Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Rătăcit

cad peste mine satele,
se dărâmă,
șoselele se urcă-n cer,
cerul devine-acoperiș
de șură veche
văruită cu albastru de Voroneț.
țăranii umblă prin sângele meu
cu rarițe, cu pluguri, cu sape și coase,
seceră, treieră timpul la clăci
pe șanțuri, la furcării,
femeile dimineața se închină
și pleacă la apă
cu cobilițele pe umeri,
umple gălețile si sărută soarele
apoi spun rugăciuni în genuinchi
lângă Maica Precista
și trec în tindă, pe vatră,
mestecând făcălețul în aburul mămăligii
sau frământând pâinea-n căpistere
facându-i cruce.
cocoșii de tinichea pe garduri
strigă cât pot că i-a înecat lumina dimineții,
misterul pădurii e-n mine o jungla
prin care sălășluiesc
toate arătările pământului,
păsări de noapte și animale de pradă,
șerpi si lăbârci și muma pădurii,
noaptea în poiene joacă ielele,
fac o horă mare cu luna-n cap
ielind pe flăcăii
care îndrăznesc să le privească.

satele se-adună-n icoane de sfinti
și merg spre biserica veche
în care se aud
toate numele țăranilor,
pomenite de preot,
de la naștere până la moarte.
sunt doar spirite
care-și vorbesc
unii altora
despre ce-au petrecut ei prin lume.

mă preumblu zilnic pe ulițile strâmbe,
năpădite de buruieni
și întreb singurătatea
cine a stat aici sau acolo
în casele acelea
care-au căzut într-o rână.

nu-mi răspunde nimeni...

plec acasă și visez
cai verzi pe pereți dintr-o lume
care-a trecut pasul în alte vieți,
dincolo de hotarul nostru,
degeaba o mai caut...

poezie de (5 ianuarie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-BucovuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Citate similare

Viorel Birtu Pîrăianu

Vremuri tocite

întuneric,
prea mult întuneric
în mine, în lume, în toate
păcate în cetate
din timpuri pierdute, ratate
plimb prin singuratate
stau la un geam spart
într-o crâșmă murdară
numită de unii nebuni, ironic
omenire
cioburi atârnă pe masă
plecat sunt de mult de acasă
ce casă, ce masă
beau, un ultim pahar
îmi beau tinerețea și visul și dorul
pe lângă mine trec pași
sunt clipe irosite
din vremuri ticsite sau poate tocite
pe umeri port dureri
de azi, de ieri
de mâine nici nu mai vorbesc
pășesc prin noroi
e mult gunoi
repet mereu
gunoi, întuneric, noroi
mi-e astăzi sufletul
o rană sângerândă
e sânge sau cerul ce plânge
e frig și e noapte
tăcerea a înflorit în zori
o liniște nebună
o lume de răni
cuvinte ce pier într-o noapte
țășnite din suflete sfâșiate
doar gânduri rămase
dintr-o tragică lume
dor cuvintele ce mor
neputincios, am învelit cuvintele în lacrimi
și am plâns, a durere
străbătusem bezna în lungul drum către nicăieri
împiedicându-mă la fiecare pas de răspunsuri eșuate
cuvântul îl uitasem pe o piatră sfărâmată
trupul plângea în brațele strânse ale pământului
la răscruce de timpuri, aici, în alte anotimpuri
uitat, de lume, de toți și de toate
m-am ridicat descompus de întrebări
în față praguri prăfuite
scara absentă
mirat, priveam iarba verde cum crește
am plâns acolo sau poate dincolo
deasupra, lespedea rece

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

E noaptea nopților

toate cărțile pe care le citesc au trecut prin mine,
au crescut, au înflorit
și au căzut în lume să o facă mai frumoasă
dar lumea nu poate iasă din stereotipuri sau poate că nu vrea
e mai comod treci prin aceleași hârtoape
decât faci potecă nouă
între o naștere și o moarte e doar o viață
plină sau goală dar trăită
petrecută prin deșertul de cenușă
și prin marea lacrimilor
amară ca uitarea
și grea ca istovirea
cerurile se deschid lăsând stelele la fereastră
la fel ca baierele pământului
al cărui plânset se pierde ușor tremurat
nu întotdeauna vasele cu apă
devin vase cu vin scump
iar cuvântul se pierde în lume
neascultat. nedorit.
iubire. adevăr.
pe cât de suficient
pe atât de ineficient

