Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleargă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (31 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de ieri şi de azi

Am îngenunchiat de mii de ori în faţa omenirii ca la o confesiune
şi Dumnezeu m-a mângâiat şi m-a învăţat rugăciuni
pe care le-am închis între aceste file

cândva fericirea era mare, uriaşă
şi se întindea peste lume în mii de culori nemaivăzute
îmi creşteau aripi de şoim, aripi imense
şi zburam sus, sus de tot
deasupra soarelui, deasupra templelor din mine
deasupra stelelor ce vegheau pe atunci lumea
şi nopţile erau diamante negre risipite prin deşerturi
cu ele am scris poeme în piatră şi-n nisip
cu ele am învăţat sa decupez culorile
şi să le transform în caleidoscopuri de stele

acum plânsul omenirii îmi trece prin inimă
de ceva timp creşte în mine o poezie mare, mare
ce refuză să se lase născută
uneori poezia urlă în mine, se zbate
vrea să iasă, să se transforme într-o altă realitate
în care să mă închid ca într-o nimfă de safir
dar, Doamne, nimeni nu ştie cât mă doare
cât aş vrea să slobozesc poezia
s-o eliberez din pântecul meu ca pe-o lumină

pe vremea când aripile mele mă duceau prin alte ceruri
îmi năşteam poemele sub toate curcubeele
nisipul mi-era aşternut
şi plânsul dintâi erau lacrimile de fericire ale zeilor
ce-mi dăruiau vise pline de soare
iar fiecare poem era o nesfârşită declaraţie de iubire
pe atunci dăruiam lumii cuvinte minunate
şi poveşti de amor fără pereche

de ceva timp sufletul meu hălăduieşte prin lume
aleragă de nebun să-mi ajungă trupul din urmă
precum în legendele Shambalei

dar va veni o vreme când voi lua din nou calea curcubeelor
iar poveştile se vor scrie din nou cu sânge şi lumină
direct pe sufletul şi pe trupul meu
vor vorbi despre taina fericirii în dimineţi fermecate
iar cântecul din mine se va auzi până la capătul lumii

poezie de Alina Beatrice Chesca (23 ianuarie 2013)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul zeului albastru

Doamne, s-a întors viaţa la mine
a venit tiptil, într-o vară cu aromă de istorie
cu cer grav şi frumos ca o noapte adâncă
timpul devenise auriu şi fierbinte
şi m-am înveşmântat în el ca-ntr-o mantie fermecată

trecuseră ani de când zeul albastru
nu mai coborâse pe pământ
iar eu îmi lăsasem inima într-un cufăr uitat de lume
şi Doamne, câte rugi înălţasem către tine
să mă mai binecuvânteze o dată mângâierile zeului
sa-mi mai las trupul răsfăţat de nectarul ceresc
în nopţi cu aromă de nemurire

şi mi-ai răspuns, Doamne,
trimiţându-mi vise de aur
iar aripa îngerului s-a deschis deasupra mea
ca la o binecuvântată rugă
am pornit la drum, Doamne,
în căutarea inimii mele pierdute
ştiam că voi străbate păduri şi deşerturi
până să-mi regăsesc miracolul
sub chip de sărut nemuritor
zeul mă aştepta zâmbind în lumina binecuvântată
şi din palmele lui a ţâşnit inima mea
zvâcnind în fericirea fără de pereche
mână în mână am colindat străzi atemporale
ne-am îmbrăţişat sub ploaia de aur
trimisă din cerul Tău, Doamne
iar noaptea zeul mi-a învăluit trupul în ambrozie şi nemurire

sunt în mâna ta, Doamne,
cu toată fericirea mea păgână şi sfântă
m-am îmbolnăvit de viciul vieţii
iar în vârful peniţei mele
stă iubirea fără seamăn
şi albastrul cerului tău
îngăduie-mi, Doamne, să-mi păstrez inima în palmele zeului
să mă hrănesc din propria mea patimă
până când voi trece pe poarta ce duce la Tine
sunt sus, foarte sus, Doamne, nu-mi topi aripile
lasă-le să mă poarte mereu spre ceea ce sunt eu
lasă-mă să-mi respir libertatea
precum o pasăre cântătoare în dimineţi fermecate
sângele zeului curge acum prin peniţa mea
prin trupul meu zvâcnind de tinereţe
prin visele mele hinărind peste cetăţi şi păduri
din el îmi iau stropul de Rai
cu care mă voi înfaţişa înaintea Ta, Doamne,
în ziua din urmă
dă, Doamne, cu sânge şi pulbere de rai
îţi scriu epistola aceasta
ce nu aş vrea să se termine niciodată

lasă-mi pe veci visarea, Doamne!

