Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Când lumea se deschide

Am ajuns atât de departe
pământul e mingea cu care
îmi joc copilăria
de peste tot izbucnește lumina
mă nasc din fascinție
celulă cu celulă
VIAȚA E VEȘNICĂ
e ca și când
basmele ar curge unele după altele
într-un șir infinit de bucurii
întind mâinile
mângâi pereții, tablourile
ce-mi vorbesc într-o limbă
pe care o cunosc dintotdeauna
din nenumăratele lumi
pe care le-am căutat și iubit

TIMPUL ARE CULOAREA MĂRII
pescărușii țipă ca și când
lumea acum s-ar naște
fericirea are atâtea nume și culori
da, există în mine culori neinventate încă
voi supraviețui lumii
purtând toate poveștile ei
toate poemele și iubirile mele
viața de-acum începe
trubadurii îmi aștern cântecele la picioare
lângă fereastra mea
pescărușii vin de departe
purtând doruri imaginate
strigătele cuceritorilor din alte vremuri

miroase a istorie, a sânge
a pasiune și-a vis adus de departe
DUMNEZEUL meu îmi pregătește ceva
un cufăr cu miros greu, oriental
din care amorul să irumpă
dezlegat din lanțul ruginit al realității

a început Ezanul
vocile mă dor
aș îngenunchia la capătul amiezei
mi-aș sprijini fruntea de covorul vechi
dar picioarele mele au devenit deja aripi
iar fruntea mea se sprijină de cer
de timpul magic cu aură de semilună
PE UMERII GOI
VĂLUL ALB, DE MĂTASE
ÎNFLOREȘTE ÎN VERSURI DE LEANDRU
viața de-acum începe...

poezie de (22 iunie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul de ieri și de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în fața omenirii ca la o confesiune
și Dumnezeu m-a mângâiat și m-a învățat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriașă
și se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creșteau aripi de șoim, aripi imense
și zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
și nopțile erau diamante negre risipite prin deșerturi
cu ele am scris poeme în piatră și-n nisip
cu ele am învățat sa decupez culorile
și să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp crește în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu știe cât doare
cât vrea slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi nășteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era așternut
și plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârșită declarație de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
și povești de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduiește prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveștile se vor scrie din nou cu sânge și lumină
direct pe sufletul și pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineți fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

* * *

Aici te iubesc nisipos... răsfirat... amestecat între soare și mare... și cuvinte apoase... învălurate...
Zilele de același soi se urmăresc unele pe altele.
Soarele se dezvăluie în forme care dansează...
Un pescăruș argintiu alunecă din vest... purtându-ți respirația între aripi...
O împletește cu a mea și marea se cutremura într-o răsuflare...
Uneori cate o corabie ne poarta amescându-ne dorurile...
O, catargul unei corăbii...
Singur...
Uneori îmi simt sufletul ud și greu... și cautându-te
În depărtare, marea imi sună și te răsună...
Cântec în port...
Acesta este un port... în mine e un port...
Aici te iubesc.
Aici te iubesc și orizontul te ascunde în zadar...
Te iubesc și printre aceste fire de nisip rotunde...
le măsor conturul și le sfărâm nemărginirile...
și te scriu printre ele... ramai... sa le ramai...
Îl desenez cu inima mea... cu tălpile mele...
Cu mine te scriu pe nisipuri însetate de noi...
în mare... în vânt... în oameni...
Răvașe netrimise... dar atât de adânc scrijelite in suflete contopite prin tot ce există...
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corăbii grele...
ce străbat marea fără destinație...
Mă regăsesc în ele
uitata ca ancorele vechi...
Corăbii și porturi triste.
Viața mea obosește, însetată sărat în mijlocul marii
Iubesc ce nu am... Tu ești atât de departe ascuns în mine...
Cântecul meu se luptă cu răsăritul împletindu-ne între zări...
Pescărușul auriu revine și începe să-mi cânte...
Soarele își răsfira dor peste dor peste conturul meu
Și privește cu ochii tăi...
Și ma mângâie cu adierea ta...
Și, când te iubesc... pescărușii îți cântă numele în vânt
cu aripile lor ca din coarde...
Într-un singur zbor, smulgându-ne din lume...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Amintește-ți de mine

Am creeat chipul tău după iubire
Din dragoste trup eu am sculptat
Ochii smaralde cu gene zvelte zefire
Culoare din inima mea am adăugat