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ion Untaru

Până trece lumina prin el

Luna de pe cer
luna dintr-o băltoacă
ia ursul și joacă
joacă-l pe vecin, joacă-l pe primar
agață-l de felinar
până trece lumina prin el
și se face cuminte ca un cățel

Cine geme, cine se teme
lustruiește toată ziua la steme
pentru oameni mari, pentru oameni mici
care le pun la spinare și urcă
iar acolo unde calcă, spurcă
și nu mai vin niciodată îndărăt
nici prin zloată, nici prin omăt

Câte noduri, câte poduri
trăim într-o lume de coduri
nu mai poate nimeni să le dezgroape
și între ele numai atrape
degeaba mă perii, degeaba mă sperii
că nu poate nimeni să te scape

poezie de
Adăugat de Ion UntaruSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

Ultima rază

rătăcit între neglijabile absențe
de multe ori incoerente
discut cu mine
cu fostele amintiri
uit acum tot ce a fost
murdar, urât
eu nu mai pot
se scutură pe aleile de tei
sau de ce vrei
dureri, lacrimi și păcate
în orbite ochii dor
prin cearcănele sufletului
curg alte gânduri
despre un trecut
de mult trecut, băut și petrecut
am colții azi tociți de griji
de ani trăiți prin gunoi
sunt un biet copil neascultător sau un bătrân
atât de orb, atât de chior
de ce îmi ceri mereu
să plec de zor
pe drum copacul tresare
de ce oare
râul țopăie prin ani
rătăcit între plopi și platani
caut o cale spre mare
vântul dă târcoale
bolovani pe umeri, pietre pe drum
o salcie plânge astăzi, acum
e lacrimă toată
un hohot amorf răsună a jale
nimeni în cale, doar moarte dă târcole
întunericul a cuprins totul
tăcerea tresare
o lume cade
pe o parte, la vale
timpul țipă nervos
a uitat să mai plece
viața curge și trece
a rămas o urmă de gând în zațul de cafea
cafeaua amară
trenul a trecut în zori
dincolo de mine
în stație nu era nimeni
nici eu
ascunsesem trupul
dincolo de ușă
ca să mă strecor
mai ușor în neantul lumii
nu am știut
eram copil atunci
doar rătăceam pe dealuri și prin lunci
tot căutând ouă de cuci
uneori vorbesc dincolo de cuvinte
despre iubire
cu cine vine
dacă mai vine
aici nimeni nu trece, nu vine
târziu am înțeles
eram în altă dimensiune
offf, sunt un poet rebel
cuvântul îmi este gândul și vorba mi-este soartă
bat nebun din poartă în poartă
târziu am înțeles, că e târziu
e prea târziu
răul era în jur
acum este în noi
ce poți faci
aici cadavre vii se târâie pe drum
un drum al sorții către poarta morții
construim ce și pentru ce
și pentru cine
de ce mă întreb în fiecare zi
desigur fără a ști
ce pot a ști
știu doar atât
murim în fiecare zi
și zi de zi
fără a ști
știi.. soarele nu a răsărit aici, demult
uneori mă întreb....
a răsărit vreodată aici
cenușă și scrum
în jur, în noi
ce să mai sper
privesc în jur
nu, nu blestem, nu înjur
doar vă conjur
lăsați-ne în legea noastră
cum au trăit, cum au iubit și au murit
strămoșii noștri odată, pe acest pământ, odată sfânt

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Îndrăznesc să te întreb...

Îndrăznesc te-ntreb, de mâine cine sunt dacă florile mor,
Și cui voi lăsa moștenire tăcerea acestei iubiri răvășite,
Căror fluturi le voi da mireasma să mi-o poarte în zbor
Spre cetățile de la marginea mării de valuri mereu părăsite?

Aici pe pământul acesta arid sunt totuși un om stingher,
Corăbiile se scufundă în porturi și catarge se rup în neștire,
Îndrăznesc te-ntreb, cât de frumos poate fi un vis efemer
Și cine sunt eu, nestatornică, rătăcită prin această iubire?

