Proiect al primului capitol din testamentul lui A.P

Pe aer testamentul cu buzele mi-l scriu,
cât încă nu-s în comă, cât încă mi-este bine,
doresc să se împartă între copii şi tine,
întreaga amintire de când eram om viu.

Averii mele brute mai grabnic daţi-i foc,
vedeţi că-i infectată de-un fel de gust al ciumii,
după sfârşitul nostru vine sfârşitul lumii,
noi, pătimit, poetul de moarte şi noroc.

Mai scriu aici ca banii găsiţi prin buzunare
să-i îngropaţi cu mine ca semn că îi detest
şi ca un ultim, tragic, orgolios protest
al celui care suntem, în locul de uitare,

să m-aşezaţi în groapă cu spatele spre est,
cu tot pămăntu-n faţă, cu lumea în spinare.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Manifest pentru sănătatea pământului (1980)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu este sfârşitul,

îmi spun de câte ori îngrop o iubire, o amintire, un ideal
Moartea nu este sfârşitul!
Deşi sper la o noua viata,
totuşi îmi scriu zilnic testamentul în cuvinte, prietrnii, hotărârile hazardului
Moartea nu este sfârşitul,
îşi spune orice nefericit aruncat în viata, între trăire şi netraire, în eşec
Moartea nu este sfârşitul!
Întotdeauna rămâne speranţa,
îşi spun morţii vii, dead walking
De fapt, nu ştiu, sunt în propria - mi viaţa, în prima, în cealaltă, a doua, ultima?
Habar n-am, trăiesc sau sunt între praguri, zile şi nopţi, respirari, nerespirari, lumina, întuneric?
Răspunde - mi, de ce taci?
Vocea mea nu ajunge pana la Tine, sau nici Tu nu ştii?
Dă-mi încă o palmă,
trezeşte - mă din moarte,
ca să îmi dau seama!

poezie de Gorunescu V Carmen Lidia din Volumul Pasagere clipe
Adăugat de Gorunescu Carmen Lidia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joi

Eu încă scriu pentru tine
Lungi poeme cu vremuri bune
Inventez pretexte de bine
Colorate cu sâmburi de tăciune

Şi mai scriu şi pentru mine
Incantaţii de fericire
Rupte din soare apune
Sperând să mai cred în iubire,

Eu încă mai scriu pentru noi
Pentru tot ce a fost nefiind să ne fie
Pentru viaţa de aici şi apoi
Eu încă mai scriu pentru ziua de joi....

poezie de Ioana Cîrneanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurământ la Monumentul Ciumii

Tu mi-ai jurat la Monumentul Ciumii,
Să mori cu mine când va fi să mor,
Şi eu am spus aceasta tuturor
Şi te-am şi înălţat în ochii lumii.

Şi ţi-am răspuns că vorbele deşarte
Nu pot unii pe cei ce se iubesc
Şi că-i destinul nostru omenesc
Să aibă fiecare câte-o moarte.

Dar astăzi, când s-a-ntors să mă consume
Reproşul tău absurd că ne iubim,
Dar nu legal, formal şi legitim,
Eu merg la Monumentul Tristei Ciume.

Şi îl intreb, cu vocea mea postumă,
De nu cumva şi dragostea e ciumă.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima poezie scrisă de Păunescu după moarte

Intrai şi eu, aicea, cum murii
Să văd dacă vorbiţi şi voi de mine
Şi-s înţolit în haine străvezii
Şi străveziu e sângele din vine...

Găsii o ceată de poeţi moderni
Găsii cuvântul arhidezbătut,
Găsii politici despre boi şi reni,
Nimic, dar chiar nimic de-al meu talent căzut.

Am fost în viaţă până azi, iubind
Şi cer şi vânt şi apă şi pământ
Şi peste toate-acum mă uit, spre cer plutind
Şi toate-mi par de nerecunoscut.

Să v-amintiţi etern de-acum de mine
Ca de-un compatriot poet român
Prin al cărui străveziu sânge din vine
Au curs poemele care rămân.

