam.
Aici, la tâmple,-mi cade plâns de stele.
Stăpân şi demn, eu doar aici eram.
Te-am botezat în adevăr, copile
Şi în credinţă visul mi-am urmat,
Aici e cel mai dulce gust de pâine,
Aici e vinul roşu şi curat...

Aici ai dragostea măicuţei tele,
Aici mereu ai cerul mai aproape,
Câmpii şi mări şi peşti şi flori şi stele...
În ţara ta ai munţi, păduri şi ape.
Şi taina României ai aflat.
Tu te-ai născut, copil, în România!
Ţi-am dat lumină,-n har te-am botezat,
Ţi-am dat în dar viaţa, copilăria...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!