poezie de Alina Beatrice Chesca (25 iunie 2015)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caravanserai

Am traversat nisipurile
prin oaze mi-am aşternut poemele şi iubirile
prin DUMNEZEU mi-au înverzit binecuvântatele insule

Eu nu călătoresc prin lumea asta
ci prin constelaţii divine
mi-am petrecut ultimele vieţi
iubindu-mă cu duhurile nisipurilor
lăsându-mi sângele prin temple de aur
colecţionând idoli, înălţând castele
să-mi adăpostesc propriile vise

Deasupra mea bântuie amorurile
cu aripi de ulii
prădându-mă, hrănindu-se din mine cu lăcomie
trupul meu e o adevărată Agora
unde prinţii poposesc la lăsarea serii
şi mai pun câte-o cărămidă
pe Altarul Soarelui

Mereu între două lumi
trec prin viaţă
în caleaşca de aur a faraonului
nu vreau să ştiu
unde se termină realul
şi unde-ncepe mirajul

poezie de Alina Beatrice Chesca (30 septembrie 2010)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Culeg si ploi şi vremi cu soare..
Prin sita sufletului meu cern dimineţi cu dor..
şi nopţi fără de stele..
Şi poezie cern.. si nepăsare..
şi Cer, dar şi ţărână cern..
şi câte lacrimi, câte resemnari...
si crucea. i tot mai grea, Cuvinte,
Dureri fără de margini cânt..
sub zgura lumii aripile. s frânte...
Şi scriu pe Cer o ruga.. si. ncă una...
şi lacrimile dor in mine toate,
Si. alerg cu doruri şi dureri in spate..
Dar simt cum cresc in mine,
tainic, drumuri de lumină..
si alte aripi, aripi de iubire...
fiori de har şi muguri de. mplinire
Si. i scrijelit acum in mine.. un fir de dor,
un dor nemărginit de tine..
un dor ce. l ingropasem cuminte
intre altare..
si. un timp ce parca. a fost rupt şi din calendare..
Dar e al meu acum..
Esti cel strigat in ruga..
Şi. acum e timp de leagăn după. o lungă truda..
.. iubirii cântec vreau sa. i fiu..
in murmur heruvimic sa. ti port şi ţie paşii..
în miez de noapte.. şi la ceas de zi...

Cern ploi şi vremi... şi dorurile toate..
Iubire cernem.. şi. asteptari târzii...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când lumea se deschide

Am ajuns atât de departe
pământul e mingea cu care
îmi joc copilăria
de peste tot izbucneşte lumina
mă nasc din fascinţie
celulă cu celulă
VIAŢA E VEŞNICĂ
e ca şi când
basmele ar curge unele după altele
într-un şir infinit de bucurii
întind mâinile
mângâi pereţii, tablourile
ce-mi vorbesc într-o limbă
pe care o cunosc dintotdeauna
din nenumăratele lumi
pe care le-am căutat şi iubit

TIMPUL ARE CULOAREA MĂRII
pescăruşii ţipă ca şi când
lumea acum s-ar naşte
fericirea are atâtea nume şi culori
da, există în mine culori neinventate încă
voi supravieţui lumii
purtând toate poveştile ei
toate poemele şi iubirile mele
viaţa de-acum începe
trubadurii îmi aştern cântecele la picioare
lângă fereastra mea
pescăruşii vin de departe
purtând doruri imaginate
strigătele cuceritorilor din alte vremuri

miroase a istorie, a sânge
a pasiune şi-a vis adus de departe
DUMNEZEUL meu îmi pregăteşte ceva
un cufăr cu miros greu, oriental
din care amorul să irumpă
dezlegat din lanţul ruginit al realităţii

a început Ezanul
vocile mă dor
aş îngenunchia la capătul amiezei
mi-aş sprijini fruntea de covorul vechi
dar picioarele mele au devenit deja aripi
iar fruntea mea se sprijină de cer
de timpul magic cu aură de semilună
PE UMERII GOI
VĂLUL ALB, DE MĂTASE
ÎNFLOREŞTE ÎN VERSURI DE LEANDRU
viaţa de-acum începe...

poezie de Alina Beatrice Chesca (22 iunie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-i străinul?

