Sunt zile, sau mai bine spus nopţi, când somnul mi se pare o pierdere de vreme. Atunci când, frânt de oboseală pleoapele se închid şi mă scufund în lumea lui Morfeu, odihna e binevenită, binefăcătoare şi dătătoare de noi puteri în perspectiva confruntării cu provocările de a doua zi. Dar sunt şi nopţi în care somnul mi se pare un furt, căci adormirea mă privează de posibilitatea de a face ceva pentru spirit, pentru sufletul meu, cum s-ar spune. Bunăoară de a asculta în linişte un fragment de muzică clasică, de a scrie câteva versuri ori de a vedea ce mai face Saturn la ora două noaptea. Căci am telescop, iar o noapte senină, cu luminile neoanelor stinse pe străzile oraşului, nu e tocmai un lucru de lepădat...

Mihail Mataringa (25 februarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veni şi noaptea şi oraşul îşi aprinse ochii ferestrelor. Cocoşelul veghe până târziu, când se stinse şi cea din urmă luminiţă. O linişte deplină stăpânea văzduhul. Simţi cum somnul îi mângâie pleoapele. Era vremea să se culce şi dânsul. Nicicând nu fusese mai fericit. Cuibărită sub aripa lui călduroasă, rândunica asculta cu drag cum îi bate inima...

Virgil Chiriac în Cocoşelul fără inimă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.

Scriu, de exemplu: "Noaptea se clatină
şi stele albastre clipesc în departare."

Vânturile nopţii se răsucesc pe cer şi cântă.

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Am iubit-o – iar uneori şi ea m-a iubit.

În nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Am sărutat-o iar şi iarăşi sub cerul înstelat.

Uneori ea mă iubea, iar eu, de asemenea, o iubeam.
Cum ar fi putut cineva să nu-i iubească ochii mari şi adânci?

În seara asta aş putea scrie cele mai triste versuri.
Să simţi că nu o mai ai. Să simţi că ai pierdut-o.

Să asculţi noaptea imensă, fără ea mai imensă –
Iar versurile cad în suflet ca roua pe păşune.

Mai contează că versurile mele nu o pot reţine?
Noaptea se clatină, iar ea nu este aici cu mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare.
Sufletul meu suferă că a pierdut-o.

Privirea mea o caută, tânjind s-o ajungă din urmă.
Inima mea o caută, iar ea nu este lângă mine.

Aceeaşi noapte albind aceeaşi mesteceni.
Noi, cei de atunci, nu mai suntem aceeaşi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cât de mult am iubit-o....
Vocea mea a încercat să-însoţească vântul, să-i atingă auzul.

Este a altuia. Va fi a altuia. De asemenea, săruturile mele de atunci.
Golul care a devenit. Trupul ei strălucitor. Ochii nemărginiţi.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate o iubesc.
Dragostea-i scurtă, iar uitarea este mult prea lungă.

Pentru că în nopţi ca aceasta am ţinut-o în braţe,
Sufletul meu nu-i împăcat că a pierdut-o.

Spun asta, chiar dacă ar fi ultima suferinţă pe care o îndur,
Iar acestea ultimele versuri pe care le scriu pentru ea.

poezie celebră de Pablo Neruda, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patru uşi ( extras din ‘Numele vântului' )

Poate că cea mai mare însuşire a minţii noastre
este abilitatea de a face faţă durerii.
Gândirea clasică ne arată care sunt cele patru uşi ale minţii
prin care fiecare trecem în funcţie de propriile necesităţi.

Prima este uşa somnului.
Somnul ne oferă un refugiu
unde putem să ne ascundem de lume şi de toate durerile ei.
Somnul marchează trecerea timpului,
distanţându-ne de lucrurile care ne-au rănit.
Când o persoană este rănită, de multe ori îşi pierde conştienţa.
Similar, cineva care primeşte veşti traumatizante
devine adesea letargic sau leşină.
Acesta este felul în care mintea se protejează de suferinţă,
trecând pragul primei uşi.

A doua este uşa uitării.
Unele răni sunt prea adânci pentru a putea fi vindecate
sau prea adânci pentru a fi vindecate repede.
Mai mult, unele amintiri sunt pur şi simplu chinuitoare
şi pentru ele nu există leacuri.
Dictonul "timpul vindecă toate rănile" nu exprimă adevărul.
Timpul vindecă cele mai multe răni,
celelalte se ascund după această uşă.

A treia este uşa nebuniei.
Sunt momente când mintea primeşte-o lovitură atât de cumplită
încât se afundă în nebunie.
Deşi aşa ceva nu pare un beneficiu, de fapt este.
Sunt momente când realitatea nu-i decât o perpetuă suferinţă,
iar pentru a se elibera, mintea trebuie să evite realitatea.

