Non omnis moriar

Clădit-au grecii doară cetăţi de fală pline
Şi temple mari şi ziduri ciclopice-au zidit,
Dar toată măiestria clădirilor eline,
Columnele de marmur şi templele divine,
De mult s-au năruit.

Trăiesc numai imagini, hrănite de-amintirea
Condeiului istoric, ca vis numai trăiesc:
Dar cine poate zice că le-a pierit mărirea?
Ce cap va fi-ndărătnic să nege nemurirea
Poporului grecesc?

Nu murii ţin pe-o gintă, căci murii pot să cadă;
Nu oamenii fac neamul, căci ei se nasc şi mor:
Bărbaţii numai poartă putere şi dovadă,
Dar nu prin fier şi lance, ei nu înving prin spadă,
Ci-nving cu mintea lor.

Se nasc, având în suflet mari, nobile destinuri;
Trăiesc, ca să creeze, şi trec ca nişte regi.
Umplând a lumii goluri, golind a mării plinuri,
Ei mor deplânşi de-o gintă şi, chiar să moară-n chinuri.
Nicicând nu mor întregi!

Aceia sunt bărbaţii, cari pot s-alunge norii
Naţiunilor uitate prin noapte şi sub fier,
Bărbaţi superbi cari poartă menirile-Aurorii,
Au larg avânt de vultur şi-n şir, ca şi cocorii,
Ei fură foc din cer.

Oh, sfânt şi nalt e darul, când ori la care neamuri
Trăiesc bărbaţi cu suflet, cum nouă ne-a trăit
Cipariu, căruntul duce, purtând a limbii flamuri,
Cătând să lămurească prin vii şi mândre lamuri
Un grai îmbătrânit.

Căci l-a trimis Geniul luminii să-şi unească
Puterea cu-ale altor bărbaţi cu suflet plin:
Să caute şi să afle, să frângă-a lumii mască,
Întregi să ne redeie şi iar să ne renască
Prin grai de la Quirin.

Şi-acum răsună tonuri lugubre-n tot de-a latul
Pământurilor unde un grai găseşti şi-un port,
Că varsă lacrimi şipot tot colţul şi tot satul,
Că gem la groapă flamuri cernite, ca bărbatul
Naţiunii doarme mort!

Gândirea lui, aprinsă de-a neamului iubire,
Azi doarme-n glii şi doarme întreg avântul lui!
Cipariu, care cată prin veacuri de-amintire
O limbă românească şi-a limbii noastre fire,
Cipariu de-acum nu-i!

E mort Cipariu? Voi spuneţi că-i mort? Dar oare poate
Să moară omul care dă vieţi, care-i trimis?
Nu-i mort! În mii de piepturi, în piepturile toate,
Trăieşte el de-a pururi; nici moartea nu ni-l scoate
Din piept, unde ni-e scris!

Trei scânduri şi-o movilă de glii nu pot s-ascundă
Pe-un om iubit de-o lume, pe-un om de fapte mari!
Un neam întreg, ce plânge, stă gata să răspundă
Că-n veac va recunoaşte cu-o inimă profundă
Pe marele Cipariu!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm

Iubito, cu faţa de mort,
Fecioară uitată în turn,
Plângând în balcon
Cu grai monoton,
Cu suflet taciturn -
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
Mireasă pe tron,
Cu grai monoton
În visul meu te port.

Iubito, cu faţa de mort,
De geniu trăsnită,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită -
În visul meu te port...

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul

Peste iarbă şi prin oase
Trec numai lumini de coase
Şi prin gene de izvor
Trec numai bărbaţi de zbor...
Peste fum şi nopţi de scrum
Trec numai lumini de fum,
Peste trecere de sapă
Trec numai lumini de apă,
Tremurânde, tremurând
Ca lumina de pa gând,
Tremurânde, tremurat
Ca lumina de bărbat...
Şi la moară şi la plug
Trec numai bărbaţi de rug...
Şi pe zări şi pe sub zări
Trec numai bărbaţi călări,
Şi pe mări şi pe sub mări
Trec bărbsaţi de luminări...
Când se crapă noaptea-n două,
Trec numai bărbaţi de rouă...
Bărbătosul vin e vin
Când bărbatul brea senin
Şi la toamnă de bărbat
Cad femei de sărutat
Peste iarbă şi prin oase
Trec numai bărbaţi de coase
Şi pe Dunăre de fum,
Trec numai bărbaţi de drum...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poeme se nasc

Poeme se nasc şi nicicând nu mor,
Din gânduri o mie bine aşternute,
Din dragoste pură şi lacrimi ce dor,
Poeme se nasc, sublime, tăcute.

