Ieşirea de serviciu

Azi nu se lucrează, se-nchid lacătele, se trag obloanele.
Vine ursul să ne întindă oasele, să ne calce în picioare.
Străzii acesteia de pulberi n-o să-i mai rămână nici numele,
Oficiul Stării Civile se va muta într-o moară încăpătoare,
iar darul de nuntă cel mai sigur va fi tradiţionala jimblă cu sare.

Daţi-vă jos, clopotari adormiţi pe funii, ucenicii voştri
îşi doresc de-o viaţă să mănânce şi ei o pâine!
S-au mai împuţit apele Veneţiei aşteptând întoarcerea lui
Ştefan ce Mare ca să-şi răscumpere păcatele.
Visând într-una la patimile purificatoare, s-au înmulţit
ciorile-n gard şi beţivii neamului, zarurile măsluite îşi
decantează spuza în târtiţele puilor prăjiţi.

Mama soacră ţipă că a ologit-o lumina, vecina aia singură,
de la 4, iar s-a încurcat cu pompierul din schimbul 3, iar
şi-a dat foc la casă. Războaiele civile beau Marghiloman
şi mănâncă icre la "Dragomir", în timp ce fetiţele deochiate
adorm în scaune, sub ventilatorul mare al frizeriei.

Ia mai ascute-mă, Doamne, într-o luptă de clasă cinstită,
ia mai piteşte-mi în gaura din beci o cotă obligatorie!
Dă-mi zaţul vieţii la remaiat ca pe-un ciorap de damă
ofilită şi cântă-mi din trompetă Valurile Dunării până la
imbecilizarea completă, până la uitarea de sine.

Mi-e dor şi mie, fraţilor, de-o revoluţie! Unde mai sunt
revoluţiile de altă dată!?... N-a mai rămas mai nimic de
cules de prin terciul vieţii. Ar trebui să ne bâzâie muştele,
să vină în galop o herghelie întreagă de cai albi peste
urbea asta stătută, peste ifosele fiicelor de servitoare
ajunse ţoape naţionale.

La cantina publică s-a mărit porţia de pilaf, s-a îngroşat
compotul. Iubiţii fac varice în aşteptarea patului conjugal,
stau de şase la closetul bătrânilor. Cei mai mulţi dintre noi
au cotit-o, au ieşit din sistem, au murdărit cerul cu lehamite,
cei mai singuri au luat calea codrului frate, să înfiinţeze o
casă de cultură şi odihnă pentru tătarii rămaşi pe-acolo,
care se cred încă în război.

Ieşirea de serviciu e ca pe vremuri, nu trebuie să plăteşti nimic;
oricum te-aşteptă nişte chiloţi întinşi la uscat.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuga în rugă

Mi s-a dat să mânc de-o viaţă
vrajă, iarbă şi piper,
tot sperând o altă lume
mai frumoasă ca în cer

Am tot fost de sacrificiu
pentr-o mare de nebuni,
am simţit mereu supliciul
aruncat peste români

Să mai cred în tine Doamne?
Nu ştiu de am să mai cred,
am trăit din dramă-n dramă
chinuit să mă reneg

Aprind candela în noapte
tot sperând să te zăresc,
arde până nu mai poate
şi ca ea eu mă sfârşesc

Încă sper o zi mai bună,
poate-o lună sau un an,
nu ştiu ce o să-mi rămână
din genunchii care-i am

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec din cana cu păsări

pune Doamne recompensă peste aripă şi stea
că mi-au luat în faptul nopţii lacrimă de mama mea
şi-au fugit mâncând pământul peste nouă mări şi ţări
pasărea şi-a ei lumină dincolo de sărbători

pune Doamne îngerii să vină la tine toţi
şi le dă chibrit şi pâine pentru vii şi pentru morţi
şi le dă simbrie mare pune-le pe masă vin
din cel vechi şi nu pelin
că pelinul e amar
să nu treacă de hotar

apoi Doamne de-o fi vreme
mai rabdă nunta de semne
şi tocmeşte dă arvună
lăutărilor să vină
iar mi-e viaţa lună plină

miezul nopţii îşi ia darul
lacrima e de cuvânt
într-un clopot iar se schimbă ora pe pământ

poezie de Florian Stoian Silişteanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertate cu care...