Te plimbi prin mine, iubire

Prin râuri fără poduri

Prin orizonturi străine

Cu umbrele reci ascuţite

În furci tăcute şi caudine

Călugăr mirean delirând

Te lapezi de aripi şi din lumini

Zvârleşti schelete de cuvinte

Pe care le-am uitat, flămând

Ţi-e trupul izbit de sânge viu

Din noaptea ta faci bisturiu

Şi-ţi tai aripile din matricea vieţii

Să te naşti încă o dată din alba

Lumină verticală a dimineţii

Fără răni cântătoare,

Pururea eternă mirare

Pasăre rară fără cuşcă

Praful de puşcă, cuvintelor

Rană le fac, când pasăre

Şi piatră tac, cine-i străinul

Ce se hrăneşte cu stele

Şi umblă pe câmpia inimii mele?

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea îmi miroase a ploaie

Fericirea se plimbă prin mine
legată la ochi,
e ca o pasăre împuşcată
ce nu vrea să renunţe la aripi,
strigându-mi numele,
în timp ce îl rog pe Dumnezeu
să-mi facă fluturi din trupul căzut,
iar sufletul să mi se plimbe desculţ
prin cea mai frumoasă mirişte.

Fericirea îmi miroase a ploaie,
o văd ca pe o femeie
ce stă în genunchi
şi se roagă...

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orologiul care a uitat să pornească timpul...

Când zilele şi nopţile nu erau încă făcute,

Timpul aflase câte ceva despre visurile ce

aveau să locuiască mai târziu în sufletele

care dădeau energie stelelor, cum şi de unde vin.

Timpul este călugărul înţelept al Universului.

Divinitatea l-a creat din ape nevăzute,

clipele curg la fel de nevăzute.

Dumnezeu a zis: să fie viaţă!

Şi viaţă s-a făcut în ceruri şi pe pământ.

Visurile au fost împărţite clipelor.

Dumnezeu a zis: să fie timp pentru toate,

de la prima şi până la ultima scânteie a stelelor.

Dumnezeu a zis: să fie Lumină!

Şi s-a făcut Lumină:

inima speranţei, sâmburele visului.

Cum îngerii nu îmbătrânesc,

le-a fost dată copilăria şi zborul.

Ei le împărţiră luceferilor nou-născuţi

pentru a deveni stele

de nădejde ale nopţilor pământene,

aşteptând cu aripile la gură facerea omului.

Creatorul le dădu energie şi frumuseţe;

întunericul nu este o fiinţă.

Fiecare clipă naşte câte un vis,

şperanţa este mare luminatoare a visului.

Viaţa este şi vis, şi speranţă, părţi din Dumnezeu.

Din orologiul care a uitat să pornească timpul

s-a ales iubirea. De atunci dragostea nu are vârstă.

Cum este deasupra pământului, de la răsărit

la apus, i s-a încredinţat

drumul soarelui şi drumul stelelor;

s-a făcut noapte şi zi în numele timpului.

Dragostea este poruncă dumnezeiască,

adunându-se din ceruri

la glasul Celui care le-a zidit,

să fie cuvântul luminii.

Sufletul trebuie curăţit de rămăşiţele întunericului

să rodească în om numai iubire,

că fără Dumnezeu nu se poate vedea frumuseţea omului.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu se sfârşeşte

Motto: "În noaptea aceea liniştită, am avut
chiar impresia că-mi aud trupul crescând."
(Haruki Murakami, La sud de graniţă, la vest de soare)

