Eterna pace!

Tăcere mormântală eternă şi feroce:
Încremenit e totul d'al morţii rece duh;
Rigidă, majestatea bazalticelor roce,
Se'nalţă triumfală perzându-se'n văzduh.

Pustiu! Pustiu şi jale! Enormele cratere
Gigantica lor gură o cască monstruos
Dar lava'n al lor pântec, nu fierbe cu putere,
Spre a ţâşni în valuri superb şi tumultos.

Pe culmile abrupte, pe groaznicele piscuri,
Nici apă, nici verdeaţă, nici arbori şi nici flori,
Nici vulturi cari cască tăioasele lor pliscuri,
Sfidând măreţul soare cu ochi fulgerători.

Un pom, imensitatea aridă, nu umbreşte,
Zefirul nu adie cu dulcele-i murmur,
Prin mările uscate un strop nu oglindeşte
Un vid fără de nouri şi fără de azur.

Sfioasele amurguri, rozalbele-aurore
În flăcări orizontul nu-l scaldă etereu
Nici vaste curcubee, sclipind multicolore
Nu'ncing ca o eşarfă lunarul mauzoleu.

Prin timpul care curge etern în nesfârşire
Acestor largi pustiuri cu sânul îngheţat,
Duioasele fantome, viaţă, somn, iubire,
Magnifica lor pace când-va a turburat?

Când zile nesfârşite cu clocote de pară
Pe care-o radiază giganţii de granit,
Când noapte colosală, ce-n tonga-i funerară,
Înveşmântează globul de geruri chinuit.

De-asupra bolta neagră, de negre catifele,
Pe care-n orice vreme ca lacrămi de safir,
Sclipesc fascinatoare cohortele de stele,
Veghind în nesfârşire imensul cimitir.

Princesă triumfală, tronând prin constelaţii,
O lună uriaşe scântee calm şi sfânt,
În ea dorm duse ape, fiinţe, aspiraţii
Şi tot ce se frământă pe tragicul pământ.

Dar Febe prin neanturi solemn înaintează,
Fantasmă glacială, al golurilor mag,
Ce glorios şi'n moarte simbolic scânteiază,
Culcat în infinitul ş'albastrul sarcofag.

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogăţii, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viaţă,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfaţă,
nici haina cea măreaţă,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
şi toţi te râd mereu.
A lor e-a vieţii floare
şi cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constanţă

de când cu acest covid,
omu-a devenit hibrid,
nu-i nici cer, dar nici doar humă,
nici granit, dar nici de gumă,
nu-i nici claie, nici balot,
nu-i nici struţ, nici Phoenix tot,
pus într-al lui Procust pat,
nici stingher, nici adaptat,
nici străin, dar nici acasă,
nici cucută, nici melasă,
nici în zeghe, nici în togă,
nu-i nici bocet, nici eglogă,
nici Manole, nici Icar,
nici beznă, dar nici habar,
nici tăcere, nici cuvânt,
nici pareză, nici avânt,
nu-i nici orb, dar nici nu vede,
nici în sine că se-ncrede,
nici profet, nici Antihrist,
nu-i nici vesel, dar nici trist,
nici Einstein, nici Poptămaş,
nici strămoş şi nici urmaş,
nu-i nici ciornă, dar nici act,
nici prea plin, nici vid compact,
nici faun, nici eunuc,
nici cloşcă, nici ou de cuc,
nici pesmet, nici cozonac,
nici înger, nici pui de drac,
nici Midas, dar nici sărac,
nici fasole, nici arac,
nu-i corabie, nici port,
nu trăieşte, nici nu-i mort,
doar există, dar nu-i viu,
nici expert, nici ageamiu,
nu se-nalţă, nici nu pică,
nu învinge, nici c-abdică,
rămânând ce-a fost: nimică.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De profundis clamavi

Îţi cer acuma mila ta, tu, singura-mi iubire,
Din hăurile-n care greu inima mea geme.
E-o lume plumburie şi fără strălucire
În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme;

Un soare fără vlagă pe cer stă şase luni
Iar şase luni e noapte din zare până-n zare.
E mai pustiu aicea ca-n ţările polare:
Nici vietăţi, nici ape, nici crânguri, nici păşuni!

