Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Nicolae Labiș

Moartea căprioarei

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...

Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

poezie celebră de
Adăugat de Veronica ȘerbănoiuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 12 februarie 2016.
Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în engleză.

Citate similare

Dumitru Sârghie

Poemă albă cu mama și tata

Lama vibrândă a unui verde stilet,
Străpunge nervos și năvalnic lumina,
Sângele alb se scurge, pe-o rază, încet,
Suspină și plânge, amarnic, hermina...

Cățelul pământului, vai, latră la lună,
Izvoare de lapte clipocesc în albul eter,
Printre mestecenii albi, un cerb îmi adună,
Floarea Reginei Maria, din alb Lerui-Ler.

Îl văd pe Tata, febril, răsucind o țigară,
Din tabachera-i strălucind în lumină,
Alături de el, ca o fantasmă solară,
E Mama, aievea, îndeajuns de senină.

Amândoi îmbrăcați în mantii bogate,
De-un alb delirant, îngeresc, de sulfină,
Vrăjit i-am spus Tatii: Salut, Majestate!,
Năuc, i-am spus Mamii: Servus, Regină!

Deodată, în față-mi, se clatină Cerul,
Mai alb ca petala de suavă brândușă,
Iar Mama și Tata, dizolvându-și misterul,
Coboară-n Regatul lor alb de cenușă!

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Mi-i teamă de o carte

Mi-i teamă de o carte (o văd ades și-n vis)
pe care aș deschide-o-nfrigurat
și-n paginile ei da de-odat...
de toate versurile pe care incă nu le-am scris.

De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
și solie - din partea lor - mi-i orice vis curat,
și mi-i devreme ora cea târzie.

Parcă văd citind - în acea carte
doar pân' la mijloc orice poezie,
știind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.

Și ochii-ar luneca, pustii de gânduri -
ca peste un destin ce se amână -
peste acele, dragi și sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.

Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
și în amurguri vechi, cu iz amar, -
eu cartea ceea- răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul propriul meu dosar.

poezie de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Manifest de unire" de Nicolae Dabija este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -24.08- 18.99 lei.

Mamei

... când ai plecat mijea de zori
și orizontul sângeriu la răsărit
împrăștia rafale de fiori
peste pământ de noapte ostenit

eu am ieșit afară pe furiș
și văd că tata plânge lângă prag
zgârcit și țărănește și pieziș
și sprijinit pe-o coajă de toiag

s-a prăbușit tot cerul peste tot
și cerul meu intern s-a prăbușit
și tu acolo, undeva, pe eșafod
te mai luptai în gândul meu cu: "N-ai murit"

și brusc am încetat să te mai simt
și brusc m-am resemnat cu: "Nu mai ești"
la fel de brusc în spațiu și în timp
s-a stins un Soare mic și omenesc

și altul s-a aprins în eu-l meu
și de atunci suntem un tot întreg
și de atunci are-n pază Dumnezeu
și de atunci spre tine merg și merg

când voi ajunge nu mi-i dat să știu
cum voi ajunge încă nu mi-i dat
e pregătit internul meu sicriu
și testamentul meu, needitat

oricum, ași vrea să plec ca tine-n zori
și orizontul auriu la răsărit
sărute cununiță ta de flori
pe fruntea altui suflet mistuit...

poezie de (3 ianuarie 2018)
Adăugat de anonimSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 28 februarie 2019.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
Valeria Moroșan

Copilărie ucisă

-ntorc încet spre casă.
De-ar fi drumul mai lung!
Durerea mă apasă,
Și nu vreau ajung,

În casa tristă, rece,
Cu-n tată nicicând treaz,
Ce a ales -nece
În vin, al său necaz.

Mama din greu munceste,
La bogați răi de plată.
Și mereu ne lipsește
Pâinea, focul din vatră.

Ajung acasă întristat,
Și înghețat de frig.
De dimineață n-am mâncat,
De cât un biet covrig.