Cel care simte în suflet iubirea
Ş-apoi o transpune în versuri pe foi,
Acela-i ce poartă veşmânt nemurirea,
Prin versul ce-a curs din inimă, ploi.

Poemul mi-a fost amantă, soţie,
Am trăit iubirea, mi-a fost şi trădată,
Mereu cât trăiesc respir poezie,
Poeme se nasc şi nu mor niciodată!

poezie de Răzvan Isac (28 februarie 2015)
Adăugat de Răzvan Isac
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a fost nimeni şi nu este

Ca Isus Hristos Mesia
N-am găsit nicio fiinţă
Să-mi aşeze bucuria
În inimă prin credinţă

N-am găsit pe nimeni chiar
Fiinţa să-mi îmbălsămeze
Ca prin dragoste şi har
Sus pe stâncă să m-aşeze

N-a fost nimeni şi nu este
Asemenea cu Hristos
Să suie a vieţii creste
Dar trăind aşa frumos

Nimenea nu a iubit
Omenirea ca şi El
Pân" pe cruce răstignit
Al Lui Dumnezeu Sfânt Miel

Ca Isus Hristos Mesia
Nimenea nu a vorbit
Despre Tatăl— veşnicia
Ce Însuşi ne-a dăruit

N-a fost nimeni pe pământ
Pe Tatăl să îl descrie
C-al Lui Dumnezeu Cuvânt
Coborât din veşnicie

El ne-a spus că Tatăl Său
El iubeşte omenirea
Şi vrea omul din ce-i rău
Să-i ofere izbăvirea

De aceea l-a trimis
Pe Fiul Său jos în lume
Ca să-l ducă-n paradis
Pe cel care se supune

Pe cel care prin credinţă
Vrea să fie-n veci curat
Îi oferă biruinţă
Căci prin sânge e spălat

Ca Hristos nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
El e Fiul Omului
Al Lui Dumnezeu Cuvânt

Ca Isus din Nazaret
Nu există vreo fiinţă
Să trăiască aşa de drept
Viaţa asta-n biruinţă

Singurul ce-a biruit
Aici orişice-ncercare
Este Mielul răstignit
Ce ne oferă aici iertare

Numai El s-a ridicat
Mult deasupra tuturora
Şi-n lumină s-a-mbrăcat
Arătându-ne-aurora

A trăit ca nimeni altul
Niciun om cum n-a mai fost
Străpungând însuşi înaltul
A dat omului un rost

Numai El ne-a învăţat
Pe vrăşmaş să îl iubim
Din sufletul cel curat
Şi aşa— să-l biruim

Biruind rău prin bine
Viaţa nouă s-o trăim
Aplicând-o la oricine
Fii ai Tatălui să fim

Isus e Lumina lumii
Însuşi El a susţinut
Sub privirile mulţimii
Căci pe oameni i-a iubit

Numai el este iubirea
Omului care s-a dat
Să ne aducă mântuirea
Şi un suflet nou curat

În lumină eşti lumină
Chiar în noapte noi să fim
Ca pe braţe să ne ţină
Mitrele ce îl iubim

Despărţiţi de jugul lumii
Însă nu de-a Lui Hristos
Pe aripa-nţelepciunii
Vrem viaţa cu folos

Ascultând azi de Mesia
Ca El vrem ca să umblăm
Să ne ofere veşnicia
Noi viaţa să i-o dăm

Ca Isus nimenea nu-i
Nici în cer nici pe pământ
Vrem de aceea harul Lui
Chiar şi robi în cerul sfânt

poezie de Ioan Daniel Bălan (18 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că am murit deja

şi nu mai sunt decât o fantomă rătăcită
sentimentul acesta de inconsistenţă
pare şi el rămas singuratic
prin inima mea de aer