De azi voi scrie prin cei ce încă scriu,
Prin cei pe care am să-i tot inspir,
Şi chiar de fizic, azi, nu mai respir
Trăiesc prin drumul meu către sicriu.

poezie de Andrei Lupu (noiembrie 2010)
Adăugat de Andrei Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o carte

De cand ai plecat departe,
Ma gandesc sa scriu o carte,
Dar de-aici si pan` la tine
Nu se merge, nu se vine.

Pot sa iti fiu supus paharnic,
Tot ce-ti scriu, iti scriu zadarnic,
Si de-ar fi sa-ti mai ajunga
Cartea mea de cale lunga.

Mila ta eventuala
M-ar atinge ca o boala,
Niste lacrimi de la tine
Nu mi-ar face nici un bine.

Poate-ar fi o terapie,
Daca te-as putea descrie,
Dar ma tine, ma retine
Dorul propriu-zis de tine.

Orice litera-i o rana
Si-o-ncercare inumana
Si nu poate nici o carte
Sa te-ajunga pana la moarte.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, o durere!

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

Nu ţi-am cerut prea multe
Când m-am rugat la tine
Prin locurile culte
Ascunse-adânc în mine.

Nu ţi-am cerut palate,
Nu ţi-am cerut o pâine,
Voiam doar sănătate,
S-apuc ziua de mâine,

Iar tu, din bunătate,
Mi-ai dat atâtea zile;
Le-am irosit pe toate,
Făcându-le sterile.

Te rog, mai dă-mi o şansă,
Oricât ar fi de mică,
Să pot intra în transă,
Şi chiar în miez de frică,

Să văd iar universul,
Cum se desparte-n două,
Şi să primesc chiar versul
Din ochii tăi când plouă.

Dă-mi, Doamne, raţiune
Dincolo de simţire,
Şi lacrimi, poţiune
Cu gust de nemurire,

Să simt cum bate vântul,
Să simt cum curge apa,
Să simt plângând-pământul
Când se-adânceşte groapa.

Să simt întreaga lume
Cum o ating cu mâna,
Şi-n valul fără spume
Să-mi limpezesc româna.

Dă-mi, Doamne, frenezia
Şi dorul cu suspine,
Când vine poezia,
Să mă gândesc la tine,

Dă-mi, Doamne, o durere,
Dar să nu fie moarte,
Şi-oleacă de putere,
Să scriu încă o carte.

poezie de Ionuţ Caragea din Eu la pătrat, ediţia a II-a (2020)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

testament

Testamentul

Act legal de partajare
Al averii, la cei care
Ca să-şi însuşească partea,
Îţi doresc mai grabnic moartea.

definiţie epigramatică de Sorin Beiu din Dicţionar de epigrame (1981)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă mai visez...

Am visat de când mă ştiu
Iată mai visez şi-acum
Versuri simplu ca să scriu
Cu ele să merg la drum

Astfel am găsit în viaţă
Lucruri multe şi frumoase
Care au ieşit în faţă
Dintre multe rele scoase.

Azi visez mai mulţi nepoţi
Care să-mi zică bunicul
Asta vă doresc la toţi
Şi apoi vină şi sfârşitul.