O groază mai adâncă nu poate fi în viaţă
Decât cruzimea rece a soarelui de gheaţă
Şi bezna asta care-i cu Haosul la fel;

Râvnesc la soarta celor mai josnice-animale
Ce pot să se scufunde în somnul lor tembel,
Aşa de-nceată-i vremea pe nesfârşita-i cale!

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iad

Trecând prin şapte nopţi fără de vad,
Cu Îngerul m-am pogorât la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoală -
O veşnicie netedă şi goală...

Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin
Ca boabele de struguri în ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială -
O mucedă, cumplită lâncezeală,

Că nu se mişcă-n veci nimic din loc,
Nici flacăra de dor, nici gând de foc.

Că-n aerul pătruns de făr' de lege
Nu poate val de cântec să se-nchege

Şi-n cuget pângărit şi necurat
Cuvântul sfânt nicicând nu s-a-ntrupat.

O piatră-ncremenită-n nemişcare
Puteri să dea viaţă nouă n-are.

În noaptea fără margini totu-i şters,
Culoare, formă, armonie, vers.

Din goluri care fără fund se cască,
Nu poate frumuseţea să se nască;

În duhurile oarbe de păcat
Nu străluceşte chipu-i luminat.

Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă,
Vedeam durerea care nu mai ţipă.

Pe-ntinsul înfiorător de mut
Se ţes sabranice de chin tăcut.

Stau osândiţi-n crunta neclintire,
Cu trupu-nveşnicit în zvârcolire,

Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor,
Cu răni, ce ard adânc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiagă-n jar, ca gheţurile-n râuri,
Şerpi otrăviţi cu pofte şi desfrâuri.

Petrec în sânul Marei Urâciuni
Mulţime nemişcată de nebuni.

Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii
Păcatul împotriva Frumuseţii.

poezie clasică de Zorica Laţcu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre infinit

Privea în pacea nopţei făptura-i transportată,
O perlă uriaşe în ceruri aruncată
Monarch la azurare etern triumfător,
Pe Sirius fantastic ducând în vecinicie
Spre o necunoscută albastră'mpărăţie
Gigantica-i vâltoare de fer şi de fosfor.

Din recea-i înălţime lumina lui trufaşe
Neantul îl despică prin falduri uriaşe
Şi răspândeşte o brumă de magic diamant
În casa unde, palid, perdut în contemplare
Cu sufletul în sânul sistemelor stelare,
Visa la nemurire al cerului amant.

Atunci pradă unei sublime-alucinaţii
Uitând de timp, de moarte, de lume şi de spaţii,
El vede din cereasca şi falnica cupolă
Plutind într'o senină şi vast-aureolă
Un înger cum coboară cu aripi diafane
Tăiate din beteală etericei Diane,
Îl înveleşte'n toga serafică de gaze
Ţesute din reflexe de aur şi topaze
Şi amândoi pe raze de vecinică lumină
S'avântă în tăria d'a pururea senină
Şi'n câteva secunde sclipind ca dubli sori
Ei las' în urmă borta terestrei închisori.