Mama îi spune tatii iar,
Cu ochi umili de câine,
De are bani în buzunar,
Să cumpere o pâine.

Neputincios și disperat,
N-a stat să se gândească.
La ea s-a aruncat turbat,
Cu pumnii s-o lovească.
De frică, am încremenit.
Și nu știu ce să fac.
Privesc la ei înmărmurit,
Lacrimi îmi curg și tac.
Și tremur tot, tâmplele-mi bat,
Inima mi-i nebună,
Ochii-mi sunt grei, obrajii ard
Și-n suflet e furtună.

Cu pumnii strânși, privesc năuc
La mama care plânge.
La ea aș vrea ca să mă duc,
Și să o șterg de sânge.

vrea să sar să o ajut.
Să dau în omul care,
Lovește-n ea neântrerupt
Și nici o milă n-are.

Dar omu acela ca un zmeu,
Cu fața răvășită,
Omul acela-i tatăl meu.
Și inima mi-i friptă.
De o dată m-am trezit strigând,
La el ca un nebun.
I-am spus tot ce aveam de gând,
De mult ca să îi spun.

Într-un tarziu a obosit
Să își reverse ura.
O palmă-n față mi-a trăznit,
Să îmi închidă gura.
Și înjurând, ieși grăbit,
Trăgând pe frunte pălăria.
Dar nici o clipă n-a gândit,
mi-a ucis copilăria.

poezie de (2010)
Adăugat de Valeria MoroșanSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Răduț

Pierzanie

Eu râd și plâng... și plâng... și râd,
Alerg și mă ascund
În norul călător.
Vine un vânt, tot gol,
Ce împinge norul, sfărâmându-l în bucăți.
Alerg spre zarea caldă, dar opresc.
ascund în mare
Și sparg un val,
Privesc prin stropii de apă, spre mal.
Prind un fir de nisip
Pe care îl trag în apă.
Alerg și râd... și râd... și plâng,
Ajung la apusul din amurg
Și aștept un răsărit de Lună.
Nici nu simt când, cu razele reci,
străpunge. Din mine curge sânge,
Dar râd... nu plâng.
Colina nopții cuprinde
Și mă afund,
Dar tac... nu plâng...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Titina Nica Țene

Prea târziu?

Mai plouă, demult n-a plouat
și iar mi-e dor de casă și de vii
cînd duceam cu tata la arat
înfrățeam cu orele târzii.

Am avut un vis plec departe,
să mă rup de oamenii din sat,
dar toate sunt atâta de deșarte,
iar mi-e dor merg la semănat

Mi-e dor alerg desculță prin câmpii
păsările –n codru să le ascult
să mă mai joc cu ai satului copii
așa cum mă jucam demult, demult...

Întoarsă-n sat nu mai m-am regăsit,
tata plecase undeva tăcut,
foșnetul pădurii a amuțit,
mama tot mai mică s-a făcut.

M-am căutat copil printre copii
si în niciunul nu aveam fiu,
toamna cernea galben peste vii,
întoarcerea venise prea târziu?

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Un strop de vesnicie" de Titina Nica Țene este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -11.56- 8.99 lei.
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Cum plecam cu tata la coasă

rămân o vreme într-un dreptunghi
săpate urmele trupului
și un ceas de piatră într-o cruce de piatră
care-și macină timpul în fire de nisip
pe care le spulberă vântul
pe ochii închiși ai morților din adânc

e atât de tăcut țintirimul din sat
încât fiecare cruce e un poem nescris
liniștea cade din turla înaltă a bisericii
și se sparge peste satul din vale
ca o noapte lovită de săgețile luminii
când soarele abia iese pe coama dealului
atunci trist mă năpădesc amintirile
cum plecam cu tata la coasă
și somnul lui e acum mai lung decât somnul
mi se pare moartea neîngrădită și liberă
iar viața discriminată întreruptă înainte de limită
fără să fie nimeni vinovat
invocând chemarea celui de sus
de ce o face atâtea chemări
m-am întrebat prima oară când a murit bunicul?
bătrânii îmi spuneau cei buni pleacă primii
minciună, unul rău a plecat la fel
îl știam nu-mi dădea niciodată nimic
l-a chemat și pe el