24 martie 2000

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt poetul abisal

Nu sunt poetul abisal, nici retor, nu scriu ziua,
Nici noaptea, dar eu scriu pe cer
şi pe cuvânt de-onoare, nu-s saturnian,
nu-s fascinat de-un fond obscur,
nu umblu la subsoluri, nici Babilonul nu-l visez,
nici moartea nu-mi este iubită,
nici nu urăsc cum trebuie, cu migală,
dar eşti poet? Mă-ntreabă-un lector ipocrit,
un semen de al meu, nu fac infarct,
scriu cum respir, când nu mai scriu,
duceţi-mă la Morgă pe ascuns,
sunt Hyde şi Jeckill, scriu, nu scriu,
astfel eu supravieţuiesc, nebun sau limpede
ca apa de izvor.
Brusc, ceva din adânc, din ceruri, din codru,
Viaţa, ca florile-n crâng, se duse ca Orbul,
Ce să-nţelegem şi cum? Duminică a împăcării,
Trecutul pare doar fum, ostateci suntem întrebării.
Operă-bufă trăim, plângem zadarnic,
În ghilimele vorbim, Domnul nu-i paznic,
Mările, drogul, poem, visul Nirvanei,
bem fără să bem, iubim sfârcul Ioanei.
Se făcea că mările au secat,
Umblam în gigantice cratere,
Mă priveai cu alţi ochi,
Eu mă scufundam în nisipul marin,
Un picior, un braţ, un obraz,
jumătate eram afară,
tu străluceai nemiloasă,
apoi apele s-au aşezat.
Părintele meu, eşti de mult în pământ,
Eu mă mai caut în scris şi în gând,
Eu te aud, noaptea, în vis,
Iar prin uitare nu te-am ucis.
Nu ştiu pe unde ne-om întâlni,
Nu cred în rai sau în iad, suntem vii,
Oamenii urcă, urcă mereu,
O înălţare spre Dumnezeu.
Tot ce-ai greşit, greşit-am şi eu,
Dar mă înalţ la Dumnezeu,
Vin generaţii, mă-ngroapă încet,
Ei vor greşi, cum şi eu mai greşesc.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune înainte de naştere

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă –
Nu lăsaţi liliecii însetaţi de sânge, şobolanii,
nevăstuicile sau vârcolacii să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; consolaţi-mă –
Mi-e teamă că rasa umană mă va-întemniţa-între ziduri înalte,
mă va amorţi cu droguri tari, mă va-înşela cu minciuni ispititoare,
mă va chinui-n camere de tortură, mă va-îmbăia-n sânge.

Nu-s încă născut; aveţi grijă de apa-n care voi fi scăldat,
de iarba prin care voi trece, de copacii cu care voi vorbi,
de cerul care-mi va cânta, de păsările şi de lumina
din spatele gândurilor mele care-mi vor conduce paşii.

Nu-s încă născut; iertaţi-mă
pentru păcatele pe care le va săvârşi lumea prin mine,
pentru cuvintele mele care vorbesc despre mine,
pentru gândurile mele care mă judecă,
pentru trădarea comisă de trădătorul de lângă mine,
pentru vieţile pierdute când lumea ucide prin mâinile mele,
pentru moartea mea când trăiesc alţii în mine.

Nu-s încă născut; recapitulaţi, vă rog,
amintiţi-mi acele părţi în care trebuie să joc,
replicile cu care să întâmpin pe bătrânii care-mi dau sfaturi,
pe birocraţii care mă ceartă,
pe munţi când se-încruntă la mine,
pe iubitele care râd de mine,
pe valurile albe care mă-îndeamnă să dansez
şi pe deşertul care mă ademeneşte să condamn,
pe cerşetorii care-mi refuză darurile
şi pe copiii mei care-mi aruncă blesteme.

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă...
Nu lăsaţi pe omul fiară şi nici pe cel care se crede Dumnezeu
să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; întăriţi-mă
împotriva celor care-ar dori să-îngheţe umanitatea din mine,
care-ar dori să mă transforme într-un jandarm-robotizat,
într-o rotiţă dinţată-n angrenajul unei maşini,
într-un lucru cu o singură faţă, într-un simplu lucru;
întăriţi-mă împotriva celor care-ar dori să-mi dezintegreze entitatea,
să mă arunce-încoace şi încolo sau
încolo şi încoace, apă risipită printre degete.

Nu-i lăsaţi să mă prefacă-n piatră şi nici să mă împrăştie în vânt..
Altminteri, ucideţi-mă.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru oamenii din jur

Stimaţi colegi, prieteni sau duşmani,
Vă las un ultim semn aici, pe carte,
Voi alergaţi – furtună, după ani,
Ne-nţelegând că sunteţi frunze moarte.
Voi vă vedeţi imaginea-n oglindă,
Impresii false, buletin de ştiri...
Sufletul prin hăţişuri vă colindă
Şi vă hrăniţi cu mii de amăgiri.