Când mâinile mele te modelează
Zidește vise pe umerii puternici goi
Plăcute umbre pe trup îți dansează
Formează simbioza iubirii intre noi

Pe fruntea ta îmi aștern eu gândul
Pe buzele din lut așez sărutul meu
Îți mângâi cu iubirea mea tot gâtul
Și sufletul din mine ți-l dăruiesc eu

Piatră prețioasă din zefir și smarald
Zidită cu mâinile cu picuri de sudoare
Modelată și arsă prin focuri de iad
Prinzi viață îți amintești de mine oare

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Iarna și curcubeul

Ninge, trec cu palmele pe coapsele tale,
Cioplite din albul unei statui
Zăpada iubirii îmi curge prin sânge ca roșul
Culorii din zâmbet acum și atunci
Iarna zidește în mine lumina și visul ninge
Întinde-ți brațele alungăm uitarea
Iarnă, nu există iarnă perfectă
Ninsoarea e foc atins de lumină
Pomul sădit al inimii mele ți-l dărui ție
Curcubeu din aura mea
Ninge! Se nasc culori alb și negru ca timpul ceasului oprit
Când întind brațele către tine până la adâncul cuvintelor.

poezie de din Călătorie spre steaua promisă
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Viața nu se sfârșește

Motto: "În noaptea aceea liniștită, am avut
chiar impresia că-mi aud trupul crescând."
(Haruki Murakami, La sud de graniță, la vest de soare)

Astăzi voi sta
față în față cu mine
A-L-I-N-A
cu litere mari
îmi șoptești numele
ademenind viața sa vină spre mine
ma nască din palmele tale
sunt singura iubită
a celuilalt suflet al tău
pagina ce nu se sfârșește niciodată
și pe care sunt scrise
toate limbile gândite și negândite
toată tinerețea zvâcnind
de sângele așteptărilor
dezbracați de lume, de false robe
am mers împreună spre un mâine
încrustat în carnea noastră

a venit și dimineața asta
cu o mie de culori
tutunul cu aromă de departe
cafeaua sorbită teatral
în curcubeul de cuvinte
egale cu eul tău sunt
toate poemele din mine
toate zilele, nopțile
toate orele ce-au construit
ziduri, drumuri
orașe întregi de nebunie

VIAȚA NU SE SFÂRȘEȘTE
dincolo de toate acestea
sunt deșerturi imense
dar dincolo de ele
sunt păduri, mereu alte păduri
foșnind din marile noastre iubiri
din dimineți ca acestea
din amintirile mai puternice
decât toate deșerturile
și toate spaimele lumii

astăzi voi sta din nou
a câta oară
față în față cu Tine

poezie de (24 aprilie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Vorbe fără obârșie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfășoară de dimineață
Ce îți folosește fii atât de zălud și de metaforic?
mai bine zacem aici unde e liniște, sub cireș și sub stele
viața însăși este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmărește când miroase praful de pușcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche și pentru zeițele pasăre o să spun acum ghicitoarea
și pentru potârnichea
care m-a născut
și
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică și se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe și mult
e devreme)
(și timpul și spațiul sunt lungi)
ce ghicitoare fie când tu îmi arunci candelabrele peste brațe și mă cufunzi în lumină
și asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic și durabil în lume
viața e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanțe și fără vestă-antiglonț
îmi
beau
liniștită
cafeaua
și din toate acestea nu putem ști aproape nimic nu vom înțelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
și zeițele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
și-atât
din care nu se naște nimic
atât a rămas
pe aici
și când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Îmi e dor...

Îmi e dor de țara mea
Chiar dacă-am plecat departe...
Inima a rămas în ea,
Plânge-n fiecare noapte.

Îmi e dor de-ai mei părinți
Care de mic m-au crescut.
Îi văd ca pe sfinți,
Mi-au dat tot ce-au avut.

Îmi e dor de prispa-n care
Mă jucam cu al meu frate.
Pe el îl iubesc așa de tare...
Și dincolo de moarte!

