Glossă munţilor Carpaţi

Poartă pe trupul lor păduri de jad
Şi în privire stelele le ard,
În vene râuri, aur şi ţiţei...
Şi-adăpostesc fiii-n anii grei.
Sunt literă pe pagini de istorii,
Scânteietori încununează zorii,
Pe umeri rubinii apusuri poartă,
Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă.

Poartă pe trupul lor păduri de jad,
Mândrii străjeri pe trepte de bazalt,
Lumina şi curajul de-a răzbi
În nopţi de zgură şi în tristă zi.
Biserică zidită peste veac
Şi rugă pentru neamul geto-dac...
Vezi cum se pleacă stelele din cer
Şi apele la munţi iertare-şi cer!

Şi în privire stelele le ard...
La tâmple de ninsoare stele cad
Oh, vântul suflă! Şoaptele de sânger
Poartă în ele-o aripă de înger.
Pe frunte râu de miere se revarsă
Iarna îi vezi gătiţi ca o mireasă –
Betele argintate au în poale,
Sandale de luceferi la picioare...

În vene râuri, aur şi ţiţei,
Pentru ai ţării noastre pui de lei,
Verde cetate, templu şi altar
Dându-se ţării româneşti în dar.
Zidit în oseminte de străbuni
Întru zidirea fiilor români.
Ei poartă denumirea de Carpaţi,
Sunt fii, nepoţi, părinţi, copii şi fraţi.

Şi-adăpostesc fiii în anii grei,
Sihaştrii, oameni simpli, semi-zei
Şi bogăţii, dar şi secrete care
S-au risipit cândva în neagra zare.
O cheie-a universului – Carpaţi –
Sunt trinitatea, viaţa, cei trei fraţi...
Pe căi de vis istoria îi poartă,
Cuminţi şi trişti, ei fiii îşi aşteaptă.

Sunt literă pe pagini de isorii,
Pătrund apusul şi sărută zorii...
Pe frunţile de brazi, la tâmple-timp,
S-au întrecut cu muntele Olimp.
Măreţi, frumoşi, sidef purtând pe creste,
Sunt pentru toţi românii o poveste.
Sihaştrii-n robe de ani grei şi lungi
Sub bărbi de spumă poartă cute-adânci.

Scânteietori încununează zorii
Şi-n case, în alaiul sărbătorii
Atât de mult dorite de copii,
Sunt simbol viu, prinos de bucurii.
Din munţi izvor de verde şi de pace
Ce ochiului şi minţii noastre place.
Ţâşnesc din el, de jad, lumânărele
Apoi se-nalţă mândru către stele.

Pe umeri rubinii apusuri poartă...
Chihlimbării poeme se arată
Ei, metamorfozaţi în firi semeţe
Etern sădiţi în timp, ne dau bineţe.
Sub sâni de foc, vulcani ţâşnesc în noapte
Şi-atunci când timp, de timpuri se desparte,
Cu adieri de îngeri ne desfată,
Purtând parcă pe braţe lumea toată.

Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă,
Pădurea lor de brazi, înmiresmată,
Voal fin uitat din dans de amazoană,
Tămâie, smirnă şi etern fecioară,
Aşteaptă cerbi în vis să poposească
Pe dulce rochie, verde, de mireasă.
Oh, lasă-mă să-ţi dorm la tâmple lin,
Să-mi fie viaţa brad semeţ... AMIN!

Dar azi sunt clopot, lacrimă şi şoaptă...
Pe umeri rubinii apusuri poartă.
Scânteietri, încununează zorii,
Sunt literă pe pagini de istorii
Şi-adăposteşte fiii-n anii grei,
În vene râuri, aur şi ţiţei...
Şi în privire stelele le ard,
Poartă pe trupul lor păduri de jad...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!