Ne-am cucerit o libertate
Cu care nu ştim ce să facem
De azi putem şi noi să dăm sfaturi
Celor care nu nevoie de ele

Copacii pe care se aşezau
Acele păsări necunoscute,
Până seara se uscau din rădăcini
Şi între noi se isca un război

Ziua e din ce în ce mai tristă
Ziarele se citesc de la dreapta spre stânga
Pâinea e din ce în ce uşoară
Şi din ce în ce mai scumpă

Fiecare umblă cu un butoi de pulbere în spate
Toţi nebunii au chibritul aprins,
Telefoanele roşii s-au desfiinţat:
Azi primim ordinele prin satelit!

Nu mai avem de ce ne plânge
Ni s-a dat mai mult decât doream:
Toată lumea se închină banului
În spatele căruia se ascunde Iuda

Moartea se vinde la pliculeţe
Cine nu bani cumpără şi în rate
Armatele noastre se luptă
Cu cei care nu ne-au făcut nici un rău!

Oamenii câştigă din ce în ce mai bine
Iar viaţa e din ce în ce mai scurtă
Apele poartă luncile la vale
În care fiecare s-a instalat cât mai confortabil!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi ploioasă

Azi a fost o zi ploioasă
Nimeni n-a ieşit din casă,
Stropii mari băteau în geam,
Iar noi singuri aşteptam.

Nu mişca vreo vietate,
Toate erau speriate,
Afară de te-ai fi dus,
Vântul te-ar fi luat pe sus.

După ore de suspin,
Vântul bătea mult mai lin,
Stropii parcă s-au rărit,
Iar noi din somn ne-am trezit.

Un curcubeu s-a-nălţat
Peste amorţitul sat,
Soarele-a ieşit din nori...
Ce minunat e uneori!

Strada de melci s-a umplut,
Să-i ocolim n-am putut...
Pe ram voioase păsărele
Cântau frumoase cântecele.

poezie pentru copii de Maria Nina Mihăiţă din Lumea copilăriei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-au plăcut şi s-au luat.
Cu nuntă!
Nuntă cu dar!
Darul a rămas tot
la bucătăreasă, lăutari şi guristă,
leat cu bâtu.
Pentru piatră nu le-a mai rămas un sfanţ,
deşi nuntaşii
le-au urat casă de piatră şi copii.
Neavând încotro-
şi-au suflecat mânecile
şi-au purces la modelat lutul.
Au ridicat din chirpici,
casă frumoasă,
călduroasă iarna, răcoroasă vara.
Avea însă o hibă: să nu vadă apa,
că se apleacă!
Când apele Dunării erau în Dulgeana,
casa nu mai era.
Apucase de le văzuse.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puişorii