Mi-e dor de ce-am lăsat în spate
Ca fac un ban cinstit.
Am plecat foarte departe
Și din greu eu am muncit.

poezie de (24 aprilie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana DrosuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viața la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav și frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu și fierbinte
și m-am înveșmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
și Doamne, câte rugi înălțasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfățat de nectarul ceresc
în nopți cu aromă de nemurire

și mi-ai răspuns, Doamne,
trimițându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
știam că voi străbate păduri și deșerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul aștepta zâmbind în lumina binecuvântată
și din palmele lui a țâșnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrățișat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie și nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână și sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieții
iar în vârful peniței mele
stă iubirea fără seamăn
și albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineți fermecate
sângele zeului curge acum prin penița mea
prin trupul meu zvâcnind de tinerețe
prin visele mele hinărind peste cetăți și păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfațișa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge și pulbere de rai
îți scriu epistola aceasta
ce nu vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice ChescaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

De-a-mpiedicatelea

file de jurnal afectiv

ne facem mici
cu răsuflarea proprie atingem pământul
îi dăm o parte din noi/ 10 la purtare
mai toate lecțiile dobândite
în existențe miniaturale

ne doare
nu știm ducem
copacul la bun sfârșit
ramurile noastre/ mâinile lui
atâtea secole în stadiu de proiect

prea departe
dimineața aceasta în care ne trezim
ingenui încercăm fim
în prelungirea a ceva
a mai rămas de ieri
puțin-vis-de-copil
puțină iarbă
atâta durere catifelată
care ne ține

prea departe îmi ești
prea departe îmi sunt
străina care pentru 2 bănuți
pe sine cu sine s-ar trăda:
adu-mă în mine!

alți pași
sub acoperire de zăpadă
sau de pușcă
ploile desprinzând epiderme
până la stratul ultim
din care îți țipi TU

asfixiate poemele cad vii
în goana trenului neștiutor
de-ale omului
bunăoară clipa mea / ta sidefată
în timpul tău / meu cenușiu

realitatea se face înaltă
lipsim fereastra de jumătate din fluturi
un oraș altfel ia în posesiune
sălbaticiții ochi pierduți în icoane
în păduri de mangrove ne descurcăm

legați la lumină
desculțați de noi
ne punem stavilă
poate că moartea
o să se-mpiedice
și o să ne fie

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Lumina

nu știu dacă de acolo
de unde vin eu
e întuneric.
mi-am ținut ochii închiși tot timpul.
dar când am simțit o pată de lumină
de la capătul unei lumi ce se termină
m-am dus spre ea
și am înțeles că ea abia atunci începe.
naivă și eu ca primul om
am deschis un ochi
apoi al doilea,
iar al treilea era deja deschis, dar n-o știam.
am văzut atunci în jurul meu
ce niciodată nu mai știusem văd până atunci:
lumină.
dar din clipa-n care am început s-o văd
a dispărut tot mai tare
și de teamă nu o strivesc între pleoapele mele
n-am mai căutat-o.
știam totuși că mai există,
deși în lumea asta e mai greu să-ți ții ochii închiși.
vreau să mă întorc iar în prima lume,
în care nu știam dacă e sau nu lumină,
pentru că, înțeleaptă fiind, nu-mi deschisesem ochii niciodată.
acum, când știu că ea există
toate neîndoielile îmi sunt prinse în joc de iele
și se învârt în jurul meu neîncetat.
ispitesc și înțeapă-n ochi
pănă ce-i deschid iar.
dar ce folos știu că există lumină
dacă nu o pot curpinde-n ochii mei fără s-o ucid?
oare e asta adevărata lumină
sau sunt eu mai oarbă decât înainte să mă fi născut?

și capătul de la lumea asta unde s-a ascuns?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Scaieți

Am căutat câmpia
cu iarbă fragedă
și flori de mac,
dar am ajuns
într-un desiș
plin de scaieți;
florile lor m-au ademenit
și m-au prins în capcană.

Acum s-au agățat de mine;
le simt colții
cum îmi sfâșie hainele
și-mi zgârie pielea,
iar când îi apuc
cu mâinile să-i alung departe
își fac culcuș în palmele mele.

Încerc fug
și ei îmi zgârie picioarele,
îmi înțeapă tălpile
și sângerez.

Am căutat flori și iarbă fragedă
și m-am rătăcit
într-o pădure de scăieți.

Ierburi pierdute
ca o umbră
s-au strivit în colții plantei
ce-și etala floarea
pentru a mă rătăci ca Dante
ce-a ajuns
în cea mai deasă pădure a vieții.