Stimaţi colegi, prieteni sau duşmani!
Mi-s literele hrană şi lumină,
Muncesc pe bani puţini, ori fără bani,
N-am facultate, vilă sau maşină.
Nici soţ nu am! Am doi copii cuminţi –
Lumină-n timpuri, turn de veghe vieţii...
Eu nu-mi doresc decât să îmi zâmbiţi!
Sunt pentru voi scânteia tinereţii.

Vă las un ultim semn aici, în carte
Şi vă săăărut cu verbe – adevăr
Voi încolţi în ani-lumină-n moarte,
Iar stele, azi, îmi încolţesc în păr.
Drec îngeri timpul vieţii s-mi măsoare...
La tâmplele-mi vor poposi... şi plâng.
Tristeţea şi singurătatea doare.
Tăcut, se stinge ultimul amurg...

Voi alergaţi – furtună, după ani
Şi amintiri la glezne sunt legate,
Secundele sunt calfe şi zidari,
Ne pietruiesc acelaşi drum – spre moarte.
Un drum anost şi nepermis... şi grav,
Ca o himeră rătăcind în noapte,
Un suflet tris şi-nlăcrimat, bolnav,
Continuânduşi drumul către moarte.

Ne-nţelegând că sunteţi frunze moarte,
Credeţi adesea-n reînmugurire.
Vi-i trupul alungat de vânt, departe...
Simţiţi în plâns a lacrimii plutire.
Gustaţi din plin a vieţii clorofilă,
La neîntinăciune cugetând,
La inima destinului, haină,
La tihnă, la iubire, la cuvânt.

Voi vă vedeţi imaginea-n oglindă –
Reflexie în ochiul de bazalt,
Ce poate infinitul să-l cuprindă...
Pierduţi într-un etern anonimat,
Făcând un pact cu minus infinitul,
M-aţi alungat vremelnic în uitare,
Dar nu veţi ştii când va veni sfârşitul,
Nici ceasul, nici secunda când se moare...

Impresii false – buletin de ştiri,
Pedepse, crime şi iluzii, sânge,
Copii orfani cu lacrimi în priviri...
Ne derulăm războaiele tacit –
Caleidoscop de nerostite plângeri,
Uitând de dreptul de-a ne fii iubit.
Şi-n suflet încolţeşte lan de sângeri...

Sufletul prin hăţişuri vă colindă
Şi seva-n cianură se preface,
Trec frunze-n şiruri stranii, se agită,
Trec îngeri îmbrăcaţi la patru ace,
Se vând la diavol suflete curate
Şi diavoli îngenunche spre iertare
Sub candelele – flamuri de dreptate
Şi se aprinde timpul din amnare.

Şi vă hrăniţi cu mii de amăgiri
Aţi rătăcit prin labirint de stele,
V-au încolţit în suflet trandafiri
Când v-aţi întors spre pământene ere.
Cu isop fi-veţi iar stropiţi şi har
Va încolţi în sufletele voastre...
Lumini de stele şi priviri de jar,
Vor lumina tăcerile albastre.

Şi vă hrăniţi cu mii de amăgiri...
Sufletul prin hăţişuri vă colindă...
Imprsii false - buletin de ştiri.
Voi vă vedeţi imaginea-n oglindă.
Ne-nţelegând că sunteţi frunze moarte,
Voi alergaţi – furtună, după ani.
Vă las un ultim semn aici, în carte,
Stimaţi colegi, prieteni sau duşmani.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teză despre moarte

o parte din sufletul meu e în doliu
după părinţii dragi care-au murit
pământul i-a acoperit ca un linţoliu
dar ei sunt împăcaţi cu faţa spre zenit.

aşa e viaţa cu moartea sfântă lege
ne naştem cu ea o purtăm în noi
dar nu e om acela care nu culege
lumini şi fericiri savuroase şi moi.