Îndrăznesc să mai cred viitorul ne mai este aproape,
Întrebarile toate își vor găsi și ele cândva un răspuns
De ce fug uneori corăbiile sau se scufundă în ape,
De ce viața aceasta pentru nimeni nu este de-ajuns?

Doamne și câte întrebări mai sunt înca în lume,
Si cât de multe înca îndrăznesc să te întreb, dacă ai ști!
Unde este cetatea aceea atat de visata de mine,
Și unde mai sunt eu ce atâta mă caut, și nu mă mai pot găsi?

poezie de (7 ianuarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun FabyolaSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre

ce repede-a trecut vremea iubirilor noastre;
într-o vară târzie ca doua păsări
ne-am luat zborul spre alte zări,
nu mai știu ce-a urmat după aceea,
poate un gol sau un vânt dinspre nord
sau un vis ne-mplinit suspendat
pe retinile noastre înlăcrimate.
vei rămâne goală ca visul, ca cerul de vară,
ca plaja pustie învăluită de marea-n furtună,
goală ca lebeda singuratică ce plutește pe lac
sau ca luna, regină peste pustiuri.
vei rămâne pe-un orizont uitat o stea-n derivă,
pe care eu, călătorul, o voi privi de departe,
și la miez de noapte mă voi înfășura-n cuvinte,
visând naiade-n delir prin antice temple
sau săpând fântâni după chipul tău căzut în ape.
cortegii de anotimpuri care vor trece
îmi vor hrăni de-acum îndoiala,
poate o să te caut, sau poate nu,
depinde de descântecul sălciei line
cu rădăcinile înfipte-n pământ
ce ne-a preziz despărțirea în noaptea de vară,
prefăcându-se totul în vânt.
când ni se va aprinde iarba pe mormânt,
flacără verde din trupurile noastre,
îți voi simti respiratia ta în boarea stelelor
în nopți cu rouă, senine, albastre.
mi-e foame de tine și dor de gustul dulceag al buzelor tale,
dor clipele ce-au trecut,
îmi răstignesc pe cruce toate dorințele
cădelnițând mireasma ta ușor
cu vise ce-au căzut grămadă
așa-necate-ntr-un izvor...

poezie de (2 decembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-BucovuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Povestea iei

Mă așez la capătul de sus al lumii,
prin mine, trec păsări ca prin nimic.
Pauză de mine însămi,
Cu versuri albe
Cu rostul de a mă înveșmânta
În ia în care trăiesc femeile vechi,
Care, îngropate sub realitatea
morții lor concrete,
cresc în continuare în mine.

Am în mine
toate aceste morminte vii,
de femei
Cu ochii aplecați înspre soare.
Unele... s-au prăpăstiit în zări înstelate,
Altele.... s-au îndepărtat de lumea aceasta
Doar cu mintea,
Dar au crescut, în ele, din ele.
Aceste rădăcini
Cu mirosul infinitului.

Fiecare pauză de mine însămi
E o respirație
de universalitate,
Dumnezeirea e de gen feminin,
Si bucata din mine, femeie,
De lângă bărbatul meu,
E o ușă cu chei,
Care prelungesc spirite
În lumi infinite.

În mine cresc, libere
Toate femeile trecute
Și din mine,
Se nasc doua femei,
Ca mugurii de soare

Ochiii tăi de alune,
Se desfac în razele timpului
Care apune și răsare,
Ciclic, ca o clipire.

Ochii tăi de cer,
Se străpung de muguri de albastru,
Și norii curg în lacrimi
Pe mormintele zilelor
În care încă mai sunt,
În care sunt,
Încă sunt.

Se năpăstuiește de sub noi, întrebarea:
Cine scrie pânzele,
unor povești trecute,
atâta vreme cât, povestea noastră
cea de acum
rămâne nescrisă?

Esență de femeie!
Te caut la jumătatea timpului trecut
În ne-trecere
Și rostesc cu buzele tale,
Și nasc,
În învelișul celulelor,
Pe care le crești în tine
Și pe care le-ai trăit,
În femeia dinaintea ta.