Am așteptat pe Beatrice
să mă plimbe prin paradis,
dar florile visate
când și-au ridicat vălul
erau scaieți
și timpul s-a oprit
pentru mine
în pala lumină violetă
a florii de scaiet.

poezie de
Adăugat de Ana-Cristina PopescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Fruntea toamnei acesteia

Fruntea toamnei acesteia
E încărcată de rugi
Ca zidul de niște liane
Călătoare spre transcendent.
M-am familiarizat cu tristeșea,
Cu apatia și lacrima...
Frunze de chihlimbar
Au căzut peste sufletul meu -
Un apus sângeriu
Purtând amintirea jadului.
RAmuri frânte se agață în agonie
De brațele mele...
Caută legătura cu viața,
Legenda râului fără sfârșit -
Eternitate și moarte.
Vântul îmi răvășește părul
Și gândurile.
Frigul mușcă din mine
Ca dintr-un măr copt parțial.
Sunt vulcan și amnar...
Undeva, departe, în copilărie,
Miroase a lemne de foc,
A gutuie, a must și a nuci,
A lumânare topită pe plită.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Departare

Te simt langa mine dar nu esti aici,
n-ai cum sa fii cand esti departe,
departe de mine, de lumea noastra,
de tot ce traim in viata asta impreuna
esti a mea in visele mele, in noptile mele
in gandurile mele singure,
mereu alaturi de mine, parca apartinand mie
cu toate ca esti a altcuiva, din alta lume, din alte timpuri
de departe, apartinind universului ce nu pot atinge,
astept gindul care te va aduce la mine,
clipa necunoscuta in care vei fi aici,
chiar si numai pt o suflare in timpul acesta impreuna,
am invatat sa ma multumesc cu tot ce imi poti da,
am invatat sa ma multumesc cu tot ce imi oferi
am invatat sa te iubesc asa cum vrei tu,
pt ca eu iubitul tau nu iti pot oferi nimic,
nimic din ce ar fi sau din ce este,
doar dragostea ce ti o port si ti o pot darui, atit!

poezie de (20 martie 2010)
Adăugat de femeia visurilorSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiAu fost scrise 2 comentarii până acum.
Participă la discuție!

Într-un colț al ochiului

Într-un colț al ochiului
O lacrimă îmi șade,
E șoapta sufletului
Ce-ntr-un oftat îmi cade.

Și îmi ajunge la picioare,
Se evaporă-n pământ...
- Of, tu dragostea mea mare,
Cel mai de preț legământ!

S-a încheiat un vechi amor,
S-a mai pierdut înc-o idilă,
De-acum mereu îmi va fi dor
De chipul tău, dulce copilă.

De te-am iubit? - Îți spun că da,
Și încă arde-n mine amorul,
Căci viața mea a fost a ta,
Eu m-am ales numai cu dorul.

Am trăit și clipe minunate,
Am fost odată cei mai fericiți,
Azi cu valul mării înspumate,
Să pierdem totul suntem osândiți.

poezie de (27 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan IsacSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Să nu mă părăsești

poezia nu are o zi anume, e ca cerul ce deapănă toate zilele
unele mai umbrite, altele zâmbind pe sub nori călători
și zile torite ce te topesc pur și simplu
"cine iubește și lasă, Dumnezeu -i dea pedeapsă"
Poezia nu se iubește, ea se trăiește, zi după zi,
ceas după ceas și răsuflare după răsuflare.
poezia este iubirea însăși. este pasiune și dăruire.
este trăire și statornicie. rugam ei să nu abandoneze
neștiind că de fapt ea sunt eu, e adânc zidită-n mine
e cuvânt din cuvântul meu și trup din trupul meu
eu și ea suntem una.
confuzie și curiozitate, aceasta e viața mea
dar ce aș fi fără ea? durere? bucurie?
triumf? Imaginarium
locul din care îmi trag seva
și locul în care mă voi retrage
când timpul o va cere

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Rămâi

E iarăși noapte și iar aprind pe cer o stea.
Cuprind cu ochii un infinit ce-al meu l- vrea.
Te las și iar în gandurile-mi toate te adun,
Rămâi tot ce ești astăzi, chiar de ar fi un vis nebun.

Te voi chema de-apururi in șapte veșnicii,
Te las, mi-e dor și iar te chem vii.
E tristă fără tine viața chiar și în Paradis.
Acuma cred că tu ai fost și ești al vieții mele vis!