încă viaţa o iubesc cu moartea în spinare
încă nu ştiu cum să o confrunt
cu probleme mă apasă spatele mă doare
suspină şi timpul prin părul cărunt.

când va veni ziua să nu-l văd pe soare
am să-i zâmbesc morţii n-am să mă încrunt.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima clipă... (Varianta)

... parcă toate s-au spus între noi
şi s-au stins şi s-au scurs ca o apă
paşii tăi obosiţi şi greoi
mă petrec, îi aud, înspre groapă

să te-ntorci, să te duci înapoi
să pui lumea la masă, oricum
parcă toate s-au spus între noi
parcă-n ultima clipă, de drum.

tu nu prea te erupe bocind
încă simt sub închisa pleoapă
şi alţi paşi ce petrec ca un jind
tot ce-a fost şi n-a fost pân-la groapă

simt sărutul tău lin pe obraz
simt şi lacrima ta, mai mioapă
şi mai simt ca un ultim exstaz
cum te-aşterni între mine şi groapă

întuneric şi linişti se lasă
peste lumea din mine şi groapă
tu mai curgi ca nisipul spre casă
eu în luturi, senin ca o apă...

poezie de Iurie Osoianu (23 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem de azi, de ieri, de mâine

Încă o dată să trec
prin anotimpul
epidemiilor, al copacilor înfloriţi
seceraţi de ninsoare la sfâşit de aprilie,
al atacurilor de panică
de la sfârşitul zilelor, al momentelor
când
ştiu dinainte ce gest o să faci, ce replică o să-mi dai
pentru că sunt ale mele, ale tale,
ale noastre, amestecate-ntr-o
confuzie
psihedelica,

încă un knock-ut, încă
o dată puterea de a ierta
ce nu credeam că voi ierta,
eu, care-s o necredincioasă,
totuşi tânjesc
la un fel de iluminare spirituală, la zen-ul suprem,
ca yoghinii, pielea deja palidă,
lipită de os, doar lipsa
unui canal de comunicare, lipsa unei surse
la care să mă pot conecta fără să mă pufnească râsul,
când în cele din urmă toate par infantilităţi,
felul nostru stupid
de a ne lăsa drenaţi
de vampiri energetici,
din start, fără să ne dăm nicio şansă,

încă o dată
să merg
prin iarba care îi părea neconceput de verde soră-mii
prin lentila ochelarilor,
după ani şi ani de miopie,
să-mi alint pielea
cu câteva băi de soare,
aici, între dealurile acoperite
de km de viţă-de-vie,
unde aş putea să mă prăbuşesc oricând
şi să nu mai ştie
nimeni de mine.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce scriu poeme?

scriu pentru că visez,
scriu pentru că, dacă n-aş face-o,
aş muri chiar astăzi,
scriu pentru prieteni şi duşmani,
scriu pentru iubitele mele
a căror imagine o port pe retină,
scriu pentru mine
să-mi împrospătez memoria
cu fumul şi cenuşa
prin care am trecut,
închin un imn soarelui
şi mă rog să rămână acolo
aşa rotund şi frumos
pentru că el îmi dă viaţă,
închin un imn lunii şi mă rog
să rămână pe bolta nopţii
atâta timp cât va exista iubire,
scriu să încălzesc lumea cu cuvintele mele,
scriu să mă audă mama
de acolo din ceruri
că fiul ei visează frumos
şi are trupul din ramuri de frunze,
care foşnesc în razele primăverii,
mă rog să nu mă lovească
fulgerul zigurat al lui dumnezeu
care m-ar mumifica într-o cruce
la răspântii
cu mâinile întinse între răsărit şi apus,
scriu să-mi acopăr toate rănile
cu făşii de cuvinte,
să-mi acopăr inima
care sare din ţâţâni la fiecare emoţie,
să-mi astupe urechile,
să nu mai aud toate neroziile timpului,
să-mi adoarmă ochii pe visele copilăriei,
care încă nu mi s-au împlinit,
mă rog pentru toţi nenăscuţii lumii,
pentru aura şi nimbul lor,
mă rog ca locurile să nu devină pustii,
să triumfe iubirea
ca aripa pasării albastre
care se-mpreună cu azurul cerului
şi mă mai rog
ca somnul să-mi fie lin
sub umbra de cetini.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (23 noiembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine.
Nu port povara gândurilor mele.
Umblu pe poante moi, de balerine,
Până-mi zâmbesc frumoasele zorele.