Sunt un fir de bumbac.
O esență de cusătură.
Străpunsă până la abstractizare
Cu semne fugite,
De prelungire nesfârșită,
A zeiței mamă, până la noi.

Toate deșănțările
Se așează și se domolesc,
În femeile care cresc
Până la mine.

Și ele au fost un capăt,
Și eu sunt un capăt
de lume.

Și nu e un capăt de lume
așez,
Pe această cale,
În care n-am uitat
Să scriu
Să fiu
Și să-mi dau voie să mă iert.

Nu e greșit
cumpănesc
În mine însămi
Ca pe o ramă, goală,
În curs de umplere.

Încă nu am deprins
Tot ce am avut de trăit
Și sensul acesta,
Personal și finit,
Are o margine nedefinită,
Cu simptome de vis,
Prelungit în copiii mei.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Nicolae Vălăreanu Sârbu

Nici să visez nu pot

Noaptea se scufundă într-o muzică tristă,
dorm cu fața la un perete de sticlă,
cei de dincolo nu știu ce fac
stau închiși în cutia lor ermetică.

Prin somnul meu zboară păsări
care-mi poartă gândurile pe aripi,
întunericul e constrâns
să se refugieze-n grădini.

Nici să visez nu pot pe lumina decolorată,
suconștientul se reface și el
purtat pe teritorii străine,
dimineața îmi coboară-n palme
cu raze reci de transpirație
abia percepute.

Nu încântă decât bucuria
înflorată de glasurile celor care-și povestesc
cu gesturi largi,
pesemne întâmpări ciudate
rupte de realitate.

Întorc fila vieții
și trec mai departe cu învățatul,
poate se prinde și de mine ceva
care să-mi învârtă mintea
prin risipa din lucruri.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Oana Frențescu

Mereu e o altă lume

mereu e o altă lume prin care trec
mereu e un cer care are bal
un altul netreaz
în altul iele dansează

o fericire e un scurt popas
o amăgire reluată iar și iar
dintr-o iluzie mereu pe ducă

pentru înalt visele mele sunt agățate de-o stâncă
și nu-mi văd nici mâinile
și nici dimineața prin care am trecut
zburând de lângă umărul tău cald
și câte sferturi de cuvinte bântuie
când se deschide amiaza desenată de copii pe trotuare
iar frunzele din mine mă urcă în clepsidră
în timp ce pietrele trag în jos

adun bucățele de duminică
lungindu-le ca pe-o frânghie pe care să merg
scuturând de pe mine scamele lumii de azi.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Scrisoare fostului meu iubit

Dacă, măcar, te-ai fi străduit exiști,
îmi pare , la fereastră, zăceau turme de cai,
cu sânge pe la picioare, oasele lor
îmi aduceau, parcă, aminte eu din oasele mele m-am născut,
mai demult,
nu dintr-un țipăt de mamă;
...
oasele mele trimiseseră prea devreme, în lume, aș fi vrut să mă nasc iarna,
zăpada e albă, ca osul;
scânteierea ei e dulce și te ridică în cărți de povești, și ninge și acolo... sunt bucate... scântei de apă și vin... daruri de la bunica...
îmi pare prinseseră caii,
sau, măcar, îi văzuseră, toți,
eșuând,
cerul era negru și tern, trezeam, în zori, să caut, mai departe, binele, dorul meu,
și
să merg
cu treisprezece fecioare de mână, până-n cer; alerg până-n cer;
dar nu mai era vreme...
caii mei alergaseră, demult, înspre alte pământuri și la altă verdeață...
o săcaut, odată, prin cer!;
dar nu,
dimineața mergi, de foarte de dimineață, la pas, prin oraș, peste biserici zboară ultimii porumbei,
s-a făcut, de acum, primăvară, peste bărbat și femeie,
peste miliardele de oameni care se iubesc, și
lumea pleacă, liniștită, la serviciu,
femeile se primenesc, dimineața, și binele încă le încape în pumni
îmi plac salcâmii aceștia frumoși,
și băncile, încă, îmi plac,
luminițele lampioanelor care îmi vorbesc despre iernile care vor veni,
și despre dragostea femeilor și, iată, a cailor liberi,
pe care îi voi găsi.
...........
îmi plac bătrânele care îl poartă pe Hristos la gât, credincioșia lor,
molcomia,
în seara aceasta o să îmi pun un film de dragoste și o să plâng
că nu împart înghețată cu tine.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Viorel Birtu Pîrăianu