Astăzi voi sta
faţă în faţă cu mine
A-L-I-N-A
cu litere mari
îmi şopteşti numele
ademenind viaţa sa vină spre mine
să ma nască din palmele tale
sunt singura iubită
a celuilalt suflet al tău
pagina ce nu se sfârşeşte niciodată
şi pe care sunt scrise
toate limbile gândite şi negândite
toată tinereţea zvâcnind
de sângele aşteptărilor
dezbracaţi de lume, de false robe
am mers împreună spre un mâine
încrustat în carnea noastră

a venit şi dimineaţa asta
cu o mie de culori
tutunul cu aromă de departe
cafeaua sorbită teatral
în curcubeul de cuvinte
egale cu eul tău sunt
toate poemele din mine
toate zilele, nopţile
toate orele ce-au construit
ziduri, drumuri
oraşe întregi de nebunie

VIAŢA NU SE SFÂRŞEŞTE
dincolo de toate acestea
sunt deşerturi imense
dar dincolo de ele
sunt păduri, mereu alte păduri
foşnind din marile noastre iubiri
din dimineţi ca acestea
din amintirile mai puternice
decât toate deşerturile
şi toate spaimele lumii

astăzi voi sta din nou
a câta oară
faţă în faţă cu Tine

poezie de Alina Beatrice Chesca (24 aprilie 2007)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele din mine

Uneori aş vrea să duc o viaţă de nomad,
La poalele muntelui cel mare
Să-i fiu doar eu prietenul cel pribeag
Suflat de vântul burzulit şi mângâiat de soare,

Să stau pe-al lumii acoperiş doar pentru o zi
E mult prea mult a cere,
Cu ochi de şoim deasupra a privi
E tot ce vreau în aceste timpuri efemere,

Să pot s-ating o linişte deplină
Să scap de duhul prihănit,
Ce mai flămând ca o sălbatică felină,
Zile lungi din mine, bine s-a mai hrănit,

Uneori aş vrea să fiu chiar muntele în sine
Să stau măreţ şi neclintit,
Să râd de voi, de toţi chiar şi de mine
Cum nu ştim ce-i în viaţa simplă de iubit.

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori

Uneori,
Îmi uit sufletul
Închis în poezie.
Şi ies golită
De sentimente.
Trec prin lume,
Şi în loc de oameni văd:
Imagini,
Umbre,
Tăceri.
Lasă-mă poezie să văd
Lumea aşa cum este.
Să trăiesc,
Să pot dormi
Când visele m-aşteaptă.
Dă-mi te rog poezie
Sufletul inapoi,
Să pot pleca dincolo
În nemurire.
Căci va veni cândva
Vremea Judecăţii....
Şi mă va întreba
Domnul:
- Ce ai facut cu sufletul?
Nu-I voi putea răspunde:
- L-am uitat, Doamne,
Uneori...
Închis în poezie.

poezie de Angelina Nădejde (23 august 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Disconnect

şi dacă pică serverul mai sunt poet?
şi dacă pică brusc internetul în toată lumea
cine va mai auzi de mine?

mi-ar plăcea să se dea o lege
prin care să se interzică poezia în locurile publice
să te duci în locurile special amenajate
cu un creion şi o foaie de hârtie
să scrii numai pentru tine
ca şi când poezia ta
ar fi un inel de logodnă
sau o promisiune de iubire

mi-am rănit sufletul pe hârtie
într-o baltă de cuvinte
tu îi spui clişeu
deşeu
sau pur şi simplu
vorbărie

în timp ce poezia
este o trecere de pietoni
între viaţă şi moarte

sau un mistreţ fugărit de alice
într-o pădure virgină

ceea ce scriu nu-i o simplă îndeletnicire
ci o dedicaţie pentru Dumnezeu
care uneori îţi pune palma
pe frunte
femeie

chiar dacă viaţa înseamnă un spital
în care oamenii te tratează
cu pastile de sictir
în timp ce moartea inventariază
suflete

dacă ar pica internetul
aş merge cu picioarele goale prin ţărână
să simt trupul rece al înaintaşilor mei
sau m-aş tunde zero
să nu-şi dea nimeni seama
cât de frumos ninge

aş renunţa la această vorbărie
şi ţi-aş trage un şut acolo
unde
te doare cel mai tare
să-ţi arăt
cât de mult te iubesc

m-am născut pe Google
toată lumea ştie
şi tot caut, tot caut locul
în care
să mă spovedesc

poezie de Ionuţ Caragea din M-am născut pe Google (2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uitare