S-a făcut o casă într-un sat
Într-o curte mare de om bogat,
Ce avea o grădină înflorată
Un coteţ şi o poiată
Toate aşezate gospodăreşte
Unde şi-un copac altfel creşte!
Pentru că gospodarul bogătaş,
A lăsat viaţa de oraş
Pentru casa de la ţară.
S-a mutat în primăvară
Să pună şi o clocitoare
Pentru 50 de vieţuitoare
Puiuţi de rasă de găină
Ce iute mari o să devină.
Însă o cloşcă, moştenire,
Umbla prin ogradă în neştire
Făcând zarvă mare
Să nu o bage în mâncare
Bogătaşul cu răbdare
A luat 10 ouă de la clocitoare
Şi i le-a pus în cuibar să le ocrotească
Ca să nu mai cotcodăcească,
Iar după 3 săptămâni
Au ieşit 40 de pui păgâni
Şi alţii 9 de la cloşca mamă
Ocrotiţi cu mare seamă.
Obrăznicăturile ce se alergau prin curte
Râdeau în hohote că cei 9 au picioare scurte
Că nu ţin pas năzbâtiilor
Chinuind viermişorii de zor,
Fugărind un măr o zi întreagă,
Jucând cică fotbal prin ogradă
Îşi mai dădeau coate unii la alţii
Şi pe deasupra neobrăzaţii
Mai râdeau şi de biata găină
Că e grasă cât luna plină
Şi că îi ceartă pe cei 9 cuminţei
Să nu se îndeparteze din ochii ei
Pe când orfanii erau împrăştiaţi
În toată ograda, nu ca ceilalţi
Ce stăteau mai mult la fusta mamei
Fără a se îndepărta în ciuda Foamei.
Foamea era o pisică înstrăinată
Cu cicatrici, fără un ochi şi ciudată,
Ce-şi câştigase urâtul nume
Trăind din furat prin lume.
O pradă sigură şi uşoară
Erau cei 40 de pui de odinioară
Ce dispăreau care mai de care
Rămânând 8 pui din întreaga clocitoare,
Iar până să vadă bietul orăşan
I-a mâncat Foamea până la ultimu' năzdrăvan
De şi-a zis săracul om
Că la anul o să facă un ocol
Şi în loc de clocitoare
O să pună tot cloşca străduitoare
Iar aceasta mândră şi înfoiată
A povestit puilor fabula toată!

fabulă de Cristian Harhătă
Adăugat de Cristian Harhătă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani, noi, orbii, am văzut multe. Am văzut că oamenii nu s-au schimbat, au rămas asemenea jivinelor: se mănâncă între ei. Se mai revoltă cei sărmani, mai câştigă o fărâmă de pâine, dar apoi, peste timp, lăcomia iar se revarsă peste lume. Îmbracă doar alte haine Asta a fost dintotdeauna. Între cei săraci şi cei bogaţi, între cei puternici şi cei slabi se va afla totdeauna o prăpastie adâncă oricât vor da din gurile lor cei de sus. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic şi niciodată nu va putea fi altfel. Mântuitorul a fost om umil şi cei puternici l-au răstignit bătându-l în cuie ca să nu mai umble, i-au astupat gura cu amăreală şi acreală ca să nu mai vorbească, i-au împus pieptul cu suliţa ca să moară în chinuri. Este plină lumea de sute de milioane de răstigniţi. Mântuitorul? El îi întruchipează pe toţi. Ca să avem cui să ne închinăm şi să ne aducem aminte de ceilalţi.

citat din romanul Pe ambele părţi ale baricadei, XIX, pagina 134 de Aurel Neron (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de voi...

Îmi mai târăsc un an din bătrâneţe...
Atâtea gânduri şi nevoi s-au strâns.
Înconjurat de clipe de tristeţe
Mereu mai ai o lacrimă de plans.

Şi nu le plângi, că pâine n-ai pe masă
Sau bolul de făină s-a golit.
Sunt lacrimi pentru liniştea din casă
Şi pentru glasul porţii împietrit.

Mie dor de voi, să va mai văd odată
În jurul mesei puse peste ani.
Mă doare c-am să mor de voi uitată
Şi nu de grija nu ştiu căror bani.

Mă tem de ziua-n care o să pier
Şi n-o să fiti si voi alăturea.
Doamne, dacă mai eşti acolo-n cer,
Trimite-le spre suflet vorba mea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Barbu Dolinescu: Sloganurile sunt pentru cei ce umblă să înşele mulţimile. Noi nici nu ne-am apropiat încă de ele, iar când vom merge în mijlocul poporului, nu-i vom făgădui nimic, ci îl vom învăţa să muncească şi să lupte. Politicienii pot să discute, să critice şi să-şi schimbe programele şi doctrinele şi sloganurile după cum bate vântul. Ei nu cred cu adevărat în nimic. Credinţa noastră nu admite critică şi nici discuţie. Unde începe discuţia, încetează credinţa şi mai ales puterea ei. Credinţa discutată nu mai poate muta munţii din loc. Iar noi vrem şi mai mult: să înnoim sufletul neamului, să-l smulgem din mlaştina în care l-au scufundat politicienii cu programe şi doctrine, să netezim calea unui viitor demn de originea lui!

replici celebre din romanul Gorila de Liviu Rebreanu (1938)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis din viitor

Visez un timp mai bun şi mai frumos
Să îşi întindă peste noi mantia,
În care să domnească armonia-
Când împăcaţi vom fi şi sus şi jos!