într-un fel trec prin toate
ca şi când nu ar mai fi
nici nu mai ştiu dacă eu sunt mort
ori lumea e doar o boare

chiar şi ţipătul e ca o frunză în cădere
iar lacrimile nu se mai nasc fierbinţi
nici măcar sărate
par să fie nişte fulgi îngheţaţi
care viscolesc prin imensul gol din mine

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opere de artă vii

Atâtea opere de artă
Ai marilor artişti ai lumii
Prezintă faţa minunată
Şi gingăşia caldă a femeii

Chemarea gingaş-a iubirii
Se vede-n artă peste tot
În florile alese a firii
Şi bine le văd cum eu pot

Cea mai gingaşă fiinţă
A omenirii e luată
Şi e transpusă cu credinţă
În arta fină prelucrată

Şi chipul gingaş al femeii
În artă parcă e o ţintă
Spre ea se-ndreaptă şi ateii
Pe orice credincios l-ncântă

În arta fină literară
Femeia-i cea mai asaltată
Cu chipul gingaş— să ne pară
Că ea pe veci e mai curată

Şi în scluptură ea deţine
Rolul prim de exprimare
Cu însuşirile-i divine
Dar adormită astăzi pare

Deşi în artă par reale
Nimic nu-i viu ci totu-i mort
Sunt doar închipuiri azi goale
În unic strigăt peste tot

Aceasta-i arta omenirii
Atât de gigaşă dar mută
Sub focul gingaş al privirii
Ea doarme şi nu te ascultă

Şi tace tace— nu-i cuvânt
Şi nici umblet să o descrie
Nu îşi ia din loc avânt
A ei făptură— nu e vie

Dar este unul ce din artă
Făcu un sens şi o menire
Să ştie dar planeta toată
Căci El lucrează din iubire

Viaţa— El doar a creat
Şi rândunica aici şi zborul
Băiatul scump şi minunat
Ursul cerbul şi cocorul

Şi fata tânără fecioară
Aici— e gingăşia-ntruchipată
Ce-ţi smulge a ta inimioară
Cu-a ei fiinţă minunată

Dar toate iată aici sunt vii
Şi ele viaţa o trăiesc
De multe nici astăzi nu ştii
Dar ele totuşi se găsesc

Aceasta-i arta Celui care
Ne-a plămădit cu mâna Sa
Şi noi suntem a Lui lucrare
Ce i-am furat chiar inima

Isus Hristos e Creatorul
Cu Tatăl Sfânt cel Prea Înalt
E Cel— ce a zidit izvorul
Şi apa— pentru omul însetat

Artistul Sfânt din infinit
Ne-a dat întregă gingăşia
C-a Lui pe veci ne-a socotit
Să-i fim de-a pururi— avuţia

A Lui e arta şi iubirea
A Lui e viaţa pe pământ
Iar omu-i este moştenirea
Căci El— e-al Tatălui Cuvânt

El e Meşterul Cel mare
Prin care totu-a fost creat
Şi lună stele om şi soare
Şi văzul care ni s-a dat

Idee praf şi vârf de munte
Lumină stâncă şi talaz
Cu omul viu ca să-l înfrunte
Pe mare ca şi pe-un islaz

Isus Hristos e Adevărul
Şi Viaţa este pe pământ
În El ne este pe veci ţelul
Căci e-al vieţii veşnice Cuvânt

În El ne-am ancorat şi-n El
Ne e-nflorită mântuirea
Isus e unicul nost" fel
De aici de-a îmbrăca iubirea

poezie de Ioan Daniel Bălan (29 decembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru Vadim Tudor

Pleci, Vadime, dintre noi acum...
Câte vise şi speranţe-s scrum!
Bag de seamă - şi acolo-n cer
Stelele-au nevoie de mister.
Din a lumii mare strălucire,
Ai plecat - quasar - de-acum Vadime!
Un altar în ceruri ţi s-a pus
Şi spre închinare ai apus.

Pleci, Vadime, dintre noi acum...
Pleci! Te cheamă-n noapte un alt drum.
Nemurirea soră îţi va fii
Şi prin nemurirea dragostei vei ştii
Că românii tăi nu te-au uitat,
Patrioţi în cuget ne-mpăcat.
Ai plecat la cer... Strigarea ta,
Prinsă-n suflet, ne va înălţa.