Ultima este uşa morţii.
Opţiunea finală.
Nimic nu ne mai poate vătăma după ce am murit.
Cel puţin aşa ni s-a tot spus.

poezie de Patrick Rothfuss, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

One time song

cred că tu eşti cel mai frumos chip
pe care l-a luat somnul vreodată
mi-e frică întotdeauna când dormi
mi se pare că eşti plecată undeva
foarte departe şi
ceva neprevăzut ţi s-ar putea întâmpla
pe drumul tău înapoi
dar nu aş schimba nimic din peisaj
această noapte translucidă
micile decoraţiuni care însufleţesc
peretele rece şi
o luminare electrică care-şi aruncă lumina
ca o plasă peste lucruri e
ca şi cum aş asculta melodia preferată
doar o singură dată e
ca o a doua şansă la aceeaşi
deziluzie
totul este acolo unde trebuie să fie
pentru ca neputinţa de a salva ceva
să fie completă

poezie de Dumitru Alexandru Gheras
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luminile lumii sunt stinse

Luminile lumii se sting,
Mai sclipesc câteva prin cetate,
Armate mondiale înving,
Generaţii sub spectrul lui Marte.

Aş fi vrut să trăim ca-n trecut,
În lumina Cetăţii Eterne,
Conjuraţii conspiră tăcut,
Să ne prindă-n capcane moderne.

Te mai am, te mai vreau, cum să nu?
Dar minunile lumii sunt stinse,
Şi le vezi uneori numai tu,
Prin cetăţi, cu luminile-aprinse.

Suntem totuşi doar doi străini,
Ne striveşte apusul ce vine,
Mai aprind împăraţi bizantini,
Candelabrele gintei latine.

Te mai vreau, te mai pot, te mai simt,
Dar ne sting conspiraţii mortale,
Reaprindem lumini pe Pământ,
Luceferi în cetăţi ancestrale,

Care eu, care tu, care noi,
Mai veghează în noapte ruina?
Au rămas pe Pământ doi strigoi,
Prin cetăţi să aprindă lumina.

Mă mai ierţi, mă înşeli, te mai iert,
Peste lume se trage cortina,
Aşteptăm într-un secol incert,
Un profet să aprindă lumina,

Te iubesc, te iubesc, cum să nu?
Dar luminile lumii sunt stinse,
Şi-am rămas pe Pământ eu şi tu,
Să veghem candelabrele-aprinse.

Pentru noi se trezeşte-un apus,
Pe Pământ un apus mai răsare,
Când cocorii luminii s-au dus,
Semănăm prin amurg felinare.

Iar lumea dacă nu ne mai vrea,
Cu lumini condamnate la moarte,
Te invit să plecăm, draga mea,
Luminând pe planeta lui Marte...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până în ce punct folosesc mintea? A. M: Namaste! Exact până în punctul în care realizezi că existenţa este complet liberă de ea. Un copac de Sequoia nu are minte, dar Dumnezeu cel viu sau faptul de "A-Fi" dansează extatic în el 5000 de ani. Noaptea în somnul profund apare fără să ştim o regenerare şi o detensionare profundă care ne face să fim fresh, plini de energie a doua zi tocmai pentru că i-am spus minţii "ciao". O să foloseşti mintea exact până în punctul în care realizezi că tributul pe care ţi-l cere te oboseşte până la epuizare, apoi vei da divorţ de ea. Copilul e preocupat de jucării, dar mama e preocupată de copil. În mod similar mintea este preocupată de exterior, dar tu eşti preocupat să o observi şi să realizezi că doleanţele, vrerea, obligaţiile, fricile ei sunt interminabile. Când vezi asta, interesul pentru ea, pentru efemer dispare şi o dată cu dispariţia interesului se dizolvă natural şi folosirea ei. Când un lucru nu te mai interesează nu o să-l mai foloseşti, nu-i aşa? La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte instrumentul psihologic numit mintea care l-ai folosit în exces şi pare acum că te-a luat în posesie, înţelegi?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice

Clar, nu mă pot abţine să nu-ţi scriu măcar un pic.
Sper că nu fac exces de versuri cheful să ţi-l stric
Dar gândul la tine mă îmbie să dau mai mult,
Să vreau mai mult, să mă-ncalţ cu papucii de adult
Căci sufletul tău ludic, crâmpei din suflul divin,
Îi dă prelungi târcoale cugetului meu sangvin;
Aş cutreiera lumea de mână ţinându-ne
Căci mai Liber mă simt în dulcea noastră fuziune.
Singur să fiu aş avea Liniştea de partea mea;
Iar aşa, acestea s-ar completa, ar complota.
Cu energia ta s-ar înoda şi-om înota
Împotriva curentului. Dar realitatea,
Urâta de ea, este că singur când sunt mi-e greu.
Am zgomot în cap, zgomot al propriului meu clişeu.
Ţi-am mai zis: 'Când sunt cu tine Am zile senine. '
Şi aşa e. Liniştea doar atunci parcă vine.
Şi pragmatic fiind.. ştiu că e suficient să vrem,
Noi-amândoi, acelaşi lucru doar ca să putem. Orice.

poezie de Alex Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul (I)

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit
Viaţă şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,
Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimis
Al veşniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege
O viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

poezie celebră de Byron
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele măslinilor

Pe sub frunzişul palid el pătrunse,
înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;
şi aplecându-şi prăfuita frunte,
în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.

Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,
eu însumi nu Te mai găsesc?

Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.
Nu Te mai pot găsi. Şi singur sunt.

Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exişti. Ce grea ruşine...

S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline...

De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foşneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.

Şi n-avea noapte-aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopţi în viaţă,
cu câini ce dorm şi crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-aşteaptă până iarăşi se face dimineaţă.

Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
şi pentru ei nu-s nopţi miraculoase.
Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă,
şi taţii lor se leapădă de ei
şi mamele îi izgonesc de-acasă.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pogorârea din singurătate....

Eu cred că pogorârea în singurătate
se face în cea mai profundă linişte,
nu ştiu cum se numeşte
când ţi-e scris în destin
să simţi vibraţia cuvintelor
care tocmai pe tine te conţin...
când fiecare literă e un strigăt, o treaptă,
o vibraţie, o litanie
o larmă de voci, o chemare
o spovedanie/poate
de aceea hrănesc pasări ca şi cum...
mi-aş hrăni sufletul
(pentru câteva virtuţi mângâietoare)
şi pentru atât m-aş împărţi pe din două...
aşa m-aş rezidi azi: cu totul şi pe deplin
ca şi cum, visez să mai trăiesc (ceva)
ceva care să mă transforme... în rouă!

poezie de Daniela Pârvu Dorin din poem de duminica, Amprente (2 august 2020)
Adăugat de Daniela Pârvu Dorin
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi...

De-ai fi tu Lună, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita cum mă orbitezi
Zi şi noapte, aproape la nesfârşit,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un om
Să umble pe scoarţa ta,
Pe praful tău selenar,
Să vadă mai de aproape
Dacă eşti chiar aşa de frumoasă
Cum pari de la distanţă.
De-ai fi tu Soare, iar eu
De-aş fi Pământ,
M-aş uita la tine prin ochelari fumurii,
Şi te-aş orbita câte zile şi nopţi oi avea,
Şi din când în când
Ţi-aş trimite câte un zâmbet
Sau câte un sărut fierbinte,
Aproape la fel de fierbinte
Ca şi atmosfera ta,
Dar om nu ţi-aş trimite
Să vadă cât de frumoasă eşti,
Căci s-ar topi de tot
Şi ar muri, frumoasa mea,
Aşa să ştii...

poezie de Mihail Mataringa (8 februarie 2010)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

E ziua voastră... nu mă bag

Mă pregătesc de ziua lor,
Şi nici nu ştiu ce se mai face;
Să le vorbesc despre amor,
Nici nu mai cred, nici nu le place.

Să le minţim că sunt frumoase,
Nu prinde, că s-au săturat;
Majoritatea sunt prea grase,
De-atât amar de aşteptat.

Să le mai cumpărăm o haină
Sau câteva bijuterii?
Să le şoptim, precum o taină:
Vă mulţumim pentru copii?

Nimic se pare că nu ţine
Decât o zi, deci nu mă bag
În a bărbaţilor mulţime;
De ziua voastră, mă retrag.

Şi-aştept acele zile care
Sunt parcă toate pentru noi,
La fel de singur cum se pare
Că sunteţi toată viaţa voi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (7 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te eliberezi de ceea ce spune lumea despre tine înseamnă să îţi dai voie să trăieşti aşa cum îţi doreşti. Să îţi urmezi visurile, să îţi depăşeşti limitele, să te distrezi, să te simţi bine cu tine însuţi şi cu drumul pe care tu ţi-l alegi. Oricum, orice ai face, oamenii vor găsi mereu un motiv să te critice sau să te bârfească. Ei fac asta pentru că nu trăieşti aşa cum se aşteaptă ei sau pentru că sunt invidioşi pe libertatea cu care îţi dai voie să îţi urmezi visurile. Aşa că, întreabă-te: Ce contează ce spune lumea când tu nu eşti fericit cu felul în care trăieşti? Ce contează ce spune lumea atunci când tu eşti fericit? Singurul tău scop ar fi normal să fie propria ta împlinire. Orice altceva este o pierdere de vreme şi de energie.

citat din Ursula Yvonne Sandner
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate, rugăciunile noastre care par cele mai proaste, pot fi, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune. Mă refer la acelea care sunt cel mai puţin susţinute de sentimente evlavioase. Pentru că ele s-ar putea să vină de la un nivel mai adânc decât sentimentele. Dumnezeu pare să comunice cu noi extrem de profund atunci când ne prinde, cum s-ar spune, cu garda jos.

citat celebru din C.S. Lewis
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variante pe ales

Sunt zile în care viaţa mi se pare o povară
Şi sunt nopţi în care timpul mi se pare infinit
Dimineţi în care trupul mi se pare ca o gară
Seri în care sufletul mi se pare tren grăbit.