Am învăţat să tremur...
Noaptea când fumez o ţigară cu fereastra deschisă
Sau dimineaţa când cobor dintre plapumele calde
Când nu simt căldură-n juru-mi, tremur,
Uitând cine sunt eu şi cine eşti tu,
Doar atunci pot să te uit.
Te scot din mintea mea fără să vreau
Şi mă gândesc cum fac să-mi fie iarăşi cald
De-aş putea...
Aş sta la soare tot anul
Pe plajă... la mare...
Şi-aş înota-n adâncuri să pot uita din nou
Cine sunt eu şi cine eşti tu
De-aş putea...
Aş vrea să-mi crească aripi sub piele
Să pot fi sus mereu
Să nu m-atingi nici tu, suflet rău, ce parcă-mi vrei pieirea
Şi n-aş zbura în jurul tău...
Aş vrea să zbor deasupra casei mele
S-arunc cu praf de zâne...

Am învăţat s-alerg...
Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine
Am fugit în Uitare,
Mi-am ales cele mai groase piei
Şi-am pornit la drum prin viscole şi ploi.
Vântul mi-a înFrânt aripile,
Iar pe mâini au început să-mi crească spini.
Plânsul meu a devenit ecou.
Am vrut să-mi smulg ochii
Delirul îmi spunea că ei sunt de vină pentru tot.
Inima mea începuse să aibă crustă
Fiecare suflu părând cel final.
Nu găseam nimic...
Nu te vedeam uitare!
Plânsul meu a devenit cuţit
Îmi sfâşiam vise, credinţe, iubiri
Imaginea ta devenea tot mai grea.

M-am dezgolit...

Inima-mi intră într-un tic-tac
Dinţii au început să-mi crape,
Iar carnea mi s-a înnegrit
Tremurau toate...
Şi-am ajuns la poartă, Uitare
Iar vântul tău mi-a încetinit aleanul
Şi n-am intrat, am stat şi am privit...
Mii de ochi goi mă chemau la tine.
Părtaşii tăi erau ca pomul roditor ce nu mai are roade,
Ca o femeie stearpă.

Şi n-am mai vrut să intru.

Am vrut să-mi fie iarăşi cald
Drumul Înapoi am început să-l caut
Neştiind ce-am devenit.

Aseară când citeam din tine
Regăsind frânturi din mine.

Am străbătut aşa lungi căi ale sufletului meu.

poezie de Roxana Maria Neacsa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpuşa

Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că nu sunt decât o păpuşă de cârpă
şi mi-ar oferi în dar o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ce gândesc,
deşi în definitiv aş putea să gândesc tot ce spun.

Aş da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru ce valorează ele,
ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.
Aş dormi mai puţin şi aş încerca să visez mai mult,
înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii,
pierdem şaizeci de secunde de lumină.

Aş merge în timp ce alţii ar sta pe loc,
aş rămâne treaz în timp ce toţi ceilalţi ar dormi.
Aş asculta în timp ce alţii ar vorbi
şi cum m-aş bucura de savoarea unei îngheţate de ciocolată!

Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viaţă,
m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci şi
sufletul.
Doamne, dacă eu aş avea o inimă,
mi-aş scrie ura pe un cub de gheaţă
şi aş aştepta ca soarele să-l topească.

Aş picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh,
un poem de Benedetti
şi o serenadă de Serrat
aş oferi-o Lunii.

Aş uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să pot simţi durerea spinilor
şi sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete...
Doamne, dacă aş avea o fărâmă de viaţă...

N-aş lăsa să treacă nici măcar o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aş convinge fiecare femeie şi fiecare bărbat că la ei ţin cel mai mult
şi aş trăi îndragostit de iubire.

Bărbaţilor le-aş dovedi cât de mult greşesc
când ei cred că nu trebuie să se mai
îndrăgostească atunci când îmbătrânesc,
fără să ştie că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează a se mai îndrăgosti.
Unui copil i-aş face cadou o pereche de aripi,
dar l-aş lăsa să înveţe singur a zbura.

Pe cei batrâni i-aş învăţa că moartea
nu vine odată cu vârsta, ci odata cu uitarea.
Am învăţat de la oameni atâtea lucruri...
Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască
pe vârful unui munte,
fără să ştie că adevărata fericire este
felul în care urci pantele abrupte spre vârf.