Câte vise şi speranţe-s scrum!
Ai plecat de printre noi acum.
Suntem mai săraci cu-n patriot!
La cafea, cu moartea, în complot,
Ai gândit că vei pleca... Dar stai!
Vei Vei călători prin Iad, prin Rai,
Vei descoperi cărări de vis
Şi istorii care nu s-au scris...

Bag de seamă şi acolo-n cer
Se cunoaşte mâna ta de fier.
Lanţuri vrei să fereci... Să conjugi
Veşnicia altei lumi... Şi fugi!
Dar aici, în urmă, ai lăsat
Un pământ şi-un neam îndoliat,
Straie negre, lacrimi şi suspine,
Jerbe şi coroane, plâns, Vadime!

Stelele-au nevoie de mister...
La venirea-ţi, nuntă e în cer.
Trupul-lut va fi-nfiat de lut,
Fi-va peste timpuri doar pământ
Şi plămada altor timpuri care
În poeme, va rodi spre soare,
Pagina pe care tu ai scris
Pentru noi, cu litere de vis.

Din a lumii mare strălucire
A rămas de-acum un gol de tine,
Azi te plânge lumea şi prohodul,
Căci de-acum ne-ai sărăcit cu totul.
Steagul ţării coborât în bernă
Îţi va fii a nemuririi pernă.
Neam de daci şi de romani de-oadată...
Iată, azi te plânge lumea toată.

Ai plecat - quasar - de-acum, Vadime!
Te-au chemat spre cetele divine
Îngeri însetaţi de firea ta,
Dar şi noi, mereu, te vom avea.
România mare, neamul tău,
Toţi te poartă-n suflet - un erou.
Dăltuit în cruce, vei sfinţi
Amintirea-acestei triste zi.

Un altar în ceruri ţi s-a pus.
Tu, Vadime, să te-nchini te-ai dus,
Să te rogi, acest popor să fie
Veşnic cânt şi vis şi poezie.
Tu de-acolo vei veghea. Aici,
Prinşi în rădăcină, mari şi mici,
În zidiri istorice să stea,
Veşnic să-şi iubească patria.

Şi spre închinare ai apus...
Vei nunti cu îngerii. Şi sus
Mănăăstire azi se va-nălţa -
Ziduri sfinte-ntru-nălţarea ta.
Trecători, în lumea asta mică,
Sute de morminte se ridică,
Cruci şi jerbe, lacrimi şi coroane...
Toţi ne întrebăm: " De ce se moare?!"

Şi spre închinare ai apus...
Un altar în ceruri ţi s-a pus.
Ai plecat - quasar - de-acum, Vadime,
Din a lumii noastre strălucire.
Stelele-au nevoie de mister,
Bag de seamă... şi acolo-n cer.
Câte vise şi speranţe-s scrum!
Pleci Vadime, dintre noi, acum...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul despre Gică

Că-i mort de foame şi de sete,
S-a plâns o viaţă-ntreagă Gică
Mort fost-a după o gagică,
Mort, după celelalte fete
Prin moarte face piruete,
La orice pas i se dedică
În viaţa lui, ea se implică
Cum tencuiala pe-un perete
Să fii şi mort, când eşti om viu,
Aceasta-i anormalitate!
Căci stai în casă, nu-n sicriu,
Şi-ţi pierzi din personalitate...
Dar, decedând într-un târziu,
Intrat-a în "legalitate".

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Sonate rău (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moştenire

Mă bucur că am, mamă şi am tată
Mă bucur că am fraţi, şi am surori,
Mă bucur că am casă şi am masă,
Că am soţie, fiice şi feciori
Mă bucur că am parta mea de soare,
Că am un cer de-a pururea senin
Că am izvoare dulci şi curgătoare
Prin suflet, prin iubire şi destin.
Mă bucur că am codrii mei anume
Că am un grai, al meu pe care-l ştiu,
Cel mai frumos şi cel mai scump din lume,
E graiul în care cintecele-mi scriu.
Mă bucur că trăiesc între prieteni,
Că am strămoşi ce au luptat viteaz
Şi mi-au lăsat drept sfînta moştenire,
Acest pămînt, cu zi de ieri şi azi.