Acesta-i Raiul lumii ne-ndoios,
Ce l-a văzut cu ochii săi, Maria;
Visez un timp mai bun şi mai frumos-
Să îşi întindă peste noi mantia!

Dar poate că atunci va fi Hristos,
Stăpânul peste tot, iar omenia,
Va fi din nou acasă-n România,
Când vremea va dospi un nou prinos-
Visez un timp mai bun şi mai frumos!

poezie de Vasile Neagu-Scânteianu (17 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Neagu-Scanteianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moara viselor

La moara părăsită de pe râu,
Mai vine un bătrân cu o desagă
Ce poartă-n ea nu boabele de grâu,
Ci petice-adunate-o viaţă-ntreagă.

Doar el mai vine, ultimul morar
Din vremea-n care pumnul de făină
Se drămuia în traiul prea amar
Al celor ce pământului se-nchină.

Nu merge moara: pietrele s-au ros,
Îmbătrânite-n anii de rotire
Din care el, bărbat pe-atunci vânjos,
Îşi aminteşte marea lui iubire.

Nici roata nu mai merge. S-a oprit
Atunci când ea s-a dus în altă lume
Purtând în pântec fructul mult dorit
Ce-a căpătat doar printre îngeri nume.

Mai vine. Rar. Nu-i trebuie nimic
Din tot ce-a mai rămas în vechea moară;
El vrea, din amintiri, măcar un pic,
Un strop din visul său de-odinioară.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ursul la putere (fabulă cu dus-întors)

De regulă, când cineva ajunge la putere
la puterea a doua, a treia
sau a câtă doriţi dumneavoastră,
îşi ia în echipă
pe cei apropiaţi lui,
ca mai apoi să-i promoveze
în funcţii înalte; nu va mai spui...
Aşa s-a întâmplat şi cu ursul nostru,
care, odată ales în funcţie de... mare boss
peste supuşii lui,
alte animale, care mai mari, care mai mici
şi-a ales echipa lui
formată din bursuci, caduci,
mameluci şi, mai cu seamă
din maimuţe urlătoare,
fiecare în parte primind
funcţia ce i se cuvine;
Ei bine, odată căzut de la putere,
toate celelalte animal, jivine,
promovate şi-au văzut în continuare
de treabă!...

Morala, pentru cine întreabă,
aici lucrează prevederea
cu... perierea!...

fabulă de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi că S-a arătat lui Petru, apoi celor doisprezece. În urmă, S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit. După aceea, S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie.

Sfântul Pavel în Epistola întâi către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, 15:4-8
Adăugat de Laura Soare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog sentimental

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă, toamna

Nici nu mai sufăr, nici că-s vindecat,
Pe deal stejarii magici s-au uscat

Un pâlc de-aluni, cochet, cu aluniţe,
Ca spaliere suple-s pentru veveriţe

Peste livezi un nour trist burează,
Roşind pe ramuri fructele oftează

Pe prispă,-n furcă mama caier toarce
Dar firul vieţii nu se mai întoarce

Melancolia-n straturi mi s-a cangrenat
Mă mir că ţipetu-n laringe s-a blocat

Sătenii mă privesc ca pe un venetic,
Singurătate topită în nimic... Nimic

De la-nceput nu mai pricepe exilatul,
Doar mama-şi simte ca pe ghiont băiatul

Nici nu mai sufăr, nici că-s vindecat,
Pe deal stejarii magici s-au uscat...

parodie de Constantin Ardeleanu, după Mircea Micu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un lung ianuarie neprihănit