De ce

afară plouă și e vânt
lumina a murit și timpul a tăcut
eu zac pe un țărm pustiu
la margine de lume, de speranță
e neagră noaptea în care sunt
de ce să stau
când nu știu unde sunt
unde să plec
când drumuri nu mai sunt
e beznă adâncă în mine și în jur
de ce să înjur
mai bine plâng în ultimul meu cânt
sunt beat
îngrozitor de beat
de ce crezi că sunt nebun
dau de pereți cu toate
se poate...
nu mă trezesc
de ce să mă trezesc
văd ce...
gunoiul din jur
privesc în sus, în jos
și vrei să nu înjur
ura, minciuna pură, ordinară
dansează zgomotos pe stradă
astăzi e în toate
se poate, sigur se poate
mi-e capul greu
genunchi dor
de târât prin noroi
sprijin de gânduri
de ce să mă ridic
mai bine zac
în eterna și fascinanta mocirlă
e bine, nu
nu, prietene, aici totul e un mare nimic
ce mai contează
nu vreau nimic
nimic nu zic
doar plâng printre rânduri
sau rătăcesc printre gânduri, se poate...
aici lucruri murdare sunt
le spăl, dar put
banii miros urât
pe țărm cobor ades
spăl sufletul meu
pătat de ură și noroi
din jur, din noi
ce caut eu aici în ăst gunoi
sublim, de soi
caut roza sau psihoza
unui suflet ce a fost
caut un sens fără sens
într-un deplin consens
întreb întruna
câte unul, câte una
desigur fără sens
ce sens au toate
totul e atât de clar și fără sens
atunci
cine plânge acolo sus

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Ionuț Popa

Pe limba tuturor

Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.

Și strigă în muțenia ei și în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopțile albe
și de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziției,
căscat între rău și mai rău.

Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât și noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalți,
unii prin ceilalți și toți prin toate
fără lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Știm că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
și apoi întunericul care ne îmbrățișează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri și amintiri.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiTextul original este scris în limba română.
cumpărăturiCartea "Liber Amicorum Liviu Pop. Reforma dreptului privat roman in contextul federalismului juridic European" de Ionuț Popa este disponibilă pentru comandă online cu o considerabilă reducere de preț, la -180.00- 143.99 lei.
Diana Niță

Străin de mine, străin de tot

Străin de tot...
Străin de mine,
Străin de tot,
De viață,
De fiecare loc;
Sunt un pion mobil,
În mâinile ale cărui destin,
Mă aflu și suspin...

Dar nu mă plâng,
Încerc depășesc frontiere,
Nu-mi impun limite.
Sunt victima unei vieți, deși,
Am fost nevoit decid,
Să dezertez ori
pierd lucid.

Sunt gata să plec,
Privesc în urmă,
Nu am nici un regret;
Sau poate
Totuși am,
Renunț la puținii prieteni
Pe care îi mai aveam.

Scot din buzunar
Un bilet spre o destinație,
De care nici nu am habar
Am cu mine o valiză,
În ea, pașaportul fără viză.

Sunt un dezertor într-o lume,
Ce pentru unii ca mine,
E un refugiu pentru ziua de mâine.

Mă plimb pe artera principală,
De-a lungul unei străzi
Ce duce spre gară,
Dar gara e goală,
Doar câțiva mai mișună pe-afară.
Cred sau doar presupun,
sunt oamenii,
A unei vieți fără stăpăn.

Trec pe lângă ei,
Mă privesc umil
Cu zămbetele șterse.
Nu mai au cuvinte
mai spună:
"Merit o viață mai bună!"

Aștept pe peron,
Găsesc un ziar aruncat
La intâmplare
Răsfoiesc pagini,
Citesc doar titluri
Încărcate de valoare.
Sunt genul care se afundă în esență
Nu prefer o reală consistență.

Mi-a sosit trenul,
Trebuie să plec.
Privesc pe geam,
Cum îndepărtez,
Dar nu regret.

