Mi-e dor

într-un lemn caut cătodată formele cunoaşterii
nu-i decât tocul uşii, căci patul a rămas prea vechi
şi ce frumos scârţâia
l-am aruncat când au dispărut tapiţerii

ăsta nou
nu-mi mai vorbeşte, este de fier şi plastic
presat
nudul de pe el se uită la mine cu poftă
de multe ori îmi spun
că
copacul nu naşte mâini decât când crengile lui se aplecă
copii culeg rodul dragostei din străzile cu asfalt

lutul este esenţa lucrurilor
nu mai am decât o vază care a scăpat nespartă
mi-e dor de cioburile de lut
în ele s-a născut tata, bunicul şi
mâine poate eu
acum mă uit la ochii făcuţi cu prea mult rimel
de pe patul de plastic şi fier

poezie de Viorel Muha (februarie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un ocean de fum

e o linişte necunoscută
în care ziarele vechi se unesc
să-mi înlocuiască pielea.
undeva mai la dreapta de paharul de plastic
pe care l-am fi golit
pe rând
stă camera de gardă
între nevoia de aer
şi durerea de a respira.
mi-e frică şi sunt sătulă
de conceptul ăsta parşiv
de a fi tu însuţi
că voi nu ştiţi ce-nseamnă să nu
reprezinţi decât
câteva kilograme de carne decolorată
aşa că mă întind pe rugul şters
ulterior
cu buretele ademenitor al clasei
prăbuşindu-mă
în ceea ce a mai rămas din mine
într-un ocean de fum.

poezie de Sorina Rîndaşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin...

destinul a venit la uşă, şi a bătut într-un târziu,
eram prea mic, cu o mătuşă, surzită prea de timpuriu,
şi cine să-i deschidă oare?... şi a plecat îngândurat,
lăsându-mă ca pe o floare într-un deşert, mult prea uscat

crescut sub soarele fierbinte de-atunci, mă ard între nevoi,
degeaba am un cap şi minte, degeaba om, degeaba voi,
degeaba înţeleg de toate, degeaba sfaturi le culeg,
rămas în negura de noapte, degeaba caut şi le aleg

mult de-atunci, prea multe zile, prea multe veri am străbătut,
prea multe întrebări în mine, le caut în timp, răspuns tăcut,
răspunsuri care niciodată nu se termină cu un vers,
răsar în crengi pe altă faţă, rodesc mai multe, cu mult stres

destinul este şi nu este... poate atunci când eram mic,
un altul a pătruns hoţeşte, îmbrăţoşat cu tot cu dric,
şi de atunci mă plimbă-n lume, în carul lui, fără de flori,
fumându-mi liniştea plăpândă şi rest de fum în goii nori

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lutul Sufletului

Am pus un zâmbet pe-o floare
Au trecut mulţi ani, el s-a uscat
Astăzi sădesc seminţe, nu ale mele
M-am înstrăinat, de mine

O căramidă roşie din trupul meu s-a dărâmat
I s-a furat lutul, înainte de-a arde
astăzi este fărâme
a rămas moartă-n mine
Ştiu numai de una, căci pe urmă am uitat
Oare câte mi s-au furat?
Aşa am rămas fără trupul minţii
Eu?
Suntem noi toţi!

Mă uit la televizor
iar
copacul îl văd cu rădăcinile întoarse
Aerul este oare pământ?
Putem fi înmormântaţi direct în cer?

Mi-a fost omorât păcatul
Nu al meu! Ci al celor care nu tresar
nopţile când nu au vise
Da! Nu au vise, căci nu sunt ca mine
Cu cărămizi nearse, pentru că mi s-a furat
Lutul Sufletului

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă

Fântânile de-a casă au secat
Casele mâncate de timp şi cari cad
Pustiul strigă pe străzile din sat
Pentru că eu
Mi-am luat sacul în spate şi-am plecat!

Mi-e dor de tine, ţara mea
Mi-e dor de uliţa pe care mă jucam
Copii mei nu ştiu, unde m-am născut
Iar eu acum ca să mă întorc
sunt prea bătrân!

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alan: Dacă se întoarce? Poate ar trebui să plec.
Judith: Sau am putea să mergem sus, în pat.
Alan: În pat? În patul nostru cel vechi?
Judith: Patul meu cel nou.
Alan: Ce avea cel vechi?
Judith: Prea multe amintiri.
Alan: Cu ce? Cu tine prefăcându-te că dormi şi cu mine prefăcându-mă că mă uit la Letterman?

replici din filmul serial Doi bărbaţi şi jumătate
Adăugat de Burduja Simona, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţul fericirii - Nevoia de revoltă II

Cercul se strânge.
Dincoace de mine, se naşte revolta.

Mă doare pieptul
Şi ochii mă dor... glasul meu geme.
Cad lacrimi şi suspine
Tâmplele-mi zvâcnesc a evadare
Iar lumea din mine
Este prea mică,
Prea spinoasă
Şi mă doare!