Eterica lumină de-o dată se opreşte,
Extaziat rămâne sărmanul muritor,
Căci falnic infinitul aicea predomneşte
În calmul nemurirei deplin stăpânitor.
Departe, în adâncuri, aceleaşi constelaţii
Sclipesc diamantate pe fonduri de opal
Pe care le-admirară atâtea generaţii
Ce-acuma dorm în pacea mormântului brutal.
Dar colo scânteează măreţ divinul soare
Şi varsă fără preget în mersu-i majestos
Cascade de lumină, torente arzătoare
Ce lumilor viaţa împarte grandios.
În juru-i la distanţe enorme, neegale
Împinse pe orbite de forţe colosale
Planetele imense, supuşi curtenitori,
Plutesc înlănţuite şi pururi gravitează
Din magica-i splendoare trăesc, se colorează,
Simţind prin el viaţa cu dulcii săi fiori,
Saturn nepreţuită, fantastică minune,
Drapat în glaciala-i eşarfă argintie
Şi Jupiter şi Venus, ce soarta le supune
D'a pururea fidele în lume să se ţie
De regele puternic de glorie sătul
Ce duce tot sistemul spre sorii lui Hercul

Dar sufletul şi-l simte coprins de întristare
Şi lacrămi arzătoare din ochii lui ţâşnesc,
Când îngeru-i arată perdut în depărtare
Un punct în care zace neantul omenesc.
Pământul, da, Pământul! Sărmană jucărie
Ce nu ştie ce este şi ce o să devie,
Asemeni unui falnic vertiginos condur
Ce'n cursa lui nebună prin splendidul azur
Î-şi perindează-n pacea fantasticului drum,
Oceanele de spumă, vulcanii de bilum,
Împins la nesfârşirea noianului senin
De mâna fără moarte a marelui destin,
Pământul unde omul trăieşte, moare, naşte,
Dar n'ajunge pe sine în veci a se cunoaşte,
În care poezie, dorinţi, speranţe, flori
Se vestejesc perdute subt brumă şi subt nori
Şi unde oarba ură şi'nvidia ucide
Ştiinţa şi virtutea ce cerul le deschide
Crezând c'au fost create luminile sublime
Să ardă pentru-o lume de patimi şi de crime.
Sărman Pământ! Nu-i pare, nu-i pare deloc rău
Că e aşa departe acum de sânul tău
Şi când întreaga-ţi fală, întreaga ta splendoare,
Măriri, talente, glorii i-ai pune la picioare,
Mai dându-i pe de-asupra eterna fericire,
Palate, lăzi de aur, un tron, chiar nemurire
În sânul tău sălbatec din nou spre a trăi
Zadarnic ar fi totul, zadarnic... n'ar primi.

Din nou tăind văsduhul cu aripile sale
Străbate palul înger distanţe colosale,
Planetele în haos din ce în ce dispar,
Curând ei pierd chiar urma sistemului solar.

Doar strania lumină a grupului livid
Străfulgerând prin pacea haoticului vid.

Ei trec într'o secundă gigantice imperii
L'a căroru distanţă gândind numai, te sperii,
În cursa lor nebună prin groaznicile spaţii
Încep să se arate perdute constelaţii
A căror stele una de alta se răresc,
Naintea lor frenetic de-o dată se măresc,
Din ce în ce imense acoperă tot cerul,
În urma lor palpită cu furie eterul
Apoi se perd în urmă şi altele apar
Din Cosmosul ce n'are origini, nici hotar.
Se duc mereu 'nainte spre noi şi dublii sori
Ce grandios în haos eliptic gravitează
Şi-unul pe-altul splendid etern se colorează
Scăldându-se în valuri de magice culori,
Rubine, ametiste, topazuri şi safire
Sclipind fără de moarte în oarba nesfârşire.
Pătrund prin diafane şi palide comete
Ce trec însufleţite de-o proprie mişcare,
Fantasme uriaşe de brumă călătoare
Ce alba lor lumină noianului trimete
Argint din fâlfâirea giganticului păr...
Ei trec privind în faţă sublimul adevăr.
De-odată două corpuri enorme şi opuse
De forţe uriaşe magnetice conduse
Sori stinşi, ruine triste, grozave şi opace
Cavouri care tae a golurilor pace,
Trăgând prin întuneric cortegiu de planete
Lipsite de viaţă, letargice schelete
Ce au neţărmurirea divină drept mormânt,
Atrase una spre-alta zănatice se-avânt
Şi'n goana lor nebună turbate se ciocnesc.
Noianul fără ţărmuri bizar se luminează
La para ce revarsă incendiul ceresc,
Abisurile tragic haotice vibrează
Căci ast-fel vrea destinul suprem necunoscut
Ca viaţa să-şi ia dreptul ce-o clipă a perdut.