Călător stingher prin lume fără nici un crezământ
Fără nici un fel de rude, nu prieteni, ţară neam
Ar mai fi ca variante Dumnezeu şi un mormânt
Am de-ales, nu mă pot plânge precum alteori plângeam

Voi vota să mor, probabil sau să merg la Dumnezeu
Am atâtea variante că nu le mai ştiu nici eu.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (31 ianuarie 2008)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreme bună

Să plouă, căci degeaba-i soare afară,
Dacă în suflet este frig şi vântul bate...
Dacă liniştea se târăşte-n coate
Şi în privire începe să se facă seară.

Să plouă, căci doar ploaia poa' să spele
Amarul ce se scurge de sub gene,
Când pare prea târziu, dar e devreme...
Şi-ai vrea să îţi iei zborul printre stele.

Să plouă, căci ce-i mai frumos de-atât?
Atunci când simţi că te sufocă dorul,
Să aibă cine să-ţi gonească stolul,
De gânduri negre ce te strâng de gât.

Să plouă, căci se spune că e sfântă,
Poate va prinde rod în suflet nemurirea
Şi va putea să ne-mblânzească firea
Ce face voinţa să se simtă înfrântă.

Să plouă, căci de mult n-a mai plouat,
Asemeni binelui ce izvorăşte-n noi,
Păstrându-l pentru lumea de apoi,
Ne-nţelegând că ne vom pierde în păcat...

Să plouă, căci e parte din liniştea mea
Şi mi-aş dori să te aline şi pe tine,
Să nu apară curcubeul doar în mine,
Să ştiu că nici la tine nu e vreme rea.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (26 mai 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt nopţi

Sunt nopţi în care văd poeţi
Cu stridenţa gândirii lor piezişe
Şi simt vântul vesel
Înălţându-şi coama... vuind ...

Sunt nopţi în care îi simt atingerea
În palmă, iar sufletul lui vibrează
Sub arcuşul lui Enescu, ca o aripă
Sub care, eu, mă adăpostesc.

Sunt nopţi în care simt parfumul
Cerului încărcat de roze
Şi aud suspine sparte
De suflet în metamorfoze.

Sunt nopţi în care simt cum florile
De afară, cu grijă absorb
Viaţa celor morţi şi aud bătând lent
Inimile celor meniţi
...doar să viseze.

poezie de Alina Gabriela Trifanov
Adăugat de Alina Gabriela Trifanov
Comentează! | Votează! | Copiază!

O devenire se numeşte naturală când ea provine din natură. Lucrul din care provine ceva îl numim materie; acel ceva prin care provine e un lucru ce există în chip natural; lucrul provenit este sau un om, sau o plantă, sau altceva de acest fel, şi acestea sunt lucrurile pe care noi le numim mai ales substanţe. Toate fiinţele a căror devenire e datorată fie naturii, fie artei, au o materie, căci fiecare din aceste fiinţe are posibilitatea de a fi şi, totodată, de a nu fi, iar această posibilitate constituie pentru fiecare lucru materia lui.

Aristotel în Metafizica, VII, 7
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic din cele omeneşti nu-i mai aproape de moarte ca somnul; atunci sufletul omului apare cel mai divin şi atunci, prevede ceva din cele ce vor fi; căci atunci, după cât se pare, el se liberează cel mai mult.

citat din Xenofon
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-am vrut să fiu!

Te mişti prea încet! Când timpul este prea rapid
Poate este adevărat, dar cred că ţi se pare!
Doar când faci mai multe, simţi că n-ai făcut nimic
Nu este aşa! Doar că n-ai răbdare!

Ajung sa-mi vând şi somnul pentr-o oră, două
Ca să scriu un vers şi apoi, să vi-l dau vouă
Cei pentru mine o noapte, sau două, ca să pierd?
Sau versuri de stele, din cartea-mi să îmi sterg?

Daca-ş sta o viaţă, ca să vă tot scriu!
N-as şti eu niciodată, ce am vrut să fiu!
Să scriu pe veci într-una, să mă opresc nu pot!
Nu mă simt nici om, dar nu sunt nici robot.

V-aş dărui, eu vouă, toată libertatea
Din pământ ar curge, izvor de fericire
Aş pune înţelepciune, în a voastră minte
Dar tote sunt pe foiae!
Cum şi lumea întreagă-i făcută din cuvinte.

poezie de Ilie Dragomir (8 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!