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua limbii române(Odă nouă limbii noastre)

Azi, că-i zi de sărbătoare pentru sfântul nostru grai,
Vorbe vom găti cu straie, demne de-o gură de rai.
Pentru limba ţării noatre, hăulim peste Carpaţi,
Peste Prutul ce se-ntinde, între noi şi-ai noştri fraţi.
Dulcele grai mă-nfioară, inima mi-e-n plin tumult.
Limba doinelor şi-a pietrei, tare-mi place să ascult.
Pare glas de vânt prin cetini, cântul râului şi-al gliei,
Ropotul ploii cu soare, trilurile ciocârliei...
Vom trimite-n ceas de seară, ca ambasadori, poeţii,
Ce în slava ridica-vor maica-limbă-n toiul vieţii.
Clopotele or să bată şi-al lor ghiers ajuns la astre,
Va-nturna de zor ecoul şi-n cotloane de sihastre.
Trâmbiţele când suna-vor deşteptarea, c-aşa-i datul,
Odă nouă limbii noastre, o să cânte-n cor tot natul.
Consuli vom trimite-n lume, eseiştii, prozatorii.
Pentru-a scrierilor câmpuri, premia-vom truditorii.
Două ţări şi-aceeaşi limbă, pe vecie vom fi neamuri.
Dezmierda-vom cititorii, cât freamătă frunze-n ramuri...

poezie de Mihaela Banu (31 august 2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XVIII

Aşa-ncheind apoi a sa vorbire,
profundul doctor mă privea mereu,
atent, în ochi de-arăt vro mulţămire.

Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,
deşi tăcând din grai, ziceam în minte:
"Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu."

Ci,-nţelegând veracele părinte
timida-mi vrere ce n-o dam pe faţă,
vorbind, mi-a dat curaj să-ncerc cuvinte.

— "Lumina ta-mi revars-atâta viaţă
în minte,-ncât ea clar putu s-adune
ce-al tău cuvânt explică şi mă-nvaţă.

Te rog deci, dulce tată drag, şi-mi spune
de-acel amor ce zici că-i temelie
oricăror fapte, rele fie,-ori bune."

— "Aprinde-a minţii ageră făclie
şi-eroarea", zise, "limpede-ţi va fi,
a orbilor cari duci voiesc să fie.

Creat fiind un suflet spre-a iubi,
el tinde spre-orice lucru care-i place
pe loc ce placu-l mişc-a făptui.

Sensoriul vostru ia din ce-i verace
direcţia sa şi-n voi aşa o-ncheagă,
că sufletul din ea obiect îşi face.

Şi, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,
înclinu-i este-amor care, fireşte,
că prin plăcere-n voi din nou se bagă.

Apoi, cum focu-n sus se năzuieşte
prin forma-i dată de-a căta fiinţă,
unde-n materia sa mai lung trăieşte,

aşa un suflet prins intră-n dorinţă,
ce-i psihic act, şi, până nu posede
obiectul vrut, se zbate-n nepriinţă.

De-acolea şi-adevărul clar se vede
ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare
amor c-ar fi-n de sineşi bun îl crede.

De-aceea poate, căci obiectu-i pare
de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,
deşi e bună ceara lui ce-l are."

— "Cuvântul tău şi mintea mea mi-o spun
curat ce este-amorul şi de unde,
dar mult mai mare dubiu-n mine pun,

căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde
şi sufletul e numai rob dorinţii,
de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde."

Iar el: — "Cât pot să vadă ochii minţii
ţi-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere
dovezi apoi, că-i chestie-a credinţii.

Orice substanţ-o vei avea-n vedere,
distinctă de materie,-ori şi legată
de ea, conţine-o proprie-a sa putere

ce-i numai prin lucrări manifestată
şi n-o arat-altce decât efectul,
precum că-i viu un pom prin verde-arată.

De-aceea noi nu ştim nici intelectul
întâielor noţiuni de unde vine,
nici primele porniri ce-aduc afectul,

căci sunt în voi ca zelul în albine
de-a face miere; deci întâiul drag
nu este-n sineşi el nici rău, nici bine.

Acum, spre-a fi din el şi toate-un cheag,
e-n voi născut-a minţii sfătuire
ce strict păzeşte-al consimţirii prag.

Aci-i izvorul de-unde ia pornire
ce-i merit şi ce nu-i, precum alege
şi-nlătură o bună,-ori rea iubire.

Câţi până-n fund putur-aşa-nţelege
văzur-aceast-a firii libertate
şi etic-o făcură astfel lege.

Deci, chiar zicând că din necesitate
s-ar naşte-oricare-amor ce-n voi rodeşte,
există-n voi putinţa de-a-l abate.

Virtutea asta nobil-o numeşte
Beatrice-arbitriul liber şi-o să-ţi spună
de ea mai mult, şi-atunci îţi aminteşte!"

Spre-al nopţii miez târziu sosita lună,
asemeni c-un ceaun de foc, acum,
făcând în juru-i stelele s-apună,

trecea-mpotriva cerului pe-un drum
ce-l arde Feb când el din Roma pare
c-apune-ntre Sardin' şi Cors'; şi cum

acea gentilă umbră, pentru care
respect Pietolei Mantua cedează,
şi-a fost depus împusa-nsărcinare;

de-aceea eu, ce la-ntrebări şi trează
şi simplă dezlegare-acum avui,
stam ca şi-un om ce plin de somn visează.

Ci smuls din starea de-aţipire fui
deodată de-un popor venind cu zorul
din dosul nostru,-urmând cărarea lui.

Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul
lui Bah, vedeai prin nopţi, pe lâng-Asop
şi-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,

aşa-nteţeau prin cerc al lor galop,
precum vedeam, şi-aceste vieţi zbătute
de-o bună vrere şi de justul scop.

Curând au fost deasupră-ne, căci iute
venea fugind ăst stol şi-n clipă gata,
şi-n frunte doi plângeau mai cu virtute:

— "Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;
Cezar, voind Herda s-o supuie,
lovi-n marsili şi-n Spania-şi duse armata.

Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e
prin dor scăzut", strigau din urmă toate,
"ca bunul zel în graţie să ne suie!"

— "Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate
zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras
spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,

acest ce-i viu şi nu-nşelaţi vă las
să urce-ar vrea când soare-o să răsară,
deci spuneţi pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?"

Aceste vorbe lor li s-adresară.
Iar unul din mulţime: — "Vino-n sus
pe urmă-ne şi-i da-n curând de-o scară.

Atâta dor de-a merge-n noi e pus,
că nu putem sta-n loc. Să fim iertate,
de-ţi pare brusc ce nouă ni-e impus.

La Sân Zeno-n Verona fui abate
subt Barbarossa, bunu-mperator,
din cauza cui şi-acum Milanul pate.

Şi-atare-i unu-n groapă c-un picior,
ce trist va fi de-această mănăstire
şi plânge-va-n curând, că-i fu prior,

că-n locul unui demn de păstorire
a pus pe fiul său cel rău născut,
diform la trup şi mai diform la fire."

Nu ştiu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,
atât era-ntre noi de mult declinul,
ci-acestea le-auzii şi mi-au plăcut.

Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:
— "Te-ntoarce",-a zis, "acum şi ia aminte
la doi ce vin şi lenii-i cânt-aminul."

Strigau în urm-a toţi: — "Mai înainte
de-a-i trece prin Iordan moştenitorii,
muri ieşita din Egipet ginte.

Şi,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii
cei până la sfârşituri câţi nu vrură,
şi-au dat ei singuri viaţă făr' de glorii."

Iar, când de noi departe-atâta fură
că nici nu mai puteau a fi zărite,
nou gând mi-a dat prin cap şi se născură

dintr-însul multe-apoi şi felurite;
şi-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,
că ochii-mi s-au închis pe nesimţite

şi gândul meu s-a prefăcut în vis.

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amprente

Poem
Oameni mari şi învăţaţi
Au trecut pe acest pământ
Generali şi împăraţi
Cu putere în cuvânt

Unora li s-au supus
Chiar şi neamuri şi popoare
Şi atîţia le-au adus
Bogăţii şi închinare

Însă viaţa şi-au sfârşit
Şi s-a stins a lor onoare
Ca un foc s-au mistuit
Şi-au căzut toţi în uitare

Dar istoria ne-nvaţă
Şi cultura despre ei
C-au avut şi ei viaţă
Odată cu adânc temei

Alexandru şi Napoleon
Împăraţi de seamă ai lumii
Toţi s-au dus pe-al morţii ton
Lăsând loc deşărtăciunii

Goethe Schiller şi Petrarca
Epicur Spinoza şi Traian
Şi-au pierdut de-a pururi barca
În al amintirilor mărgean

Pe a lor învăţătură
Prea puţin preţ azi se pune
Căci a altora statură
Mai profund azi se impune

Dar a fost cineva-n toate
Ce-a pus preţ pe om — pe cinste
Şi deşi-a trecut prin moarte
I-au rămas a Lui cuvinte

Doar a Lui învăţătură
Se pune în aplicare
De atâţia prin Scriptură
Căci putere-n Sine are

Prin Cuvântul Lui Hristos
Doar atâţi şi azi trăiesc
Omul Sfânt Cel mai frumos
Ce e Mirele ceresc

Şi ce-a spus Hristos Mesia
Iată şi azi se trăieşte
De cei ce vor veşnicia
Şi-Evanghelia îi creşte

Nimeni nu-şi cată salvarea
În a lumii-nvăţătură
Viaţa veşnică-ndurarea
Ci-n Cuvântul din Scriptură

Dintre marii învăţaţi ai lumii
Nimenea nu a promis
Viaţă veşnică la unii
Şi intrare-n Paradis

Numai Domnul— El Hristos
Omului dă veşnicia
Celui care aici jos
Ţine-n sine omenia

Şi caută cinstea şi iubirea
Trăind în neprihănire
Înflorind desăvârşirea
Şi-având drept la mântuire

Vedeţi azi cum se-mplineşte
În Scriptură ce e scris
Cuvântul ce ne vorbeşte
Şi ce Domnul ne-a promis

Doar Scriptura ne arată
Că omul va propăşi
Dar viaţa cea curată
Chiar el o va părăsi

Cum se poate-nţelepciunea
Amprenta să şi o pună
Însă vai neprihănirea
Să dispară ca o glumă

Iată-n lumea aceasta crudă
Acesta e adevărul
Căci păcatul ne inundă
Şi-şi amplifică misterul

Cine s-ar mai fi gândit
Căci ştiinţa va-nflori
Şi păcatul cel cumplit
În lume s-a răspândi

De ce omul nu trăieşete
Viaţa aşa cum i s-a dat
Ci ştiinţa-şi risipeşte
În tot ce este păcat

Unde ştiinţa e în floare
Cum se poate ca păcatul
Să planeze-n lumea mare
Şi nu cinstea oare altul

Sunt lucruri ce condamnate
Au fost aspru în trecut
Însă azi sunt aclamate
Cinstea iată s-a pierdut

A murit chiar şi pudoarea
Şi ruşinea s-a topit
Omul nu mai vrea salvarea
Căci păcatul l-a orbit

Cinstea nu mai este ţintă
Ci păcatul— fărdeleagea
Însă noi viaţa sfântă
O vrem azi— oglindă legea

Vrem să fim curaţi şi sfinţi
În lumină să trăim
Nu-n păcat să fim pierduţi
Pe Hristos să-l proslăvim

Haideţi dar în curăţie
Viaţa nouă s-o trăim
Privind înspre veşnicie
Ai Lui Isus—toţi să fim

Numai El e Adevărul
Şi ştiinţa cea profundă
El ne este aici ţelul
Ce-n lumină ne inundă

Slavă-i fie Lui Hristos
Glorie cinste onoare
Din păcate El ne-a scos
Şi ne-a dat a Lui salvare
17-07-2017 cluj

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, om!