Atuncia se deşteaptă. Nici vid, nici dublii sori,
În locul lor tăcerea terestrei închisori.
Mereu ca înainte sclipesc aceleaşi stele,
Sclipesc cu majestate ca pulbere de argint,
Dar vai, el nu mai poate s'ajungă pân' la ele,
Închis e firmamentul senin şi yacint.
Atunci el înţelege unica-i fericire,
A fost un vis titanic, un vis de nemurire
Ne mai gustat de nimeni din bieţii muritori,
Un vis care crează pe oameni semi-zei
Schimbându-i în apostoli ai mărilor idei.
În aer se înalţă aromele din flori,
Natura se îmbracă în toga-i de splendoare,
Pe ramuri se aude o dulce vocaliză,
De raze orizontul magnific se iriză.
Extaziat genunchiul îl pleacă cu ardoare
Ş'acum cânt tot în lume în mutul său limbagiu
Aduce creaţiunei somptuosul ei omagiu,
Tot ce are'n al său suflet, mai sfânt, mai drept, mai mare,
Profunda lui iubire, extrema-i adorare
Viaţa lui întreagă de acum ţi-o 'nchină ţie
Albastră, sculpturală, eternă Uranie.

poezie de Alexandru Anestin din revista “Orion” (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi Cosmosul surâde!...

Şi Cosmosul surâde; rozalba Auroră
Aprinde o cerească şi falnică Gomoră
În nourii gigantici, monstruoşi prizonieri,
Pe care-o adiere îi pune-n libertate,
Redeşteptând din somnul profundelor tăceri
Pădurea, câmpul, valea de plante parfumate
Şi soarele din umbra de munţi şi de talazuri
Şi sufletul din umbra de griji şi de necazuri.

Nebăgător în seamă din lumea lui sublimă
De oameni cu-o mână, în moarte ş'altă'n crimă,
Soboli în groapa tristă şi neagră a vieţei
Ş'în faptul după prânzei şi'n faptul dimineţei,
Imensele neanturi explică şi arată.
Lumina, cerul, vraja de valuri şi de flori,
Născând din creuzetul de forţe şi splendori.

*

Şi Cosmosul visează şi peste universe
Incandescentă brună continuă să verse
Pe care-o radiază în noaptea sclipitoare
Eterna-i diademă de perle călătoare,
Iluminând pământul, ce-n calea-i diafană
Străfulgeră fantastic a cerului savană
De mii şi mii de veacuri mereu prin alte spaţii
Privind aceiaşi pace ş'aceleaşi constelaţii.

*

Corăbiile voastre, bieţi oameni, ce spre stele
Îşi 'nalţă violente catargele rebele,
Înăbuşind trufaşe a brizei respirare,
Haotică alarmă de trâmbiţi şi fanfare,
Măcelul ce pe porturi dantura îşi ascute
Stindardele superbe cu arogante cute.
Cohortele barbare de mândre cavalerii
Acvile ale morţei ce carnea în pusderii
O vântură diabolic pe văi şi peste pante,
Austerlitz al vostru, şi Lutzen şi Lepante
Şi tunurile voastre, ai Parcelor ministrii,
Mergând printre tumulturi sălbateci şi siniştrii,
Ce-aruncă înspre stele cu negrele lor buze,
Tempeste colosale de foc şi de obtuze,
Întreaga – concentrată – gigantica teroare
Sburând vertiginoasă spre bolta sclipitoare
În care nemurirea luceferii pudrează
Pe când etern şi ce el, Cosmosul, visează...
Îi trece la ureche în liniştea unică
Făcând acelaş sgomot ca'n mersu-i o furnică!

poezie de Alexandru Anestin din revista "Orion" (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La început...