poezie de (26 iulie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu SârbuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Ca între Tată și Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
stau de vorbă cu tine
ca între Tată și Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câțiva bănuți și
nici despre lucrurile care nu există
dacă ți- cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aș întreba de ce
nu-i înveți moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viața
și că
viața trebuie să-i învețe
când și cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineață devreme
stea de vorbă cu tine și
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
își punea șorțul
și-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcați
din când în când își ștergea fruntea
brăzdată de griji și lăcrima
prin colțul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiți
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi își cufunda capul în pumni și lăcrima

ai mai îmbătrânit și tu și tata
ați spart cerul și prin crăpătura aceea
ne priveați chiorâș până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
își împreuna mâinile și te ruga ai grijă de noi
cu siguranță sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alți părinți și nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit și eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
știu că
tata și cu mama au trecut pe aici

e târziu
ține-mă pe genunchi în seara asta
și lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveți mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche față de tine

lasă gestul meu acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de (2017)
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Femeile mele

Când voi muri - izbavă din viață fără rost -
Două femei pe lume vor ști cândva c-am fost.

Una e mama... Alta, străină mi-i de sânge,
Pe catafalc sui-vor, mă vor privi - și-or plânge.

Vor sugruma-n batiste regretele ce gem,
Și s-or pleca spre frunte-mi, cu flori și c-un blestem.

poezie clasică de , traducere de Nicu Porsenna
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ancorare

În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieții către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viața-n gânduri se împarte
Și lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.

În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple și de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit și gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Și cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spațiul se curbează în nămol
Și cerul se coboară pe pământ,
În gol.

În fiecare timp este-un alt drum
Prin spațiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvășește norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Și gândul se rodește prin cuvânt,
Ca focul care-și murmură tăciunii
Prin vatra care-și trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...

În fiecare om există-un ceas
De lume spațiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăiește-un ton
Pe-o strună cu fiori și labirinturi,
Un mit ce-și duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...

În fiecare viu trăiește-un mort,
Căci morții lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Și frunzele pădurii cenușii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.

Și suntem toți, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare și plecare...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Traian Abruda

Marea Văicăreală (aleilor și bocitoarelor de la Bellu)

Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!

A umblat pe ape, apa este vinul
ce a rupt Poetul de slăvirea Sa...

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!

Balada

Fântâna-mi stă alături și totuși mor de sete,
Ca focul ard, dar dinții îmi dârdâie de frig,
În țara mea mă aflu, dar tărâm străin îmi pare,
Stând lângă jar, eu tremur de friguri doborât,
Sunt gol de tot și totuși veșmântul mi-i de vornic,
Când râd, am ochii-n lacrimi, doresc zădărnicii,
-mbărbătez cu visuri și mor de deznădejde,
-mbăt de veselie și tremur de dezgust,
Voinic mă simt și totuși stau frânt fără de vlagă,
Prieten mi-e oricine, dar toți ocolesc,
Nepăsător de toate îmi zbucium încă gândul,
îmbuib de bunuri când nu mai vreau nimic,
Și mierea vorbei blânde, mai mult amar mi-aduce, -
Pe omul ce mă-nșeala mai drag mi-i să-l aud.
Prieten mi-e acela care mă-ndeamnă a crede
Că lebăda cea albă e neagră ca un corb,
Minciună ori dreptate de-acuma mi-i tot una,
Pe cel ce-mi face bine mi-l socotesc dușman,
Țin minte tot și totuși nu-ncheg nimic în minte-mi,
Prieten mi-e oricine, dar toți ocolesc.

poezie clasică de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Poems Paperback" de Francois Villon este disponibilă pentru comandă online la 90.99 lei.
Costel Zăgan

Seceta lui Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt
poetul s-a topit și-a intrat în pământ
cuvintele-au albit ca părul din barbă
și-s tot mai rare și nimeni nu-ntreabă

Desculți aleargă copiii prin cer
cu gura uscată nimic nu mai cer
și mamele au pieptul uscat și bătut
de parcă nicicând vai n-au născut

Că miezul de foc al pământului poate
își mută iar iadul de noi mai aproape
înnebuniți cu toții duc mâna la gât
umple găleata cu sânge atât

poezie de din Ode gingașe (31 iulie 2016)
Adăugat de Costel ZăganSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
George Topîrceanu

Balada munților

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele și berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăbovește-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Și tot leagă și dezleagă,
Cumpănește pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări și pături,
de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-și duce.
Se ridică-n două rânduri
Și domol își face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Și spre țarcurile goale...
Și convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul și-a schimbat veșmântul.
Ploaia parcă stă -nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foșnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă și nu-și dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuții lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminișuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Și-i strunește blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munții singuri și bătrâni.

Astăzi ca și-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Și cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaște
Peste care vremea crește, -
Culmea verde mi-i cunoaște,
Stânca sură mi-i iubește...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca și alte dăți,
Lungă liniște coboară
Peste mari singurătăți.

Toamna cu-a ei albă frunte
Și cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Și rugină pe păduri.

La răspântii crește stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Și-a lui larmă, când și când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemișcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul și bureții
Își trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceții.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile și buștenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hățiș
Pui sfios de căprioară
A ieșit la luminiș...
Cu blănița zgribulită
Stă și-ascultă nemișcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea și-au plecat,
Spăimântați, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd și deșirat,
Fața galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar își scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de țărână.
Și cum stă cu ceața-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini și crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemișcați și suri
Cheamă noaptea și tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Și se duc pe nesimțite
Nopți pustii și zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ține de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-și doarme somnul ei
Amorțită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subțiri și rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munții mari
Cum își zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnișuri sclipitoare,
Brazi împodobiți de ger,
Atârnând ca niște salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Și prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de
Adăugat de SagittariusSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Balade vesele si triste. Parodii originale. Migdale amare" de George Topîrceanu este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -13.99- 9.99 lei.
Elena Farago

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ți dau un os și pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Și cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o pușcă-adevărată,
Am și sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd pușca încărcată
Și să văd și eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu pușca? - Dar
Am stau vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, și-mi pare
C-am să plâng și-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
tot spune că-i păcat,
Ce, nu știi? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpușcată
Și pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i așa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpușcate
Ar putea -nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanțe și alici și puști
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuști?

Și cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând -mpuști nimic,
Și ce sac mai am eu, frate,
Și ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata și cu tine
Și-au spuie toți de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ține
Pușca drept, și trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face pușca PAC,

Și-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aș spune tatei oare
Că pân' deprind, aș vrea
Să merg doar la vânătoare
Și să-mi fac o țintă mare
Colo-n câmp trag în ea?
Ce crezi tu, Pik, ar vrea?

Și să-l rog să-mi dea și mie
Să aduc ceva vânat?...
Uite-așa, halal să-mi fie!
Cine ar putea știe
nu eu l-am împușcat?

Dar de cineva -ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
mai fiu copil de treabă
De-oi minți spunând în grabă
Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept și-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, și alt nimic; -
pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Și rămân pe viața toată
Niște oameni de nimic".

poezie pentru copii de
Adăugat de Simona EnacheSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "Catelusul schiop si alte poezii" de Elena Farago este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -8.00- 3.99 lei.
George Ceaușu

Rondelul șefilor hapsâni

Contrar uzanței, pe șefi nu mi-i,, cinstesc''
Cum alții-o fac, pupându-i des prin dos
Și verde-n față, le spun că nu-i iubesc...
Așa sunt eu de felul meu căpos!

Dar nici n-aștept să mi se dea vreun os,
Cu carne macră din plin hrănesc,
Contrar uzanței, pe șefi nu mi-i,, cinstesc''
Cum alții-o fac, pupându-i des prin dos.

Eu dacă putea i-aș trage-n țeapă,
La fel ca Vodă-Țepeș, nefiresc!
I- plânge mai apoi cu ochi de ceapă,
Căci ei de când se știu ne țepuiesc...

Contrar uzanței, pe șefi nu mi-i,, cinstesc''.

rondel de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Teodor Dume

Teo, băiatul lui tata

Patru aprilie e ziua în care mama
m-a făcut pe un pat de flori
o zi
de miercuri
luminată de cireșii ce plesneau de culoare
tata era dus la cârciuma din sat
să-și mai înece amarul în vodca de 33 de grade
primită pe datorie până la salar
din când în când scăpa printre dinți
ultima înjurătura învățată de la bunicul
dus și el cu o zi înainte de paști
"futu-i amarul măsi de viață" și
după câteva înghițituri
de vodcă cu mâinile așezate peste piept
își aștepta moartea de parcă
serviciul de urgență ar lucra numai pentru el

tata era un om bun
milostiv și cumsecade
după ce golea jumătate din sticla cu vodcă
se ridica pe vârful picioarelor și
"o lua din loc" pe lângă gardul de scândură al vecinului
clătinându-se precum
o barcă pe valuri aflată în derivă
și să nu-l simtă mama se văicărea
-l doare un picior
dar în ziua aceea de miercuri
patru aprilie
îmi spunea moașa
după ce am mai crescut
că tata
avea sentimentul l-a întâlnit pe Dumnezeu
și că au stat la "una mică" la bufetul din sat
ca doi tovarăși de drum
cu degetele aspre și noduroase
și-a pipăit obrazul lipit de burta mamei
și cum parcă ar fi la celălalt capăt al lumii
a strigat "E băiat..."
și de atunci am rămas "băiatul lui tata"
din când în când pipăi ultimul lucru
rămas de la el –
scrânciobul mucegăit de sub nuc

și nu știu de ce
când mă apropii simt
cineva se plimbă prin mine
tăcut
în răcoarea de sub cer Dumnezeu
an de an binecuvântează o zi

patru aprilie

poezie de din carte, atlantida din suflet
Adăugat de Teodor DumeSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.

Copilărie

vrea să fiu mereu copil,
-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorțeală,

Și-n iarba umedă covor
S-alerg desculță pe afară,
Legat de coada unui nor
S-admir cocorul alb cum zboară,

simt parfum de flori de tei
Și mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând -nfrunte,

Și casă fratelui cel mic
Să-i fac din preșuri colorate
Și să nu-mi pese de nimic,
Să râd cât pot, pe săturate,

Să fac mâncare la păpuși
Din stânjenei și lăcrimioare,
Să leg cu ață cărăbuși
Și în văzduh, să-i pun zboare,

Și să miroasă pe pământ
A liliac și micșunele,
Să zburd prin ploaie și prin vânt
Cu ochii sus, pe cer, la stele,

S-alerg cu-albinele în roi
Și să mă cred o mică zână,
iau furnici din mușuroi
Și să le simt mergând pe mână,

Să-mi văd bunica împletind
Pentru nepoate mândre, șaluri,
S-aud copiii chiuind
Când piatra-n apă face valuri

Și-n vârf de dud să mă ascund
Când stau vacanțele la țară,
Și-n gârla caldă să m-afund
Cu ochii-nchiși, în plină vară,

prind o gărgăriță-n zbor
Și să o urc pe degețele,
S-ascult chemându-se cu dor
În geamul casei, turturele,

Și zmeul să îl trag de sfori,
Să sar cât vreau peste băltoace,
Cunună îmi fac din flori,
Și-ntruna eu cânt, că-mi place,

S-aud pe tata povestind
Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în brațe -l cuprind
Și cerul mai frumos să-mi pară,

Să suflu puf de păpădii
Și să pocnesc în mâini zorele,
Și struguri copți, zemoși, din vii,
Să-i strâng în coșuri de nuiele,

Și îndrăgitul meu bunic,
Pe prispă, blând să mă alinte,
Și-n mâini să vină c-un ibric
Să-mi toarne laptele fierbinte,

prind pe-o floare, un bondar,
Și să îl țin de o aripă,
Să fiu un porumbel hoinar
Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

S-ascult senină,-n dimineți,
Cum cântă-n ram o vrăbiuță
Și înotând printre nămeți
Să-nham dulăi la săniuță,

Și să mă joc cu alți copii
Sub geam, de-a tata și de-a mama
Și să visez în nopți târzii
C-arunc în basm, chiar eu năframa.

Și să rămân mereu copil
Ca-ntr-o oglindă fermecată,
Și, în mireasma lui April,
simt copilăria toată!

poezie pentru copii de din Vânzătoarea de comori (noiembrie 2011)
Adăugat de Lidia BataliSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

distincțieAceastă poezie a fost selectată Poezia zilei pe 16 aprilie 2019.
Distribuie
comentariiA fost scris un comentariu până acum.
Spune-ți părerea!
cumpărăturiCartea "Prostia Omeneasca" de Lidia Batali este disponibilă pentru comandă online cu preț redus, la doar -29.00- 18.99 lei.
Georgeta Nedelcu

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata și mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a știut tata
Să spună el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Și am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniștea.

Era-ntr-o vineri, dimineața,
Când soțul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranța,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le șoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiți de moarte,
Și-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deși știu că-s plecați departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

vrea să știu de le e bine...
Ce n-aș da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Și-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aș dori să-și vadă fata,
Că-n viață, ea s-a descurcat,
Să știe că nu l-a uitat!

plâng de când m-ați părăsit,
Și v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Și nicicând nu am să vă uit!

Știu ne-om întâlni o dată
Și-atuncea fericiți vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de din Cenușa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta NedelcuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Poem în alb și negru

#alb

ceața a făcut ravagii pe teritoriile noastre sunt rochii de mireasă pe care le-am purtat în fiecare zi am închis ochii și în loc de întuneric am văzut vulpi polare lingându-mi mâinile zăpada a curs ca o apă dar nu era zăpadă nu erau lacrimi nu era cerul vărsând ploaia eram eu ascultând de dorințele mele imaculate eram eu cea mai bună fată care a uitat violențele din copilărie
am înnodat toate aceste amintiri am făcut un fular alb și am zâmbit în fața aparatului de filmat cât de mult am putut

apoi a curs filmul alb, cadru cu cadru până la sfârșit

#negru

rochiile de mireasă sunt acum negre le-am purtat în fiecare zi în care a murit cineva le-am purtat toată viața mă întreb de ce frunzele sunt negre ca și cum ar fi suportat o operație am înotat într-o apă mâloasă neagră nu am reușit ies la suprafață
noaptea îndrăgostesc de liniște dar e o liniște neagră și sunt tot eu ascultând-o sparg o veioză ca întunericul rămână deplin sunt tot eu cu toate rochiile de mireasă negre înfășurată ca o mumie soarele s-a dezlănțuit peste camera mea soarele negru la care ne închinăm când nu se mai vede lumina

apoi a curs un film negru, cadru cu cadru, până la sfârșit.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info
Cineva are nevoie de răspunsul tău: Unde se află cea mai limpede întindere de apă? Fii primul care răspunde!
Direcționează
3,5%
către Asociația Culturală Citatepedia!

Citește detalii »

Fani pe Facebook

 
Poți promova cultura română în lume: Intră pe www.intercogito.ro și distribuie o cugetare românească într-o altă limbă!