Păşesc prin vise rătăcind agale.
Mă pierd în dorul tău şi cat spre stele,
Să îmi arate cea mai dreaptă cale,
Spre dimineţi cu ghiers de turturele.

Ce bine mi-e când dorm în gând la tine.
Cu şoapte dulci, auzul mi-l mângâie
Şi treaz fiind, să te sărut îmi vine,
Cu foc, din creştet până în călcâie.

Să-ţi spun iubite, bună dimineaţa,
Ca glas de-arcuş pe strune de vioară.
Atât de drag îmi eşti, cum mi-este viaţa;
Mai stau la tine-n gând, că-i primavară...

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repetabila povară

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căutând sfârşitul în propria uitare

Strada întoarce spatele spre soare,
Tălpile mele îi fac frecţii cu umbre,
Timpul plouă cu priviri nesigure,
Doctorii au sentimentele sumbre.

Strigătele durerii sunt temperate
De fulgerul care inundă pământul,
Pietrele intră în propriul mormânt,
Gâtul mirării pune în laţ cuvântul.

Mila mea urzită e singură-n frică,
Trupuri osoase sunt în vegetare,
Strada întoarce privirea în noi
Căutând sfârşitul în propria uitare.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec de viaţă şi moarte

Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.

Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva şi de noi amândoi,
Să fie de rău şi să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.

Să fie de cer şi să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Să fie de zi şi să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să şi mori,
Să fie de gustul cireşelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.

Să fie de calul ce mânzu-şi învaţă,
Să pască în voie, s-alerge constrâns,
Să fie de ziua schimbării la faţă,
Să fie de purificare prin plâns.

Să fie de pas şi să fie de pernă,
Să fie de toată intrarea-n destin,
Să fie de ţara asta eternă,
Pe când o femeie îţi iese cu plin.

Să fie de-a-nvinge, să fie de-a pierde,
Să fie de brazdă, să fie de spic,
Să fie de treflă, să fie de verde,
Să fie de mare, să fie de mic.

Să fie de viaţă, să fie de moarte,
Să fie de gustul de măr pădureţ,
Fecioara muşcându-l cu buzele sparte,
Să fie de sângele ei fără preţ.

Să fie de salcia plânsului veşnic,
Când teatrele lacrimi confiscă din ochi,
Să fie de ornic, să fie de sfeşnic,
Să fie de drag, spre a fi de deochi.

Să fie de toate în devălmăşie,
Plătind consecvent cel din urmă pariu,
Să fie, să fie, dar cine să fie?
O ştiţi fiecare. Eu asta n-o ştiu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este timpul meu

eram agăţată de-al lumii acoperiş voioasă
mă dădeam în balansoar
jos lumea se uita duşmănoasă la mine
pentru cei şaisprezece ani pe care-i aveam în buzunar

eu cu doi lei şi o banană, mergeam râzând pe stradă
eram fericită pe rotile de timp, pistruiată şi încă timidă
vitrina cu nimicuri frumoase-n lumină, rânjea la mine
şi parcă-mi spunea voiasă; încă nu vom fi pe tine
nu-mi fac griji căci totul este încă bine

sunt eu cu ginşi-n zdrenţe şi o bluză-n sfârcuri
genunchii-mi sunt podoabă de lumină
zburd şi râd de cei ce se uită după mine
sunt fericită, uimită, mandră şi plină de viaţă

poezie de Viorel Muha (august 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!