La început, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă..."
(M. Eminescu, Scrisoarea I)

La început
n-a fost nici începutul,
nici altceva din care să înceapă,
nici vânt, nici lut, nici apă,
nici colţ să-şi ispitească bobul,
nici zvâcnetul din pântec.
De o fiinţă cu cel Veşnic
era doar umbra
propriului Său cântec,
plutind peste genună.
Şi cântecul a fost Lumină
spre izvodirea lumii.

Alături, neivit pe strună,
precum năluca legănată după duh
din dorul peste ape.
Ţesând abisul cu spata de aproape,
El ţi-a creat Regină
oceanele înaltului văzduh.
Ca pulbăr
ţâşneau şi mai departe
miriadele,
furtuni de flăcări ca soarele-n apus,
dar nu ţi-a spus nimic
de înflorirea vieţii peste moarte.

Priveşti la noi,
la tot ce e cu umbră pământeană,
iar frigul veşnic –
sub arcul din sprânceană,
dar când se face seară,
la capăt de Nippur, într-o livadă,
suntem doar amândoi.
Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer. 65
Lăuta-ncepe să străvadă
din cântecul de la-nceput de lumi,
strălimpezimi
prin care stelele ce-au ars
se nasc a doua oară
la frumuseţea lor dintâi.
Ia-mă în braţă
şi-nvaţă
lăuta să-mi mângâi,
fără reţineri.

Fântâna ei cunoaşte
inelul Lui de aur scăpărând pe undă,
taina profundă,
a unuia prin altul,
cum să rămânem tineri.
Tu crezi că fără noimă,
Cel-Veşnic la-nceput
luminile fântânii
atât de-adânc ascunsu-le-a în lut,
precum nespusu-n mângâierea mâinii?

"O, Sanherib, de-aseară,
doar numai gura ta a fost şi fu.
La ce folos cum veşnicia începu,
când poţi livada ei dintru-nceput
să o deschizi, tăcând, cu un sărut?"

poezie de Dumitru Ichim din Aşa-i cânta îndrăgostitul din Sumer
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenilor li s-a promis raiul pe pământ, dar li s-a interzis raiul ceresc, li s-a dat satisfacţia simţurilor, dar li s-a negat cea a sufletului, li s-a spus că totul va fi bine şi frumos, dar în ei n-a existat nici binele, nici frumosul si când a dispărut şi aspiraţia spre ceruri, s-au simţit întemniţaţi pe pământ. Iar când au fost momiţi de poftele trupeşti, au devenit fiare şi bestii, fără suflete şi fără conştiinţă, întunecând totul în jurul lor, căci în ultimă analiză oamenii care nu se sfinţesc în ei înşişi murdăresc lumea cu tot ce e rău şi murdar în ei. Prin urmare, tot "binele" care siluieşte conştiinţele nu poate fi decât distructiv.

Ioan Ianolide în Întoarcerea la Hristos
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ateii vor să-L nege pe Dumnezeu prin vorbe demonstrând prin lupta lor tocmai contrariul. Alţii nici atei, nici creştini, Îl neagă pe Dumnezeu prin faptele lor, de parcă vor să-i contrazică pe ateii ale căror fapte sunt contrazise de propriile lor vorbe.

Ioan Hapca în Diverse gânduri, reflecţii, sfaturi şi poveţe în slujba unei vieţi cu scop
Adăugat de Oana
Comentează! | Votează! | Copiază!

LUMINA DINTR-O LUMÂNARE

Lumina dintr-o lumânare
E de ajuns ca pe o cruce,
Să crească mugurul de Soare
Ce pe pământ Cerul ne-aduce,

De-aceea viaţa e Lumină,
Vin nopţi degeaba peste lume,
Că nu-nving flacăra divină
Nici nopţi, nici bani, nici mari de nume;

Lumina e în fiecare
Şi Dumnezeu ne însoţeşte,
De la botez, cu-o lumânare
Până la timpul ce-asfinţeşte.