Sunt conștient las tot,
Dar nu pierd nimic,
Din ce am avut
Sau ce-am fost,
Sunt călător prin lume,
Îmi caut un rost
Anii trec unul câte unul
Pierd lupta cu timpul
Pierd trenul ‘speranței'
Poate ultimul.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Toate trec pe lângă mine

toate trec pe lângă mine
ca un râu leneș printre coline,
lună și stele, soare și cer, toamne și primăveri,
a trecut și iubita pe lângă mine ca o fata morgana,
parcă era de porțelan,
avea ochii pictați în albastru,
gura ferecată, închisă cu un fermoar,
corpul rupt dintr-un grup statuar
și-mi făcea semne cu mâna stângă,
îmi chema sufletul lângă ea
să mi-l tortureze,
dă-mi mâna, mireasa mea, fugim undeva,
ea tăcea și ofta,
fă-mi un semn ca te inventez,
să trec marea cu tine spre malta,
ieșim din mitul acesta
spre antichitatea greco-latină
citim din poemele lui lucrețiu.

toate trec pe lângă mine,
am trăit într-un secol nenăscut,
câmpiile elizee erau undeva departe,
nu mă mai interesa dulcea mea antichitate,
spălam cu apă dintr-un fraget nor,
peste mine plonjau capete de morți
din cruciadele care căutaseră crucea lui Cristos,
o țeastă de om era a lui Shakespeare,
am văzut prin ea otrava îndoielii lui otello,
am văzut-o pe desdemona pe catafalc
și pe iago rânjind ca un deavol de bucurie,
apoi mi-a apărut bătrânul rege lear fugind pe câmp,
înnebunit de durere, cu cadavrul fiicei în brațe,
după care danemarca, hamlet, a fi sau... anu fi...
mori, dormi, dormi poate visând,
ce vise-n somnul morții poți visa?

toate trec pe lângă mine
ca niște evantaie străine care-mi mângâie fața,
parcă nunta mea cu iubita s-a petrecut undeva în somn,
toți erau treji și jucau,
numai eu cu ea dormeam,
pe perini de nori, pe aripi de cocori,
ne azvârleam trupurile fragede în tenebre,
mai întâi mâinile, apoi ochii, picioarele, sentimentele,
rămâneam imponderabili fără corpuri,
amorfi ca niște duhuri albastre care ucideau liniștea,
cerul în jurul nostru se ilumina,
linia orizontului era dreaptă și curgea împotriva timpului,
nu mai era doar un univers, erau multiuniversuri
prin care se plimbau nave galactice ce duceau cu ele
plânsul lui baudelaire cu toți corbii lui edgard poe
și cu dramele lui shakespeare.

toate trec pe lângă mine,
viața cu colții rânjiți care încearcă muște din sentimente,
dărâme echilibrul dintre inimă și rațiune,
care încearcă ne transforme în niște mimi banali,
ce joacă în acest circ în care fiecare crede că e primadonă.

acest poem plânge c-un ochi și râde c-un ochi
cu lacrimile mânjite de duhul neputinței,
se rostogolește tăcând și tace plângând,
lăcrimează ca o amforă uitată prin nisipurile vremii.
ochiul care plânge e adânc ca o fântână,
ochiul care râde e parșiv și plin de răutăți,
sărută din tine, iubito, sternul
și cu chipul tău cel drag străbate într-o clipă eternul.

poezie de (20 februarie 2012)
Adăugat de Ion Ionescu-BucovuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Augustin Jianu

Pleacă lumea prin lume

Pleacă lumea prin lume,
Plec și eu pe un gând,
Anonim fără nume,
Lumea-n lume cântând.

Fără țintă anume,
Cu un dram de noroc,
Și nimic n-am a spune,
Nici nu caut vreun loc.

Pe cărări nebătute,
Eu rostui tăcut,
Doar potcoave pierdute,
De noroc ce-a trecut.

Mai privesc ochii țintă,
De grăbiți trecători,
Ochii mei o oglindă,
Prea ușor trădători.

Despre viață și taine,
Numai ochii vorbesc,
Dezbrăcați ca de haine,
De minciuni și livresc.

