Legenda sălciei

Demult, pe malul unui râu,
Ascunsă-n trestii tremurate,
Fecioara goală pân` la brâu,
În ape calde şi curate
Îşi spală părul galben grâu.

Era mlădie şi frumoasă
Toată un zâmbet şi cânta
Ca ciocârlia, dar sfioasă
De taina ce în piept purta,
Ascunsă celor de acasă.

Clătind cosiţa-n apa lină,
Gândea la tainicul iubit,
La faţă-i arsă, dar senină
Sub puful feţei doar mijit,
Ce-n ochi îi aducea lumină.

Visa cum poate-o să-l dezmierde,
Trântit pe spate, visător,
De vraja ei cum se va pierde
Când părul desfăcut, uşor
Va undui ca iarba verde.

Ea o zâmbi sub apasare,
Simţind cum sânu-i îl împunge
Şi contopiţi în sărutare
La pieptul lui cu drag s-o strânge,
Cu gând sfios de fată mare.

Ăst timp, voinicii toţi s-au dus
La scaldă, cum se strâng bâieţii,
Departe, hăt pe râu în sus,
Plecaţi cu roua dimineţii,
Să se întoarcă la apus.

Arar un sunet se aude
Când chiot de la ei răzbate,
Îşi strânge-n grabă plete ude
Când simte-n aer cum străbate
Năluca morţii prinsă-n unde.

A-ncremenit la cruda veste
Şi a rămas de-atunci tăcută,
Doar chipu-n apă-şi oglindeşte
Şi cu cosiţele-o sărută
Mutând tristeţea în poveste.

În timp, în salcie schimbată,
Se-mpodobeşte an de an,
Plângându-şi dragostea de fată
Pentru pierdutul băietan
Şi-ncepe cu "a fost odată..."

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgii de toamnă

Pe malul lacului bătrânul chiparos,
Privea în gol, depănând amintiri,
Stătea în vânt cu pieptul cioturos,
Rememorând pierdutele iubiri.

Prin frunzele crestate vântul i-a şoptit,
I-a amintit de trupul unduit şi verde,
Al unei sălcii creţe cu părul despletit,
Cu umbra lui obişnuind să o dezmierde.

Şi-a amintit cum fremătau în noapte,
Şi cum odată sub un clar de lună,
Vibrau până în sevă printre şoapte,
Când ramurile se ţineau de mână.

Au trecut anii, s-au dus înspre apus,
Ca nişte frunze ce în vânt s-au risipit,
Dintre atâtea amintiri, doar una l-a sedus:
O salcie cu trupul verde şi părul despletit.

poezie de Paul Aelenei din Gingăşii de Toamnă (2019)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Delir

unde te-ai dus
femeie sau duh
doar un cuvânt am spus
şi totul a apus
nu a rămas nimic de spus
în soaptă m-am rugat
la cer, la stele
să asculte visele, dorurile mele
unde ai plecat când eu rosteam
o vorbă lină
o chemare
o şoaptă pură de iubire
valul te-a luat
şi ai plecat, acolo sus
departe, la apus
să luminezi în noapte calea
îndrăgostiţilor ce vin
dar fără tine noaptea e pustie
şi viaţa asta, nu e vie
acum doar ţip
oftez în tăcere
lacrimi, durere
delir pustiu sau doar un chin
în mine plânge durerea unui om
ce a iubit odată, doar odată, o fată
ce viaţă, ce destin
să plâng din zori în noapte, zi de zi
să mor puţin câte puţin,
în fiecare zi
în aşteptări ce nu mai vin...

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare
Şi galben păr, un lan de grâu;
Vestmânt avea ţesut în floare
Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,
Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul,
Un fulger pe-al ei trup încins.
El noaptea da lumini ca focul,
Şi-n brâu sta fetei prins norocul
Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde,
Norocul ei să piară-n veci,
Nici flori mai mult să n-o dezmierde,
Să n-afle umbră-n codrul verde
Şi verile să-i fie reci.
Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă
Pândeşte brâul l-ar fura.
Că lui de mult i-e fata dragă,
Iar fata nu vrea să-nţeleagă,
Şi el acum şi-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare
Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,
Iar păzitor pe vânt îl are
Întreaga viaţă vis îi pare
Şi joc îşi bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,
Şi-n drumul lui umblând de-atunci
Simţea de-ajuns frumoasa fată
Că viaţa noastră nu ni-e dată
De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaştri de cicoare
Pe sânu-i alb de ghiocel
Curg lacrimi calde-acum! O doare,
Ei inima de drag îi moare,
Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună!
Eu nu o simt, tu n-o-nţelegi
Visarea ta la ce ţi-e bună?
Vrei s-o visăm noi împreună?
Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind şi geme:
Norocul meu întreg îl vrei!
Ea numai pentru brâu se teme,
Că vor afla duşmanii vreme
Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde
În noaptea codrului umbros
Sub brazii fără grai, pe unde
Nici ochi de om nu pot pătrunde,
Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-aşa, să zică iară,
Să-i facă gândul ei uşor,
Iar gându-i se topea de pară
Şi-n codru des, în zi de vară,
S-ascunde fată şi fecior.

Au fost ascunşi încât nici floare,
Nici ochi de om nu i-au zărit.
Dar printre crengi adormitoare
Din cer un singur ochi de soare
Căzu pe brâu şi l-a răpit.

Atunci Ileana şi simţeşte
Că-i arde plânsul în priviri;
Ea după brâu în jur priveşte
Ş-aprinsa-i faţă-ngălbeneşte
Că nu e brâul nicăiri.

Şi cum ea varsă desperată
Un plâns amar, un cald şiroi,
Curgea din cer ploaie curată,
Iar dintre ploi lucind s-arată
Frumosul brâu stropit de ploi.
Şi-n ceruri călătorul Soare
Râdea cu hohot repetat
Şi prin văzduhuri plutitoare
Izbea săgeţi răzbunătoare
De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila.
Atât de mult eu l-am temut,
Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!
Şi-apoi plângea, mai mare mila,
Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea,
Dar multe nu-s din câte-au fost
Azi nu-i Ileana nicăirea,
De-abia trăieşte-n pomenirea
Poveştilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline
De zâmbetu-i cel cald de foc,
Ileano, a uitat de tine!
Dar brâul când în minte-i vine
Îşi bate şi-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată,
Furatul brâu e viu mereu:
Când plouă, vara, câteodată
Un brâu de foc pe cer s-arată,
Iar noi îi zicem curcubeu.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nistor o privi nostalgic: Adela era frumoasă! Îmbrăcată cu pantaloni scurţi, un maieu de vară decoltat, fără spate, cu papuci de casă, părul lung, blond, desfăcut, ochii ei mari, albaştri, privirea ei vioaie, visătoare, de copilă... Şi când se gândea că în curând el va pleca departe, pentru mult timp, iar ea va rămâne aici, acasă... Cum să nu se întristeze?! Ce păcat! Tocmai când îşi găsise şi el o prietenă mai înaltă, cât de cât pe măsura lui, era nevoit s-o părăsească, contrar voinţei lui. Ce-i drept, ea era mică, în privinţa vârstei, avea doar 16 ani, el – 22, dar asta nu era o problemă; o îndrăgise tare mult, putea aştepta câţiva ani, ca ea să crească. Acum însă totul se năruia din cauza misiunii acesteia, ivită pe neaşteptate.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isprava toamnei

Toamna, fată deocheată -
Biata fată!...
Deocheată, dar frumoasă
Şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
Să mă-ntrebe ce mai fac...
Ce problemă viitoare
Mă mai doare...
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc...
Şi ce fel de coniac
Beau când tac...

Şi de-atunci -
Nu vreau să spun de când -
Am rămas cu toamna-n trup şi gând!...
Şi de-atunci, în fiecare an,
Toamna, fată bună, vine să mă vadă -
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă...
Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,
Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă...
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde...
Unde?...
Dracul ştie unde!...
Numai că, după ce pleacă,
Odăiţa-mi pare mai săracă...
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun -
Cu răbdare şi tutun -
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!...
Toamna, fată indiscretă
Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
Şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă după filă,
De mă lasă gol... goluţ...
Ca o ciutură-ntr-un puţ,
Fără niciun pic de apă!...

Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian...
Şi că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă -
Cum scriu eu de obicei, pe masă -
Ci pe iarba verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Şi-unde toamna încă nu sosise!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Adevărul literar şi artistic, nr. 618 (9 octombrie 1932)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul Mirelui şi al Miresei

Cântecul Miresei

Iubitul meu, când vei veni,
Cuvinte calde-mi vei şopti;
Pline de dor, cu mângâieri,
Ce-ntrec orice aşteptări.

Ca o mireasă-ndrăgostită,
Te-aştept curată şi gătită;
Podoabe sfinte prinse-n păr,
Cu bune fapte, miros de măr.

Şi credincioasă să găseşti
A Ta fecioară ce-o iubeşti,
Cu rochia alb-strălucitoare,
Şi gata pentru sărbătoare.

Şi voi simţi a Ta iubire
Şi braţul Tău ca ocrotire.
Dragostea vom împărtăşi
Şi peste stele vom păşi.

Cântecul Mirelui

Iubita Mea, Eu vin acuma,
Vin ca să Îţi aşez cununa
Pe părul tău frumos, curat,
Bălai, uşor cârlionţat...

Cuprinsă Mi-e inima toată
De dorul tău, frumoasă fată!
Cuminte, sfântă, cu ochi galeşi,
Cu pas uşor... atentă mergi...

Să Te cuprind, abia aştept
Şi să Te strâng la al Meu piept
Să simţi divină împlinire
Şi revărsare de iubire.

Ţi-am dăruit dragostea Mea,
Pe veci să fie doar a ta.
Cât te iubesc! Aleasa Mea!
Împărăţia Mea, e-a ta!

poezie de Lidia Gheorghe
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgia tinereţii

N-am să uit cu ce privire, după tine mă uitam
Ori de câte ori pe stradă, cu părinţii mă plimbam.
Atunci când mă-întorc acasă, la sătenii mei iubiţi,
Mi-ar plăcea să dau o fugă, la prieteni îndrăgiţi.
Aş vrea să-întâlnesc fecioara, cu ochii ce m-au vrăjit,
Care m-a băgat în boală, cu părul ei aurit.
Mi-e dor de privirea care, scăpăra scântei de foc,
Care m-a pus la-încercare, însă n-am avut noroc.
Eu am plecat în armată, ea acasă a rămas,
S-a cununat biata fată, după părintescul glas.
A trecut mult timp de-atunci. În zadar îi caut urma.
Ca tot omul, şi pe noi, a-început să cadă bruma.
Ce n-aş da să întorc vremea, după care-acum tânjesc!
Ce n-aş da să am puterea, din nou să te întâlnesc!
Erai tânără, frumoasă, cu gropiţe în obraji,
Simţeam că la fel ca mine, şi tu de dragoste arzi.
Cuprinşi de vraja iubirii, cu elanul tineresc,
Din pocalul fericirii, am luat ce-i omenesc.

poezie de Dumitru Delcă (12 decembrie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carpe Diem

Ai ochi senini, mărgăritare-n gene,
Surâsul tău, al toamnei vânt de dor,
Suave aurii, steluţe înflorite strălucesc în rouă,
Valuri parfumate, unde dulci mistere mor.

Fericite gânduri, vise alinate,
Fără priviri rătăcitoare suspinând de-o sărutare,
Lipit la pieptul tău, dogoritoare raze mă-nconjoară,
Cu vraja ta desmierdătoare.

Şi m-aş juca prin părul tău,
Ca printr-un lan de lăcrimioare,
Undă lină delicată, o atingere catifelată,
Mă-nfioară pe la mâini.

O clipă de iubire să-ţi răpesc,
O clipă doar, ca emoţia unui gând,
Căci uită-te în jurul tău şi vei găsi,
Ochi ce nu te vor ucide niciodată.

poezie de Dan Coblis
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un basm şi-un vis

îşi caută-n tolba lui cu basme
bunicul drag în seara lină
şi înfioară cu fantasme
liota de ţânci strânsă-n grădină

începe cu a fost odată ...
îi poartă până-n large zări
povestea cu un prinţ şi-o fată
găsită peste mări şi ţări

cu vocea gravă-i înfioară
când zmeul rău prăvale stânci
şi se aprind când calul zboară
trecând peste prăpăstii-adânci

au ochii-n lacrimi dacă moare
prinţul şi parcă reânvie
când o măiastră zburătoare
i-aduce stropi de apă vie

închide ochii o codană
în întuneric şi visează
că în cosiţa ei bălană
o floare prinţul îi aşează

e doar un gând fugar prin minte
şi-ar da orice să fie-aşa
bunicul basmul lui cuminte
sfârşeşte-ncălecat pe-o şa ...

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mie-dor de tine, fată

Suavă, tristă şi nemângâiată.
Mi-e tare dor de tine, fată.
Mi-e dor de păru-ţi mătăsos,
De trupul cald şi mlădios.
Mi-e dor de ochii-ţi luminoşi,
De sânii mici şi graţioşi.
Mi-e dor de firea-ţi de fetiţă,
De gura-ţi ca o garofiţă,
De chipul tău mereu sfios,
De glasul tău melodios.
De-ai şti ce tare te doresc,
Nu m-ai lăsa să pătimesc.
Vino la mine, odorul meu,
Ca să te strâng la pieptul meu.
Intră cu mine-n dulcele joc,
Mângâie-mi trupul cuprins de foc.
Tristeţea vreau să-ţi risipesc
Şi sufletul să-ţi încălzesc.
Te voi iubi şi dezmierda.
Rămâi să fii lumina mea.
şi când în braţe te voi strânge,
Te lasă şi nu mă respinge.
Nu-ţi fie teamă! Iubeşte iară!
Nu lăsa vraja ca să dispară!
Te grăbeşte. Vino n-dată!
Mi-e dor de tine fată!

poezie de Ion Rotaru (2001)
Adăugat de Ion Rotaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin pomii din livezi

Retrage-te la timp, când încă ştii că poţi
Sub soare să rezişti.... în mare să înoţi,
Când încă nu-i târziu pe-alei, să-ţi zboare paşii,
Când încă-ţi mai vorbesc doi ochi, senini, albaştri.

Opreşte-te la timp, cât uşa nu-i închisă
Şi poţi încă zâmbi spre mâna ce-i întinsă,
Când încă mai inspiri parfumul de la floare
Cât încă noaptea lină îţi este sărbătoare!

Retrage-te la timp, lumină din lumină,
Cât lume e în jur şi nu-ţi este străină,
Cât mai luceşte încă în fir verde de iarbă
Demult, o amintire ce-ţi este foarte dragă!

Retrage-te din vreme şi meditează adânc
Ce e prioritar, când umbră e în crâng.
Şi câte ploi, adesea, în seară au spălat,
Tot ce a fost îngheţ, tot ce a hibernat...

Retrage-te la timp şi rău să nu îţi pară,
Va înflori în noi o altă primăvară.
Ascunşi de ochii lumii prin pomii din livezi
Vom construi palate din ramurile verzi.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te gândeşti la mine

Când te gândeşti la mine şi ţi-e dor,
Din gândurile tale mă coboară,
Sărută-mă... i-atâta de uşor
Şi-n aşternutul moale mă doboară.

Ia-mi părul şi pe perne mi-l răsfiră,
Gustă mireasma trupului de foc,
Eşti ca şi marea care se înşiră
Pe-o plajă goală, când îşi face loc.

Caut obrazul pentru... sărutare,
Pe jar pun pasiunea drept zălog,
E gura ta, cea mai fierbinte, oare!
Sau va rămâne doar un biet prolog.

Dezbracă-mă de vorbe-n mângâieri,
Deschide uşa templului când bat,
Nimic nu-i azi, aşa cum a fost ieri,
Din noaptea asta, parcă-s mai bărbat.

Tine-mă strâns, căldura dă-mi-o toată,
În inimă şi-n pori vreau să te simt,
Adânc pătrund în trupul tau de fată,
Eşti viaţa mea şi nu pot să te mint.

Ca şi nebunii... ne iubim sălbatic,
În noaptea vieţii... ceasul e oprit,
Luceafărul, pe cer, e singuratic,
Amorul... două trupuri... a unit.

Şi dacă risipiţi vor fi fiorii,
Iar patima să o strunim e greu,
La pieptul tău, trezit voi fi de zorii,
Ce adevărul l-au ştiut, mereu.

Doar tu şi eu... în patul ca o floare,
Mi-e dimineaţa dulcele păcat,
Pe trupu -ţi gol mai pun o sărutare
Şi-apoi iubito, iaraşi, am plecat.

poezie de Constantin Triţă din Trubadur prin dragoste
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adă-ni-l!

Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.

El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.

Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfiios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.

Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.

Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorei,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?

Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!

El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.

El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!

Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?

Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?

Adică stăi! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altă dată-n altă viaţă

Ne-om mai întâlni vreodată
Prin vreo lume-n altă viaţă,
Eu, bărbat, iar tu, ca fată,
Ne vom mai privi în faţă?

Şi dacă ne-om întâlni,
Tu o fată, eu bărbat,
Oare ne vom mai iubi
Cum o mai făceam odat'?

Oare mă vei recunoaşte
Când am să te-mbrăţişez,
Dragostea va mai renaşte,
Sau, ca azi, doar eu visez?

Când la piept noi ne vom strânge
Lacrimi vor ţâşni sub pleoape
Nu vom şti de ce vom plânge,
Doar ne vom dori aproape.

Ştiu c-am să te fac să simţi
Alţi fiori în dimineaţă
Fiindc-am fost îndrăgostiţi,
Altă dată-n altă viaţă!

Şi de-am să mă nasc bărbat
Când am să te întâlnesc,
Eu îţi voi fi arătat
Peste veacuri, cum iubesc.

Fiindcă astăzi sunt femeie
Şi pentru c-am fost rănită
Viaţa care va să vie
Măcar tu să fii iubită.

Vreau să fiu bărbatul care
Te-o-nvăţa cum să iubeşti,
Iar atunci vei şti tu oare
Că nu-i bine să răneşti?

N-am să-ţi reproşez nimic
Fiindcă sufletu-ţi va şti
Cât ai fost astăzi de mic
Fiindcă n-ai ştiut iubi.

Doar ai să-mi suspini la piept,
Eu în braţe te voi strânge,
Şi-am să fiu cel înţelept
Şi-am să tac... cât tu vei plânge.

Tu vei plânge vinovată
Pentru că ţi-ai amintit,
Când bărbat erai, eu, fată,
Şi răneai, dar te-am iubit.

Buzele-mi vor săruta
Lacrimile ce-ţi vor curge
Şi ţi-oi spune "Draga mea,
Sunt cu tine, nu mai plânge...

poezie de Florentina Mitrică (19 martie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând de flăcări...

Oh, ce ochi, voi ochi de fată,
ah, şi geana reîntoarsă,
nu doar una, amândouă,
ce frumoase sunt cu rouă,
ah, şi gura, buze crude,
înroşite să se ude,
ah, şi părul, părul galben,
Doamne, cum îşi freacă palme,
Doamne, uite-o cum zâmbeşte,
cum vorbeşte, cum păşeşte

Ah, ce foc arde în mine,
ce dorinţă plină vine,
of, de ochii ei spre mine,
m-ar ţinti şi ar rămâne,
pironiţi cu o dorinţă,
cea de-am fi, de-acum, iubită,
cea de-ar stinge jar roşit,
doar de ea, că m-a privit,
doar de ea, c-a apărut,
chemând gândul meu năuc

Doamne, Doamne, ce dorinţă,
nu ştiu cum e cu putinţă,
Doamne, am o rugăminte,
cheam-o, cheam-o de oriunde,
adu-mi-o aici pe iarbă,
să-i fiu drag, să-mi fie dragă,
să o ţin, noaptea, în braţe,
s-o sărut, să-ntreb ce face,
să o sorb, să o mângâi,
să îi fiu ca cel dintâi

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind de dragoste

Fată frumoasă, în iarna grea,
Hai, încălzeşte-mi tu inima
Colind la geamul tău luminos –
Mi-e frig, dar să intru – mă simt sfios.

Sfiala-mi vine dintr-un trecut
Care mă doare – sau m-a durut...
Copilăria-mi, ca şi un fulg,
Topitu-s-a, parcă, pe brazdă de plug.

Fată frumoasă, în casa ta,
Nu e tristeţe – ca-n inima mea
Ci-i veselie şi-un brad frumos –
Colindu-mi devine prea dureros.

Dar îl tot cânt, cu lacrimi în glas -
Colindul meu, parcă-i, de bun rămas
Căci nu mai pot – sau n-am fost copil
Ci doar un bătrân urât şi umil.

Acum în casă de m-ai chema
Fată frumoasă, eu n-aş intra
Chiar de-mi eşti dragă şi te iubesc –
Gheaţa din suflet nu pot s-o topesc.

Fată frumoasă, acum voi pleca
Unde mă duce tristeţea mea
Te las cu căldura-ţi şi bradul frumos –
Mă cheamă lutul cel friguros...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbet rătăcit

De ce... te chem?
Auzi sau doar mă simţi?
De ce mă arzi?
Sau doar te... stingi!

De ce imi eşti în... ochi?
Doar zâmbet rătăcit?
De ce doar taci
Şi-mi eşti doar vis?

De ce totuşi mai mă simţi
Când vrei să mă alungi!
De ce-ţi mai pasă....
İnimă îngheţată?

De ce sunt Tot?
Un Tot de... tine!
De ce-mi eşti... clipă?
Clipa ce-mi rămâne!

De ce te simt în piept?
Doar n-ai rămas în mine!
De unde atâta dor acum
Când nu-ţi mai sunt demult?

De ce rămâi, de ce nu pleci?

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea peste timpuri

Ţi-aş da un sărut, când noaptea se aşterne
Parfumul să îţi simt, frumoasa mea iubire,
Şi dragostea mea toată, voi purta pentru tine
Tu eşti prezentul meu, şi îmi vei fi amintire.

Când timpul se v-a scurge, clepsidra v-a fi goală
Şi dimensiuni îndepărtate noi vom parcurge,
Eu te voi purta cu mine, pentru a mia oară
În multe galaxii, şi oriunde vom ajunge.

Dragostea îţi voi purta frumoasă mea iubire
Suntem sortiţi să fim mereu doar un întreg,
Mă voi întoarce veşnic, să fiu numai cu tine
De-ar fi prin Universul întreg ca să alerg.

Şi buzele mereu vor fi pecetluite, cu un dulce sărut
De noi mereu şi oricând am să îmi aduc aminte,
De este scris să mă nasc, şi viaţa să-mi repet
Eu vreau să fiu cu tine, şi să te strâng la piept.

autor Georgescu Elena

poezie de Georgescu Elena
Adăugat de Georgescu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!