Lumina dintr-o lumânare
E strop chiar din Lumina Vieţii,
Pe care-o cer fără-ncetare
În ruga lor, prin vers, poeţii!

poezie de Pavel Lică din Rătăcitor prin cer
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi bubuie-a dezastre – dar nu prin ceţuri groase,
Furtunile moderne din oameni vin de-acum
Întruchipând nici fulger, nici mările de scrum
Ci sângele ce fierbe prin cărnurile joase.

catren de Johan Klein
Adăugat de Johan Klein
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă poezie...

Dacă Poezie n-ar fi,
Nici Doină n-ar fi,
Nici Surâs de copii,
Nici Flori, nici Câmpii,
Nici Soare pe zare,
Nici Marea cea Mare.

Am fi mai săraci -
De sorţi lepădaţi,
Am fi robi pe veci,
Am fi lespezi reci,
Tăcute fântâne
Cu ape bătrâne,
Munţi încărunţiţi
Şi Sori nenuntiţi.

Dacă Poezie n-ar fi,
Nici Oameni n-ar fi,
Nici Vise pădure,
Nici Şoaptă, Vorbire,
Nici Glas de vioară,
Nici Dorul de ţară.

Am fi toţi orfani -
Cerşetori fără ani,
Am fi-n lanţuri uitaţi,
Am fi crinii pătaţi
Cu sânge jertfit
Şi vis jefuit,
Ceruri seci, făr' de vânt
Lacrimi, făr' de cuvânt.

Dacă poezie n-ar fi,
Nici Moarte n-ar fi,
Nici îndrăgostiţi,
Nici amurguri fierbinţi,
Nici zori mai albaştri,
Nici zboruri spre aştri.

Dar, Poezie există -
De-i veselă, tristă,
De Poeţi subjugată,
De doruri călcată,
În inimi curate-I
Senin şi Dreptate!

poezie de Gheorghe A. Stroia (1 martie 2015)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tatăl nostru

nu e rău fără bine şi nimic fără tot
şi nici zile senine fără - of, nu mai pot
nu e alb fără negru nici zăpezi fără ploi
şi nici haos integru şi nici voi fără noi

nu există iubire fără chinuri şi dor
nici nu poţi nemurire semăna pe ogor
tot ce trece se trece din deşert în abis
ca căldura în rece şi ca somnul din vis

nu se poate opri nici o clipă pe loc
şi nici omul feri între ape şi foc
tot ce vine de sus se aşterne pe jos
şi la câte s-au spus şi la câte s-au scos

stai de strajă mereu între spaţiu şi timp
când la soarele tău când la propriul nimb
şi mai stai aşteptând resemnări de destin
între propriul gând şi azurul senin

că vor trece în zbor miriade de ani
prin galactici ce mor şi ne lasă orfani
Universul din tine în rafale de jet
cu viteză luminii se va stinge încet

va rămâne doar vid şi nimic în nimic
nici solid nici lichid şi nici mare nici mic
vei rămâne doar tu şi cu tine doar eu
între da şi-ntre nu - Tatăl tău, Tatăl meu...

poezie de Iurie Osoianu (14 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tehnica disciplinei în familie nu trebuie să se exteriorizeze nici prin încăpăţânare, nici prin mânie, nici prin strigăte sau rugăminţi, nici prin insistenţe, ci prin o dispoziţie calmă şi serioasă.

citat clasic din A.S. Makarenko
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tropote

Mureau încet fără curaj
Şi trişti şi scunzi
Că nici triaj
Nu mai era în urma lor
Şi nici un tren
Şi nici o gară prinsă-n stern
Să-i mute parcă din blestem

Şi n-aveau cui
Să-i plângă dorul
Nimănui

Mureau încet
Nici nu ştiau
Că înşişi fiii lor erau
Ai lor şi parcă-ai orişicui
Pribegi pe zimţii cerului