Am învăţat că ori de câte ori un nou născut
prinde cu pumnul lui mic,
pentru prima oară, degetul mare al tatălui său,
îl ţine strâns pentru totdeauna.

Am învăţat că un om
are dreptul să privească de sus un alt om
doar când îl ajută să se ridice.
Am învăţat o mulţime de alte lucruri de la voi, deşi, realmente, multe nu îmi vor mai servi la nimic,
fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie,
eu voi fi murit deja.

poezie de Johnny Welch
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile care mă dor

Mâinile mă dor,
Sunt mâinile acestea,
Pe care mi le-a făcut cadou
Dumnezeu,
Într-o dimineaţă de sărbătoare.
Mâini cu care m-am rugat,
Cu care am iubit,
Am trudit,
Am mângâiat pâinea cea de toate zilele,
Am mângâiat chipul tău,
Am mângâiat icoanele,
Şi pietre şi copaci...
Le-am împreunat
Şi le-am ridicat spre cer
Când îmi era a pustiu,
Când îmi era a jale,
Când Dumnezeu era plecat prin lume cu sfinţii,
Să judece...
Sunt mâinile care i-au hrănit pe alţii,
Şi pe mine.
Mâini care ţi-au şters lacrima...
Sunt mâini care erau cândva
Tinere şi viguroase
Şi acum se prefac în crengi uscate,
Cu gheare încovoiate
Care se apleacă inexorabil
Să scurme ţărâna.
Sunt mâini bătătorite de greşeli,
De iertări, de păcate, de rugăciuni,
De zidiri, de patimi, de griji,
Mâinile care mă dor,
Care te caută prin noapte,
Care te roagă să te întorci,
Pe care nu le mai pot întinde spre tine,
Cu care sap în cenuşă
Să rostogolesc timpul,
Cu care îmi torn cenuşă în cap,
Mâini cu care întorc tot mai greu
Ultimele file dintr-o carte,
Mâini care ţin o lumânare neîncepută
În aşteptarea luminii...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire de peste mare

Iubire de peste mare, pasiune ce-mi e stare,
Fericire ce mă doare, dor de tine ce-mi e soare
În zilele de întristare şi în vise îmi apare...

Stai cu mine, fi-mi aproape de peste albastre ape,
Caută, găseşte-mă, şi a ta doreşte-mă,
Ia-mă şi iubeşte-mă, mereu fericeşte-mă...

Zi de toamnă arămie, ce-mi doresc eu va să fie -
Iubirea mea să îmi vie, carte, cel puţin, să-mi scrie,
Să-i răspund cu o poezie, să-i spună ce deja ştie...

Vreme trece, vreme vine, gându-mi e mereu la tine,
Anii vin şi trec în grabă, amintiri mă năvălesc,
Sufletu-mi arde-n iubire, de dor, dragul meu, tânjesc,
Şi de nu vei fi al meu, tu vei şti că te iubesc...

poezie de Elena Vlădescu (10 noiembrie 2006)
Adăugat de Elena Vlădescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flying in that silver world

bărbaţii erau aiurea
unul discuta despre s. x şi alte chestii de genul
altul despre fake wisdom şi alte chestii de genul
altul despre cer constelaţii g mic şi viteza luminii
iar toate acestea îmi apăreau ca un orgas. m închipuit
ca o dragoste falsă
într-un timp divizat în fişicuri şi aruncat peste umăr
ca atunci când murise bunicu-meu şi ăia toţi aruncau monede mici
din naiba ştie ce de păreau argintii în soarele verii

uneori îmi vine să şi râd, cum să discuţi cu o tipă despre s. x şi alte chestii de genul
bărbaţii sunt necesari ştiu îţi vine să râzi
mie îmi venea să râd când murise bunică-meu, de fapt după aceea
aveam nouă ani era vară o căldura toridă şi lumea aprindea lumânări
soarele ne-ar fi fost îndeajuns
lumea aprindea lumânări noi râdeam
eram în camera aceea albastră şi râdeam, eram pe atunci pe jos de râs
prea mici pentru a râde singuri
acum prea singuri pentru a mai râde

bărbaţii erau aiurea, aşa că începusem să cred în extratereştri
aveam o bilă oranj o luasem de la pet shop pentru mâţele mele
era o lume oranj un g mic un fel de k-pax în buzunare
îmi imaginasem cum venea îngerul lua mingea aceea oranj o învârtea
şi alte chestii de gen îngeresc
şi se făcea cum băiatul de trei ani din africa nu mai căra apă
şi nici fetiţa abia născută din karachi nu mai era ucisă cu pietre
şi toţi trăiau mai departe în lumile mele oranj
micul meu prinţ
mica mea prinţesă
iar pe undeva în fundal un eden inutil derizoriu
Şarpele înghiţit de Elefant

oamenii sunt naşpa
în fiecare noapte la 3 şi 5 minute o pasăre trece pe lângă fereastra mea
deasupra e cerul cu aceeaşi aglomerare de stele
ce rost ar avea să le cunosc numele
pe undeva e bunicu-meu de care vorbeam la început
ceva mai încoace primul nostru câine, apoi taică-meu şi toţi ceilalţi ai noştri
şi toate fetiţele ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
şi toate femeile ucise cu pietre undeva într-o altă parte de lume
poate că şi tu te gândeşti la aceleaşi lucruri şi altele de genul
cât timp decupezi o clipă din orele tale şi o trimiţi către mine
cât pasărea stă de gardă lângă ferestrele noastre
o clipă
cât păsările de noapte să îşi întindă aripile

poezie de Alina Manole
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solus ero

Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele
Să luminezi în noaptea singurătăţii mele,
Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă;
Din preajma vetrei mele, fă calea ta întoarsă.
Păcătuieşte raza curată, viorie,
Când se opreşte-n drumu-i pe-o straşină pustie,
Înveşmântând cu picuri din sfânta ei văpaie
O scorbură, ce poartă un cuib de cucuvaie.
Vezi, zboar-atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în floare, trandafirii.
În calea ta senină, spre ei îndreaptă-ţi zborul
Căci lor te dete-n gându-i de-viaţă-dătătorul,
Tu, preacurată rază, ce-ai rătăcit din stele,
Să luminezi o clipă singurătăţii mele.
Eu port în mine noaptea, şi-n bezna ei adâncă
Mi-e sufletul un vultur înlănţuit de-o stâncă;
Ar vrea adâncul bolţii cu zboru-i să-ntretaie,
Prin câmpuri de lumină, prin drumuri de văpaie,
Să-şi scalde ochii tulburi în râuri largi de stele...
Dar aspra ţintuire a lanţurilor grele
Cu praful sur al roţii îi înfrăţeşte rostul...
Zadarnic vrea să-şi cate în ceruri adăpostul:
Cu glas nebun el urlă, şi bletemă, şi ţipă,
Şi sânge cald stropeşte trudita lui aripă,
Şi veşnic o să lupte, în patima-i păgână,
Cu bulgării de piatră, cu lumea de ţărână...
Zâmbind amar se-ntreabă deci mintea gânditoare:
De ce ar veni la mine făptura ta de floare?
Tu, înger cu ochi limpezi, cu aripi de mătasă,
De ce te cutremuri de-o luptă ne-nţeleasă?
Când zbor atâţia fluturi în necuprinsul firii,
Şi strălucesc pe câmpuri, în soare, trandafirii...

poezie celebră de Octavian Goga din revista "Luceafărul" (1 septembrie 1904)
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii celui mai frumos poem

Te voi iubi prin ochii celui mai frumos poem,
prin acele cuvinte rostite la fiecare răsărit,
când mă voi împodobi cu fluturii născuti
din prima lumină
şi Dumnezeu îmi va trece prin ochi cu tălpile goale,
ca eu să rămân cea mai dorită femeie,
iar sângelui tău îi vor creşte aripi,
chemandu-mă să-i fiu clepsidra dintre cele două lumi.
Te voi iubi prin toate filele nopţii,
cu inima cât un înger,
bătând ca un clopot fragil de ape...
chiar dacă mă vor durea degetele, înţepate de stele,
te voi scrie cu tot ce a mai rămas din mine
în streaşină vieţii,
tot picurând, picurând,
până voi ajunge să muşc din coaja cerului.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!