În trupul meu, lutul se iveşte mai limpede în gânduri
înaintea Lui Dumnezeu, ca o faţă ce şi-a făcut cărare între oameni,
din copilărie până la moarte.
Îl poţi cunoaşte atât de mult pe cât sufletul tău şi-a aprins lumina din miezul lacrimilor.
În timp ce mă apropii de Tine, buzele mele sunt pecetluite cu solzi de nisip,
ca un fel de alungare din lume,
să închid mormintele, să nu mai intre nimeni, nici cei răniţi,
nici cei singuri, când se adună în jurul luminii ca omizile de mătase în adâncirea cea de pe urmă.

Şi noi ne adunăm şi ne strângem dragostea
de care ne-am sprijinit ninsorile vieţii. Pe unde am umblat
ca nişte roiuri însetate de vară,
n-am primit nicio odihnă. Niciun loc de reazem
doar în cuvântul Tău, mai viu decât viaţa aşezată între scândurile timpului.
Dar eu nu Te pot duce
în timp ce noaptea cade
căci eşti prea sus, iar aripile mele nu s-au scuturat încă de tot pământul
n-au putere să arunce ţărâna în groapă şi să-şi despartă iubirea de singurătate, s-o aleagă din mijlocul ei, atunci când vine furtuna şi păpădiile coapte
rămân dezgolite.

Şi-mi simt sufletul cum se răspândeşte
mai puternic decât moartea, mai puternic decât întunericul în care nimicul a rămas ultimul de rostit.

poezie de Antonia-Luiza Zavalic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai ieri

Mai ieri mi-a dat o bere clopotarul,
Să-i trag o sfoară pentru zile mari,
Iar popa s-a-ncruntat de o sprânceană
Că nu vreau să dau mită la gropari.

Un popă n-ar avea nimic de spus
În faţa-Nalt Sfinţiei Sale, Statul...
Că s-au tras sfori, s-au tras, nimic de spus,
Dar s-a-nălţat c-o treaptă plagiatul.

Şi la putere, (Dumnezeu să-i ia!),
De când cu noua mea candidatură,
Se luptă toţi lingăii pe ciolan,
Deşi sunt cei mai mulţi doar buni de gură.

Să vezi şi în sistemul sanitar,
De n-or să-şi scoată ochii cu penseta,
Şi promovând gropar după gropar,
Îşi vor toca degeaba clarineta.

Învăţământ?! Poveste de doi bani...
Toţi vor plăti gratuităţi şcolare
Şi dascălii pe drumuri vor porni
Stăpâni pe ei, dar pe doi cai călare...

Salut din plin dezastrul! M-aţi convins!
Mai bine nu mai merg la vot... adică
Pe cine ar fi cazul să votez?!
Căci peste tot este aceeaşi clică.

pamflet de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri sumbre

Mai întâi a plecat mama, către bunul Dumnezeu,
La puţin timp după aceea, a plecat şi tatăl meu.
Tot ce au clădit în viaţă, copiilor au rămas,
Ce folos că-n dimineaţă, casa nu mai are glas.
A crescut iarba-n ogradă, via nu se mai cunoaşte,
Casa e gata să cadă, fântâna-i plină de broaşte.
Undeva, în faţa casei, bradul mai veghează încă
Cum trec anii peste lume, cum curge râul prin luncă.
Într-un alt colţ din grădină, frunzele din nuc căzute,
Dau pământului culoare, prin ogradă aşternute.
S-au uscat pomii-n livadă, puţini din ei mai rodesc,
Iar uluca stă să cadă, stâlpii n-o mai sprijinesc.
Un decor plin de ruine, se aşterne-n faţa mea,
Printre ele, o găină, mai scormoneşte ceva.
...........................................
Unde sunteţi MAMĂ, TATĂ, să vedeţi cum ce-aţi clădit
Din lemne, nisip şi piatră, la pământ s-au năruit.
Peste ce-aţi clădit cu trudă, dezastrul s-a aşternut,
Viaţa cu noi este crudă, nu putem face mai mult.

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!