Veni o zi urcând în timp
Cu ceterele peste grind
Aveau acum arginţi destui
Dar parcă totuşi un alean
Că nici un cal nu mai era
Şi nici un deal şi nici un mit
Să-l treacă murgul nărăvit
Ca nechezând să scurme-n ger
Cu mândra-i coamă către cer
Să şi-o reverse peste crâng
Un cal cu tropot din adânc

Veni o vreme şi târziu
Când latră vântul a pustiu
Aduşi cu ochii în pământ
Visând la murgul din adânc
Şi la zăpezile din lunci
Crescute braţelor de-atunci
Doar umbra unui cal
Atât
Or aştepta-o din trecut

poezie de Mihai Robea
Adăugat de Mirela Băcilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi aflu pace...

Nu-mi aflu pace, n-am cu ce lupta;
Mă tem şi sper şi ard şi sunt de gheaţă;
Mai sus de cer vreau, zac în ţărna grea;
Nimic nu am şi-o lume strâng în braţă.

De Amor sunt întemniţat aşa;
Juvăţul nu-mi slăbeşte nici mă-nhaţă;
Nici nu-s ucis, nici lanţul nu mi-l ia;
Nici mort nu vrea să fiu şi nici în viaţă.

Văd fără ochi şi fără limbă glăsui;
Mi-e sete de sfârşit şi caut milă;
Urât îmi sunt şi spre iubire năzui.

M-alin cu dorul meu şi râd în plânsu-mi.
De moarte şi de viaţă mi-este silă.
Prin tine, Doamnă, astfel sunt eu însumi.

poezie de Francesco Petrarca din Din poezia de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În tristeţe, totul are două feţe. Nu poţi fi nici în iad şi nici în rai, nici în viaţă şi nici în moarte, nici fericit şi nici nefericit. Un plâns fără lacrimi, un echivoc fără sfârşit. Căci nu te izgoneşte ea în aceeaşi măsură din această lume, ca şi din cealaltă?

Emil Cioran în Amurgul gândurilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţeleptul

Morţii sunt cei mai înţelepţi, ei ştiu
Cât de-adânc rădăcinile florilor în pământ se-înscriu,
Cât rabdă-un sâmbure spre-a fi iarăşi viu.

Morţii îndură-n singurătate frig şi ploi,
În inimi care nu palpită şi-n creiere reci sloi,
Nu simt bucurie, nici durere sub trifoi.

Morţilor li-s toate pe măsură şi-îndeajuns,
Ei dorm, visează şi nu au greutăţi de dus,
Nici ura, nici iubirea,-n pacea lor nu s-au interpus.

Ciudat, dar oamenii fug de-a lor comunitate
Sau poate eu sunt cel ciudat, dorind foarte
Să fiu înfăşurat în recea lor imunitate.

poezie de Countee Cullen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alternanţa alternează, veşnicia guvernează

Nu e soare, este nor,
Nu stă-n loc, e mergător.
Nu-i lumină, e-întuneric,
Ce-i urât, nu e feeric.
Nu-i sănătate, e boală,
Mortul din morţi, nu se scoală.
N-ai aripi, nu poţi să zbori,
Nu eşti călător prin nori.
Nu eşti în cer, eşti pe pământ,
Primeşti soare, primeşti vânt.
Nu este zi, este noapte,
Nu e viaţă, este moarte.
Nu este alb, este negru,
Învaţă să fii integru.
Albu-i cel ce dă lumină,
La florile din grădină.
Nu e zi fără lumină,
Nici noapte cu lună plină.
Nu-i noapte fără-întuneric,
Nici frumos fără feeric.
Nu este cer fără stele,
Nici zbor fără rândunele.
Nu există nemurire,
Nici viaţă în dăinuire.
Dacă le punem în balanţă,
Există deci, alternanţă.
Alternanţa alternează,
Veşnicia guvernează.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!