Pe limba tuturor
Pe cât de încet se aud silabele
atunci când gândim pe vârfuri pentru a nu ne trezi gândurile
pe atât de tare ceva strigă în noi într-o limbă necunoscută,
posibil moartă,
sau într-o limbă care încă nu a cunoscut
onoarea pierderii în trecut.
Și strigă în muțenia ei și în surzenia noastră,
o parte din noi se scutură de nopțile albe
și de cearcănele adâncite până în inimi
ca atunci când ne întindeam peste golul tranziției,
căscat între rău și mai rău.
Pe cât de încet cad stelele văzute din depărtare
chinuite de laptele (s)acru al originii
pe atât și noi, mai repede ca niciodată,
trecem unii pe lângă ceilalți,
unii prin ceilalți și toți prin toate
fără să lăsăm un fir de praf selenar în urma noastră.
Știm că e doar o iluzie.
E doar o zi între zile
și apoi întunericul care ne îmbrățișează,
ne strânge într-un mănunchi de vise, visuri și amintiri.
poezie de Ionuț Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre visare
- poezii despre întuneric
- poezii despre zile
- poezii despre timp
- poezii despre stele
- poezii despre posibilitate
- poezii despre onoare
- poezii despre noapte
- poezii despre moarte
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.