Pleacă lumea prin lume,
Plec și eu spre destin,
Trecător fără nume,
Augustin clandestin.

poezie de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Plouă

plouă peste vechea vatră,
plouă cu gânduri și cu amintiri,
iluziile trec prin mine
ca norii suri pe dealuri spânzurați.
ochii nu-și mai cunosc lacrimile,
gura nu-și mai cunoaște graiul,
inima nu-și mai cunoaște bătăile,
picioarele nu-și mai cunosc mersul
și nici potecile,
unde sunt rătăcit, prin ce toamne,
prin ce suveniri și romanțe,
prin ce povestiri spuse
de un glas în afară mea
care se numește eu sau tu sau el,
neatins de legile tristeții
cu mâinile deschise ca un curcubeu
peste cerul vieții,
îmbrățișând soarele,
surprinzând speranța
în ipostazele unei femei
întinsă pe nisipul plajelor pustii.
pe umerii noștri s-au surpat istoria,
deziluzia, timpul,
s-a spart clepsidra
și ne-a lăsat ne orientam ca moluștele...
prea mult ne-am bazat
pe ambiguitatea lucrurilor
și n-am pipăit niciodată realitatea.

poezie de (22 septembrie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-BucovuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Etapă stresantă

șarpele durerii s-a încolăcit pe oase
mi-e greu să merg, urc, zbor
atingerile lui sunt veninoase
voi lupta cu el până am mor.

car cu mine un geamantan de întrebări
timpul nu-mi răspunde a amuțit
și cerul pretinde o seamă de schimbări
soarele meu se îndreaptă spre asfințit.

timpul care a trecut mi-a lăsat semne
și fiecare noapte este o mare treaptă
dar steaua mea-i pe cer să mă îndemne
îmi duc destinul pe calea înțeleaptă.

port în conștiință doar gândurile demne
pe care le transpun senină în faptă.

sonet de
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Caut lumina...

Caut lumina divină, sufletul să mi-l inunde,
Ca apa curată făptura omenească
Sau ca văzduhul suflarea păsărească.
Caut iubirea adevărată să-mi răsfăț inima,
Ca noaptea instelată
În viața mea sau peste iubirea lumii toată.
Caut raiul pământesc și frumusețea lui,
Căci fără de ele, chiar n-are rost trăiesc.

Dar unde-i lumina divină?
La câți ani lumină?
Și iubirea visată...
La ce distanță de lume, de mine?
Noroc cu raiul naturii altruiste,
Că încă mai există și are vise.

Și, ce sunt lumina, iubirea, frumosul?
După care orbecăim cu toții până la moarte,
Decât sfânta înțelepciune,
Sau pacea și armonia oamenilor
În lume și în toate.

poezie de (30 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria MahokSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Rodica Nicoleta Ion

Mă-ntreb...

Mă-ntreb: dincolo de lume,
Veșnicia se împarte
În fuioare de lumină
Și-apoi într-o altă noapte?!

întreb: Cârmuitorul
Lumii-aceleia, de pace,
Pentru faptele umane
Săvârșite, de ce tace?!

Este hău între "pământuri",
Neființă sau firesc?!
A. D. N.-ul existenței,
Care cale a ales?!

Căror îngeri, în mătănii,
le cerem socoteală
Pentru greul și durerea
Dintr-o viață pământeană?!

Și -ntreb: o altă moarte
În clepsidră se ascunde?!
Cât ne sunt de-ndepărtate
Propriile noastre rude?

Transcendenți în devenire,
Ne vom naște-a doua oară?!
Cine-mi spune toate astea?
Timpu-acolo se măsoară?!

Cei de dincolo de cruce,
În deșertul ființei lor,
Mai cunosc deșertăciunea?
întreb, Mai Marilor...

Om spera în vremi mai bune!
Poate-om crede-n alte vieți...
În justiție divină...
Voi, Mai Marilor, credeți?!

poezie de din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Ce semn e acesta?

Umblă ianuarie prin lume cu pași imenși de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume, prin mine,
o femeie se naște din toate câte le strig,
pe numele lor știut, neștiut.

Am strigat o floare de gheață și s-a topit,
am strigat o ramură albă și s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer – unde-i mereu câte-o nuntă
și nimeni n-a vrut să-mi răspundă

poezie de din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia GeorgescuSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook