Moartea căprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit și a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte și gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau după tata la deal printre târșuri,
Și brazii mă zgârie, răi și uscați.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munții Carpați.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cișmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină și grea.
Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în șirag să se-adape
Una câte una căprioarele.
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.
Amețitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege și de datini.
Cu foșnet veștejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!
Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,
Și stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând și se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Și nările-i subțiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Știam că va muri și c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puștii tatii să dea greș!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Își ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Și viața căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure și pustii.
Împleticit m-am dus și i-am închis
Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,
Și-am tresărit tăcut și alb când tata
Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.
Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege și de datini...
Dar legea ni-i deșartă și străină
Când viața-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina și mila sunt deșarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.
Pe-o nară pușca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalță tata foc înfricoșat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să știu
Un clopoțel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei și rărunchii.
Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Și codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!
poezie celebră de Nicolae Labiș
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre păduri
- poezii despre foc
- poezii despre moarte
- poezii despre văi
- poezii despre viață
- poezii despre timp
- poezii despre stele
- poezii despre păsări
- poezii despre mâini
Citate similare
Poemă albă cu mama și tata
Lama vibrândă a unui verde stilet,
Străpunge nervos și năvalnic lumina,
Sângele alb se scurge, pe-o rază, încet,
Suspină și plânge, amarnic, hermina...
Cățelul pământului, vai, latră la lună,
Izvoare de lapte clipocesc în albul eter,
Printre mestecenii albi, un cerb îmi adună,
Floarea Reginei Maria, din alb Lerui-Ler.
Îl văd pe Tata, febril, răsucind o țigară,
Din tabachera-i strălucind în lumină,
Alături de el, ca o fantasmă solară,
E Mama, aievea, îndeajuns de senină.
Amândoi îmbrăcați în mantii bogate,
De-un alb delirant, îngeresc, de sulfină,
Vrăjit i-am spus Tatii: Salut, Majestate!,
Năuc, i-am spus Mamii: Servus, Regină!
Deodată, în față-mi, se clatină Cerul,
Mai alb ca petala de suavă brândușă,
Iar Mama și Tata, dizolvându-și misterul,
Coboară-n Regatul lor alb de cenușă!
poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre alb
- poezii despre monarhie
- poezii despre lumină
- poezii despre câini
- poezii despre îngeri
- poezii despre verde
- poezii despre tată
- poezii despre sânge
Mi-i teamă de o carte
Mi-i teamă de o carte (o văd ades și-n vis)
pe care aș deschide-o-nfrigurat
și-n paginile ei aș da de-odat...
de toate versurile pe care incă nu le-am scris.
De care sufletul mi-i însă, îmbibat:
precum de apă un burete;
și solie - din partea lor - mi-i orice vis curat,
și mi-i devreme ora cea târzie.
Parcă mă văd citind - în acea carte
doar pân' la mijloc orice poezie,
știind ce-i scris, de-odată, mai departe,
cum dintr-un rând poemu-ntreg învie.
Și ochii-ar luneca, pustii de gânduri -
ca peste un destin ce se amână -
peste acele, dragi și sfinte, rânduri,
precum transcrise de-o străină mână.
Nescrise foi se vor sălbătici-n sertare;
și în amurguri vechi, cu iz amar, -
eu cartea ceea-aș răsfoi-o, arare;
ca pe-osânditul propriul meu dosar.
poezie celebră de Nicolae Dabija
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi poezii despre poezie, poezii despre cărți, poezii despre visare, poezii despre versuri, poezii despre suflet, poezii despre sfinți, poezii despre sfințenie sau poezii despre ore
Mamei
... când ai plecat mijea de zori
și orizontul sângeriu la răsărit
împrăștia rafale de fiori
peste pământ de noapte ostenit
eu am ieșit afară pe furiș
și văd că tata plânge lângă prag
zgârcit și țărănește și pieziș
și sprijinit pe-o coajă de toiag
s-a prăbușit tot cerul peste tot
și cerul meu intern s-a prăbușit
și tu acolo, undeva, pe eșafod
te mai luptai în gândul meu cu: "N-ai murit"
și brusc am încetat să te mai simt
și brusc m-am resemnat cu: "Nu mai ești"
la fel de brusc în spațiu și în timp
s-a stins un Soare mic și omenesc
și altul s-a aprins în eu-l meu
și de atunci suntem un tot întreg
și de atunci mă are-n pază Dumnezeu
și de atunci spre tine merg și merg
când voi ajunge nu mi-i dat să știu
cum voi ajunge încă nu mi-i dat
e pregătit internul meu sicriu
și testamentul meu, needitat
oricum, ași vrea să plec ca tine-n zori
și orizontul auriu la răsărit
sărute cununiță ta de flori
pe fruntea altui suflet mistuit...
poezie de Iurie Osoianu (3 ianuarie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi și poezii despre zgârcenie, poezii despre testament, poezii despre sărut, poezii despre spațiu și timp, poezii despre sat sau poezii despre roșu
Copilărie ucisă
Mă-ntorc încet spre casă.
De-ar fi drumul mai lung!
Durerea mă apasă,
Și nu vreau să ajung,
În casa tristă, rece,
Cu-n tată nicicând treaz,
Ce a ales să-nece
În vin, al său necaz.
Mama din greu munceste,
La bogați răi de plată.
Și mereu ne lipsește
Pâinea, focul din vatră.
Ajung acasă întristat,
Și înghețat de frig.
De dimineață n-am mâncat,
De cât un biet covrig.
Mama îi spune tatii iar,
Cu ochi umili de câine,
De are bani în buzunar,
Să cumpere o pâine.
Neputincios și disperat,
N-a stat să se gândească.
La ea s-a aruncat turbat,
Cu pumnii s-o lovească.
De frică, am încremenit.
Și nu știu ce să fac.
Privesc la ei înmărmurit,
Lacrimi îmi curg și tac.
Și tremur tot, tâmplele-mi bat,
Inima mi-i nebună,
Ochii-mi sunt grei, obrajii ard
Și-n suflet e furtună.
Cu pumnii strânși, privesc năuc
La mama care plânge.
La ea aș vrea ca să mă duc,
Și să o șterg de sânge.
Aș vrea să sar să o ajut.
Să dau în omul care,
Lovește-n ea neântrerupt
Și nici o milă n-are.
Dar omu acela ca un zmeu,
Cu fața răvășită,
Omul acela-i tatăl meu.
Și inima mi-i friptă.
De o dată m-am trezit strigând,
La el ca un nebun.
I-am spus tot ce aveam de gând,
De mult ca să îi spun.
Într-un tarziu a obosit
Să își reverse ura.
O palmă-n față mi-a trăznit,
Să îmi închidă gura.
Și înjurând, ieși grăbit,
Trăgând pe frunte pălăria.
Dar nici o clipă n-a gândit,
Că mi-a ucis copilăria.
poezie de Valeria Moroșan (2010)
Adăugat de Valeria Moroșan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tristețe, poezii despre pâine, poezii despre copilărie, poezii despre plâns, poezii despre plată sau poezii despre nebunie
Pierzanie
Eu râd și plâng... și plâng... și râd,
Alerg și mă ascund
În norul călător.
Vine un vânt, tot gol,
Ce împinge norul, sfărâmându-l în bucăți.
Alerg spre zarea caldă, dar mă opresc.
Mă ascund în mare
Și sparg un val,
Privesc prin stropii de apă, spre mal.
Prind un fir de nisip
Pe care îl trag în apă.
Alerg și râd... și râd... și plâng,
Ajung la apusul din amurg
Și aștept un răsărit de Lună.
Nici nu simt când, cu razele reci,
Mă străpunge. Din mine curge sânge,
Dar râd... nu plâng.
Colina nopții mă cuprinde
Și mă afund,
Dar tac... nu plâng...
poezie de Ion Răduț
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre râs, poezii despre nori, poezii despre noapte, poezii despre nisip sau poezii despre apă
În drumul meu spre Dumnezeu
Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...
unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
știu că acum
am anii
care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...
poezie de Teodor Dume (17 aprilie 2022)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre mâncare, poezii despre religie, poezii despre negru, poezii despre mamă sau poezii despre fete
În drumul meu spre Dumnezeu
Când voi pleca în călătoria
din care n-am să
mai mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...
unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
știu că acum
am anii
care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
În drumul meu spre Dumnezeu...
când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
deasupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...
unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
știu că acum
am anii
care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
În drumul meu spre Dumnezeu...
când voi pleca în călătoria din care
n-am să mă mai întorc niciodată
o să-i las fetiței mele
un bilețel
prin care o să o rog
să nu stingă lumina
din când în când
să măture prin casă și prin curte
să-mi scoată de la curățătorie
costumul negru pe care
l-am îmbrăcat
în ziua în care a murit mama
duminica
să dea de pomană săracilor
câte un cozonac și câteva sarmale
pentru că și mama
înainte de a pleca
mi-a lăsat cu limbă de moarte
să dau săracilor
câte un cozonac și din sarmalele
ce le lăsase în oala de tuci
de-asupra pe cuptor
a măturat casa și curtea
apoi a plecat...
unii spun că s-a dus
să se întâlnească cu Dumnezeu
să-l întrebe de ce mi l-a luat pe tata
nu știu dacă în drumul meu
o voi întâlni pe mama dar
știu că acum
am anii care mă vor face
să înțeleg de ce a plecat tata...
poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Transplantare
Trebuia să mi se pună în piept
altă inimă.
Altfel urma să pier.
Mi-a dat inima ei
Mama.
Dar tot mă mai doare.
Mai ales, când arde pământul
de sete, de ploaie.
Mai ales, când nu se întoarce
tata
de la războaie.
Mai ales, când plec prin
străini
și nu scriu cu lunile acasă.
Mai ales, în amurg,
când soarele
după dealuri se lasă,
mă doare.
Asemeni dureri
n-am avut niciodată.
Și nici asemeni
răbdare.
poezie celebră de Grigore Vieru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre inimă, poezii despre război, poezii despre ploaie, poezii despre durere, poezii despre acasă sau poezii despre Soare
Prea târziu?
Mai plouă, demult n-a plouat
și iar mi-e dor de casă și de vii
cînd mă duceam cu tata la arat
mă înfrățeam cu orele târzii.
Am avut un vis să plec departe,
să mă rup de oamenii din sat,
dar toate sunt atâta de deșarte,
că iar mi-e dor să merg la semănat
Mi-e dor să alerg desculță prin câmpii
păsările n codru să le ascult
să mă mai joc cu ai satului copii
așa cum mă jucam demult, demult...
Întoarsă-n sat nu mai m-am regăsit,
tata plecase undeva tăcut,
foșnetul pădurii a amuțit,
mama tot mai mică s-a făcut.
M-am căutat copil printre copii
si în niciunul nu aveam să fiu,
toamna cernea galben peste vii,
întoarcerea venise prea târziu?
poezie de Titina Nica Țene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre tăcere sau poezii despre toamnă
Cum plecam cu tata la coasă
rămân o vreme într-un dreptunghi
săpate urmele trupului
și un ceas de piatră într-o cruce de piatră
care-și macină timpul în fire de nisip
pe care le spulberă vântul
pe ochii închiși ai morților din adânc
e atât de tăcut țintirimul din sat
încât fiecare cruce e un poem nescris
liniștea cade din turla înaltă a bisericii
și se sparge peste satul din vale
ca o noapte lovită de săgețile luminii
când soarele abia iese pe coama dealului
atunci trist mă năpădesc amintirile
cum plecam cu tata la coasă
și somnul lui e acum mai lung decât somnul
mi se pare moartea neîngrădită și liberă
iar viața discriminată întreruptă înainte de limită
fără să fie nimeni vinovat
invocând chemarea celui de sus
de ce o face atâtea chemări
m-am întrebat prima oară când a murit bunicul?
bătrânii îmi spuneau că cei buni pleacă primii
minciună, unul rău a plecat la fel
îl știam nu-mi dădea niciodată nimic
l-a chemat și pe el
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (26 iulie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre înălțime, poezii despre vânt sau poezii despre vinovăție
Ca între Tată și Fiu
astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată și Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câțiva bănuți și
nici despre lucrurile care nu există
dacă ți-aș cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aș întreba de ce
nu-i înveți să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viața
și că
viața trebuie să-i învețe
când și cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineață devreme
să stea de vorbă cu tine și
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
își punea șorțul
și-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcați
din când în când își ștergea fruntea
brăzdată de griji și lăcrima
prin colțul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiți
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi își cufunda capul în pumni și lăcrima
ai mai îmbătrânit și tu și tata
ați spart cerul și prin crăpătura aceea
ne priveați chiorâș până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
își împreuna mâinile și te ruga să ai grijă de noi
cu siguranță sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alți părinți și nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit și eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
știu că
tata și cu mama au trecut pe aici
e târziu
ține-mă pe genunchi în seara asta
și lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau
nu trebuie să mă înveți să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche față de tine
lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!
poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre învățătură, poezii despre somn, poezii despre siguranță sau poezii despre seară
Femeile mele
Când voi muri - izbavă din viață fără rost -
Două femei pe lume vor ști cândva c-am fost.
Una e mama... Alta, străină mi-i de sânge,
Pe catafalc sui-vor, mă vor privi - și-or plânge.
Vor sugruma-n batiste regretele ce gem,
Și s-or pleca spre frunte-mi, cu flori și c-un blestem.
poezie clasică de Endre Ady, traducere de Nicu Porsenna
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre femei sau poezii despre flori
Ca între Tată și Fiu
Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată și fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câțiva bănuți și
nici despre lucrurile care nu există
dacă ți-aș cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aș întreba de ce
nu-i înveți să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viața
și că
viața trebuie să-i învețe
când și cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineață devreme
să stea de vorbă cu tine și
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
își punea șorțul
și-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcați
din când în când își ștergea fruntea
brăzdată de griji și lăcrima
prin colțul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiți
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi își cufunda capul în pumni și suspina
ai mai îmbătrânit și tu și tata
ați spart cerul și prin crăpătura aceea
ne priveați chiorâș până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
își împreuna mâinile și te ruga să ai grijă de noi
cu siguranță mama e acolo și mă privește de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni și nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit și eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
știu că
tata și cu mama au fost cândva pe-aici
e târziu, Doamne!
ține-mă pe genunchi în seara asta
și lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau
nu trebuie să mă înveți să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche față de tine
lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!
poezie de Teodor Dume din Volumul: Temnița de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre prietenie
Marea Văicăreală (aleilor și bocitoarelor de la Bellu)
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai! Vai!
A umblat pe ape, apa este vinul
ce a rupt Poetul de slăvirea Sa...
poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
Vezi mai multe poezii despre vin
Ancorare
În fiecare gând e-o altă zi
Din scurtul drum al vieții către moarte,
În fiecare zi este-un alt gând,
Prin care viața-n gânduri se împarte
Și lumea de lumină se desparte,
Ca cerul înserării de pământ,
Ca ochiul de minunea "a privi",
Tăcând.
În fiecare om este-un alt gând,
Din lumea lui de tâmple și de gânduri,
Cum e copacul desfrunzit și gol,
Când nu-i mai vine seva din pământuri,
Și cum e timpu-n lumea lui de timpuri,
Când spațiul se curbează în nămol
Și cerul se coboară pe pământ,
În gol.
În fiecare timp este-un alt drum
Prin spațiul rostuit pe-o frunză-n vânt,
Un drum ce răvășește norii lumii,
Când cade ploaia vorbei pe pământ,
Și gândul se rodește prin cuvânt,
Ca focul care-și murmură tăciunii
Prin vatra care-și trece-n stâlpi de fum
Tăciunii...
În fiecare om există-un ceas
De lume spațiată-n anotimpuri,
În fiecare vers trăiește-un ton
Pe-o strună cu fiori și labirinturi,
Un mit ce-și duce veacul printre mituri,
O placă sub un ac de gramofon,
Un murmur dintr-o lume fără glas
De om...
În fiecare viu trăiește-un mort,
Căci morții lumii-au fost odată vii,
Se trece toamna din culori în ploi,
Câmpiile mănoase sunt pustii
Și frunzele pădurii cenușii,
Cum este-adesea sufletul din noi,
Când ard pe rug catargele din port
În vii.
Și suntem toți, pe rând, în fiecare,
Venire, ancorare și plecare...
poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre gânduri
Balada
Fântâna-mi stă alături și totuși mor de sete,
Ca focul ard, dar dinții îmi dârdâie de frig,
În țara mea mă aflu, dar tărâm străin îmi pare,
Stând lângă jar, eu tremur de friguri doborât,
Sunt gol de tot și totuși veșmântul mi-i de vornic,
Când râd, am ochii-n lacrimi, doresc zădărnicii,
Mă-mbărbătez cu visuri și mor de deznădejde,
Mă-mbăt de veselie și tremur de dezgust,
Voinic mă simt și totuși stau frânt fără de vlagă,
Prieten mi-e oricine, dar toți mă ocolesc,
Nepăsător de toate îmi zbucium încă gândul,
Să mă îmbuib de bunuri când nu mai vreau nimic,
Și mierea vorbei blânde, mai mult amar mi-aduce, -
Pe omul ce mă-nșeala mai drag mi-i să-l aud.
Prieten mi-e acela care mă-ndeamnă a crede
Că lebăda cea albă e neagră ca un corb,
Minciună ori dreptate de-acuma mi-i tot una,
Pe cel ce-mi face bine mi-l socotesc dușman,
Țin minte tot și totuși nu-ncheg nimic în minte-mi,
Prieten mi-e oricine, dar toți mă ocolesc.
poezie clasică de Francois Villon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre țări, poezii despre prieteni și dușmani, poezii despre patrie sau poezii despre minciună
Seceta lui Labiș
Seceta a ucis orice boare de vânt
poetul s-a topit și-a intrat în pământ
cuvintele-au albit ca părul din barbă
și-s tot mai rare și nimeni nu-ntreabă
Desculți aleargă copiii prin cer
cu gura uscată nimic nu mai cer
și mamele au pieptul uscat și bătut
de parcă nicicând vai n-au născut
Că miezul de foc al pământului poate
își mută iar iadul de noi mai aproape
înnebuniți cu toții duc mâna la gât
să umple găleata cu sânge atât
poezie de Costel Zăgan din Ode gingașe (31 iulie 2016)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre păr, poezii despre naștere sau poezii despre iad
Balada munților
I
S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele și berbecii.
Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăbovește-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.
El se pleacă din cărare
Și tot leagă și dezleagă,
Cumpănește pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări și pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.
Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-și duce.
Se ridică-n două rânduri
Și domol își face cruce.
Apoi cată lung spre creste
Și spre țarcurile goale...
Și convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.
*
Cerul și-a schimbat veșmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foșnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă și nu-și dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...
După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuții lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminișuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Și-i strunește blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...
II
Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munții singuri și bătrâni.
Astăzi ca și-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Și cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaște
Peste care vremea crește, -
Culmea verde mi-i cunoaște,
Stânca sură mi-i iubește...
Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca și alte dăți,
Lungă liniște coboară
Peste mari singurătăți.
Toamna cu-a ei albă frunte
Și cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Și rugină pe păduri.
La răspântii crește stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Și-a lui larmă, când și când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.
Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemișcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul și bureții
Își trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceții.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile și buștenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.
Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hățiș
Pui sfios de căprioară
A ieșit la luminiș...
Cu blănița zgribulită
Stă și-ascultă nemișcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea și-au plecat,
Spăimântați, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd și deșirat,
Fața galbenă de iască,
Nasul ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar își scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de țărână.
Și cum stă cu ceața-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini și crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemișcați și suri
Cheamă noaptea și tăcerea
Din adâncuri de păduri...
III
Și se duc pe nesimțite
Nopți pustii și zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ține de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-și doarme somnul ei
Amorțită sub zăpadă...
Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subțiri și rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munții mari
Cum își zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnișuri sclipitoare,
Brazi împodobiți de ger,
Atârnând ca niște salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Și prăpăstiile-adânci.
poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vezi mai multe poezii despre oi, poezii despre munți, poezii despre crengi, poezii despre brazi, poezii despre zbor sau Ne poți propune o poezie de dragoste?