Mi-e frică...

Cercul se tot adună
Ca o spirală de sârmă ghimpată
Din fier... sau din oţel
De parcă mai contează diferenţa
Când efectul este la fel.
Mă ustură palmele
De-atâta apăsare.
E o lume sferică
Încordată
Şi tare doare!

Mi-e frică...

Cercul mă striveşte
Precum o pecete îndesată cu putere
Să stea mărturie pe suflet
Ca o boală fără uitare şi fără leac
Din care răzbate un urlet
Şi multă neputinţă.
Inima-mi moare
Ermetică
Tristă
Şi iar mă doare!

Mi-e frică...

Cercul mă taie
De-mi pătrunde rece sub coaste
Să-mi vestească destinul
Pe care nu am ştiut să-l înfrunt
Şi aşa s-a născut chinul.
Simt în mine blazare
E ironică
Sfidază
Strânge...
Tare mă doare!

Mi-e frică...

Cercul e în mine
Răscolindu-mă sens după sens.
Îmi pocnesc amintirile
În explozii de-mi trezeşte auzul
Şi-mi spulberă amăgirile
În ochi mirarea apare
Şi inima revine
Năvalnică
Eliberată
Mai puţin mă doare!

Mai puţin îmi e frică...

Cercul nu mai este!
S-a spulberat odată cu revolta
De mi-a înflorit sufletul
Dincoace de mine, e lumină
Şi-a renăscut cuvântul
Totul se simplifică
E mult soare!
Şi linişte
Iubire
E bine...

Nu mă mai doare!
Nu-mi mai e frică!

poezie de Gabriela Petcu (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu (6 februarie 2016)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţea omului de lut

Născut din lut, crescut în lut,
Tot ce-a mâncat e din pământ
Până şi crezul pus în gând,
Şi dragostea-i tot din pământ.

Şi a crescut mare, fălos,
Şi-a cunoscut o Ea din lut
Şi-a dus-o într-un crâng umbros
Şi s-au unit într-un sărut.

Şi-au construit casă din lut
Şi prunci din lut li s-au născut
Au tot muncit prin lutul greu
Şi lutul le-a fost martor mut.

Din când în când pe lutul lor
Din cer ploua cu apă vie
Şi lutul înverzea uşor
Păsări din lut cântau pe glie.

Şi lutul le-a îmbătrânit
Şi s-a uscat, şi a crăpat
Iar mâinile de lut muncit
Reumatismul le-a strâmbat.

Şi tot aşa, an după an,
Tristeţea omului de lut
S-a tot mărit ca un ocean
Şi s-a făcut tot lutul mut.

Şi a zăcut în pat de lut
Cu ochii pironiţi în sus
S-a stins uşor, în aşternut
Din lut uscat, pe la apus.

L-au luat copiii lui din lut,
Şi în sicriu din lut făcut
L-au dus apoi în cimitir
La groapa lui din lut tăcut.

poezie de Petrică Conceatu din Epigonisme (15 mai 2018)
Adăugat de Petrică Conceatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul unei rugi

Nu-mi da mai mult decât pot duce,
Dă-mi cât să fiu salvat de mine,
Cât să mă-ntorc din nou la Tine,
Când neputinţa mă seduce.

Nu tot ce cred că-nseamnă bine
Îmi poate face viaţa dulce...
Nu-mi da mai mult decât pot duce,
Dă-mi cât să fiu salvat de mine.

Nu mă lăsa s-ajung ruine,
Deja m-am pus singur pe cruce —
Acum aştept să se termine...
Dă-mi cât să mă salvezi de mine,
Nu-mi da mai mult decât pot duce.

rondel de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh Yes

sunt lucruri mai îngrozitoare decât
singurătatea
dar e nevoie de decenii
pentru a realiza asta
şi de cele mai multe ori
când realizezi
este deja prea târziu
şi nimic nu-i mai îngrozitor
decât acest
prea târziu.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Filozofie părintească...

Mi-e atât de dor, de tata!
Şi de adepţii lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.

El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deştepte lumea în jurul lui
Şi ştiinţa lui cu toţi neştiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.

- Prea bun, prea prost şi prea cinstit
Sunt şi am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Şi am răbdat ca Iov, în viaţa asta,
Cui am greşit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu şi-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alţii să-i deştept la timp,
Deşi totul în viaţă e relativ.

- Ştiu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puţine, în acelaşi ritm,
Să te învăţ o viaţă întreagă
Şi tot nimic eu nu te-am învăţat,
Căci viaţa este o ecuaţie divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.

- Atâtea întrebări mi-am pus în viaţă,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Şi atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Şi din enigmele vieţii nimic nu am aflat,
- Ţie, ce să-ţi predau?
Decât ce am citit şi experimentat,
Căci vieţii încă nu-i cunoaştem taina.

Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un muşuroi balşoi,
,, A fi sau a nu fi"
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioşi în faţa sorţii,
De ce venim, de ce plecăm?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin?
Când vom avea habar ce suntem
Şi pentru ce ne înmulţim?

Enigme şi iarăşi enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar ştiu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ăsta e marele secret!
În rest, cum venim, aşa plecăm,
Tot goi, tot proşti.

,, Nimic nou sub soare"

poezie de Valeria Mahok (20 noiembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă citesc prin tine

mă ascult pe mine
când cad frunze să-mi acopere paşii trecuţi
când banca sufletului în verdele copacilor
ne păstrează şoaptele
soarele este pus la umbră
lacrima-mi umezeşte secundele
tramvaiul mă zgâlţâie iar geamul lui
îmi tremură fruntea a rece
mi-e frig în suflet, haine de iubire nu mai am

nu mai ştiu de-i toamnă sau primăvară
un geam de undeva se uită la mine
din dosul lui mă priveşte, poate viitorul
de unde să mă ia!
trecutul suspină cu mine
babuţa se uită la mine speriată
am şireturile desfăcute a viaţă, nu piedică-mi sunt ele
chiar dacă am dat pentru ele doar doi lei

mă cos la maşina hazardului, vreau linie dreaptă
chiar dacă drumul îmi este strâmb
număr găurile cu secunde acoperite
să nu rămân dezbrăcat
tu ai scris vesuri cu mine pe singurul tău eu
de multe ori mă citesc prin tine

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ideile de putere îşi au şi ele sublimul lor. Dar puterea care ameninţă emoţionează mai mult decât cea care apără. Taurul este mai frumos decât boul; taurul cornut care mugeşte, mai frumos decât taurul care se plimbă şi paşte; armăsarul lăsat liber a cărui coamă flutură în vânt, decât calul sub călăreţul său; măgarul sălbatic, decât măgarul oarecare; tiranul, decât regele; crima, poate, decât virtutea; zeii plini de cruzime, decât zeii buni; iar sfinţii legiuitori ştiau prea bine aceste lucruri.

Denis Diderot în Saloane (1767)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul tău de copilă

Zâmbetul buzelor tale
M-au fericit de multe ori.
Acum nu-mi mai ieşi în cale.
Degeaba te aştept în zori.

Zâmbetul tău de copilă
Prea de vreme-a dispărut.
De mine n-ai avut milă,
Nu mi-ai dat niciun sărut.

Astăzi, rătăcind prin lume,
Multe fete îmi zâmbesc.
Dar mai mult decât pe tine,
Pe niciuna n-o iubesc.

Vraja zâmbetului tău
Ce m-a fericit cândva,
Acuma e chinul meu.
Fără tine, nu pot sta.

Te rog, vino lângă mine!
De-acolo, de unde eşti.
Din nou să ne fie bine,
Din nou, fată, să-mi zâmbeşti.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cele mai frumoase mâini

Cele mai frumoase mâini

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au mângâiat
si care te-au legănat când te-ai născut.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au susţinut
când ai făcut primii paşi în viaţă.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbăiat, care
te-au îmbrăcat şi care te-au hrănit,
în timpul copilăriei.

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care te-au îmbrăţişat
şi care ţi-au şters lacrimile pe tot
parcursul vieţii tale

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile care au trudit
toata viaţa pentru ţine....

Nu există mâini mai frumoase
decât mâinile... mamei tale...

poezie de Viorel Vintila
Adăugat de Dan C
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce să-mi fie....

de ce îmi este dor de tine
când poate să nu-mi fie dor
de ce nu-mi este dor de mine
când vreau să plec de aci, să mor,
de ce nu-mi este dor de o altă
fiinţă pe care nici că am iubit
să fie chiar o cealaltă
cu care în vis eu am trăit,
lăsaţi-mă mai bine în pace
căci vreau să mor, să plec de aici
să nu mai dau de vreo rapace
cu ochii mici, de licurici,
să-mi faceţi sus, un cuib de paie
aproape de cerul cu nori
să vină doar cele bălaie
să ne iubim din noapte-n zori,
şi eu să vă privesc de sus
să n-am cuvinte pentru voi
decât să vă mai fiu supus
mai bine dorm între strigoi.

poezie de Stejărel Ionescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu orice mijloace

Trece mai repede decât mine prin fiecare fantă
se umflă precum laptele la fiert
şi se arde la mâini când i se lungesc prea mult.

Doreşte să stea în fruntea celorlalţi misiţi
şi ocoleşte formele de cădere de pe scară
ce poartă amprenta luptei unor emergenţi.

Am rămas cu cărţile pe faţă
în faţa tuturor oponenţilor
şi nu le cer decât să-şi respecte cărarea.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce este ghinda decât stejarul care şi-a pierdut crengile, frunzele, trunchiul şi rădăcinile, adică toate organele, formele, particularităţile, dar care s-a concentrat în esenţa lui, în forma figurativă care poate recuceri totul?

Henri-Frederic Amiel în Fragmente dintr-un jurnal intim
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!