Ce n-am știut și încă încerc aflu de la zei,
Este dece ți se ia ce ai deja, și-atât de mult tu vrei?
Eu sunt poet, te caut mereu in versuri de iubire
Și mor, asa cum Veronica în versuri scrise de Mihai murea de fericire!

Ies uneori afară privind cruciș la Luna,
Doar ea e vinovată că viața mea nu-i bună.
Aș vrea s-o rog să-mi ia din haruri măcar unul.
Și să îmi dea în schimb un vis, singurul vis... "nebunul".

Char de rămâi doar vis, fii un vis frumos.
Zâmbește sorții tale, alintă- duios,
Și nu uita că mai presus de toate și de Zei,
E fericirea ce mereu o voi citi in ochii tăi.

Rămâi mereu ce ești acum... iubirea mea,
de vrei!

poezie de
Adăugat de Florentina Crăciun FabyolaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Oglinda oarbă

Fierul ruginit care-mi înmoaie oasele
Fierul forjat care-mi zgârie mâinile
Fierul înroșit care mă pătează de sânge
Fierul vechi care-mi invadează biografia

Tu ai putea crede că inima mea e nămolită
dar trecătorii sunt țintuiți pe trotuare
pentru că pereții vor fi scriși hoțește cu sânge
și spaima mea va fi peste tot răspândită
o spaimă ce-mi dilată în crescendo pupilele
o spaimă ca o vorace gură căscată
sau mai degrabă ca distanța dintre dinții ce-mi clănțăne
și în spatele acestei frici îmi voi expune versurile

Îmi doresc să mă privești ca pe o basilică
Îmi doresc să mă pipăi ca pe o orgă
Îmi doresc să mă simți ca pe un capelmaistru
Îmi doresc cobori, păcălindu-i pe sfinți, din icoană

parodie de , după Gellu Naum
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Sub cerul fericirii

mângâie în taină lumea de culori
tandră, trandafirie cu o muzică sacră
atmosfera de vis cu noianul de sori
ce-mi recită poeme care se consacră.

geometria paradisului îmi este dragă
cu spirale de lumină pe care mă ridic
apropii de Cristos să mă-nțeleagă
că iubirii sale sufletu-mi dedic.

fac un salt adevărat în viața mea
dar calitatea ei constă în credință
știu sigur că voi cucerii o stea
cu fiece speranță dobândesc iscusință.

nesfârșita iubire o aștern în vers
creație de suflet pentru lumea mireană
suflu de puritate cresc în univers
nu murdăresc timpul când îl storc de prană.

lupt stau departe de îngerul pervers
cerul fericirii se strecoară sub geană.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

O zi oarecare

e ziua în care plouă
în pământ, mâini invizibile închid ferestrele prin
interior
mușuroiul furnicilor devine buncăr pentru toți
evadații din ei înșiși
dincolo de marginea ploii, se deschide concretul
și viața are alt sens – îmi îngân făcându-mi
curaj
dar pe apa căzută din cer nu se mai ivesc
corăbii cu Noe în ele
cu ferestrele-nchise ascult ecoul pașilor morții
pe ape corăbierii par deja înecați și îngropați
în propriile corăbii. apele se dezleagă de
țărmuri, de pietre, de ele însele
dezleg și eu
adulmec. nici pământul nu mai miroase a
trupul meu; el și-a închis toate capacele-n cuie

evadez

într-o țară de piatră, fac mică, alunecând ca
pe tobogane și multiplicându-mă în baloanele
apei. devin transparentă. prin mine se pot
vedea foarte ușor toți oamenii care m-au
locuit, chiar și motanul care mi-a tors în brațe
tot timpul
sunt străveche- constat- sunt de la întemeierea
lumii și țin în brațe nouă vieți. nu sunt ale
mele, dar, din când în când, se mai deschid uși
care dau în tunelurile lor și prin care alunec
făcându-mă și mai mică
atunci capăt culoarea portocalei. simt cum
crește lumina și mă aruncă din nou în mine, în
sinele din afara celor nouă vieți pe care totuși
le port ca pe niște certificate de naștere surogat.
viața nu se măsoară în zile, din moment ce
actele sale de identitate sunt false.

poezie de din Lodebar
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Direcționează
2%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!