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul său
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

poezie de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

O patrie şi un mormânt

trăiesc durerea unei patrii
ca într-un sacru legământ;
printre ventricule şi atrii
îmi curge-acelaşi sânge sfânt.

trăiesc, privirea mi-e departe,
spre marea mea, spre răsărit;
trăiesc şi în această carte,
de-atâtea versuri răstignit.

trăiesc aceeaşi melodramă
prin vise şi prin alte vieţi,
ca plânsul dorului de mamă,
ca roua unei dimineţi.

trăiesc cu ochii şi cu gândul
la ce a fost şi ce va fi;
trăiesc, când se termină rândul,
pe firul unei agonii.

trăiesc blestemu-nstrăinării
urmat de-acelaşi aprig dor;
necunoscut sau dat uitării,
pe care limbă vreţi să mor?

poezie de Ionuţ Caragea din Guru amnezic (2009)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie

Suflet al meu, ce faci acu,
Pierdut prin lucrurile toate?
Lăsându-şi soarele-n bucate,
Vara, catarg de foc, trecu.

Un greier ţârâie mărunt
Prin câmpul unde am umblat
Şi ca un mort din somn sculat,
În toate pier şi-n toate sunt.

Prin vântul serii, glasul tău
Îl mai pândesc, poate, şi-acum;
O stea sclipind prin nori de fum
Târziilor păreri de rău.

Mai jos cad toate, până când,
Singur rămas la ceas târziu,
Nu te mai văd, nu te mai ştiu
Prin timpul ce-l aud sunând.

O, suflete al meu, învie
În lunga toamnă, grea de rod,
Să vezi crescând într-alt norod
Nestinsa ta copilărie!

poezie clasică de Miron Radu Paraschivescu din Laude şi alte poeme (1959)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia nu inseamnă numai genul literar, ci este o explozie, o stare care poate să exprime mai multe formule artistice şi mai multe stări sufleteşti.

citat din Dan Mihai Cipariu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Examenul de mort

Când o să dau examenul de mort
Şi o să-l iau, trecând în nefiinţă
Să nu vii să mă plângi, că nu suport,
Iar să mă ţii în loc nu-i cu putinţă.

Nu te mâhni, nu te schimba la faţă,
Că timpul înapoi nu poţi să-l dai,
Mergi înainte prin această viaţă
Şi bucură-te mult de tot ce ai.

Să nu verşi lacrimi calde şi amare
Că ele nu te-ajută la nimic
Omul se naşte şi pe urmă moare,
Indiferent că-i mare sau e mic.

Şi dacă doru-n piept ţi se va zbate
Să nu îmi cauţi sufletul pe sus,
Nici prin articole şi doctorate,
Ci-n poeziile pe care le-am compus.

poezie de Octavian Cocoş (18 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sensibilitatea e viaţă

Să fii sensibil e un lucru mare
Înseamnă c-al tău suflet mai vibrează
În lumea asta neîndurătoare
Care pe omul blând nu-l tolerează.

Nu-i indicat, spun unii cam sever,
Prin suflet să îţi treacă toate, toate,
Căci când te bucuri te înalţi la cer,
Dar când eşti trist cazi într-un fel de moarte.

De-aceea mulţi n-au sufletul de gheaţă,
Însă nici focu-n el nu-l înteţesc,
Netulburaţi, parcă plutesc prin viaţă,
Dar nu trăiesc, ci supravieţuiesc.

poezie de Octavian Cocoş (27 decembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, iubire, eşti în inimă şi-n suflet

Dumnezeu ţine în palme urgii şi dreptate,
Aşteptarea oricui este acea viziune
Care scaldă în faguri de miere şi lapte
Făptura românească, profundă minune.

Zilnic mut pietre superbe din purul lor loc,
Una e soarele, alta e luna iubită de stele,
Una sunt eu, alta eşti tu pătrunsă de marele joc.
Primăvara rezistă prin flori şi păsări rebele?

Nimeni nu varsă sămânţa de ură în van,
Linişte vrea ţara şi sufletul românului demn,
Nesiguri am fost de când Împăratul Traian
Îl tatua pe Decebal în Columnă, ca semn.

Boala dispreţului, din stradă, trebuie tratată
De mamele, de surorile noastre, de noi,
Să fim sănătoşi mintal, fără urme de pată,
În gândirea de-a merge-n Europa şi nu înapoi.

Ţara n-acceptă ciuntiri în propriul ei neam,
Ea vrea pâine din glie, mult peşte în ape,
Tinerii poartă soarele-n sânge, roade-s pe ram,
Tu, iubire, eşti în inimă şi-n suflet, aproape!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă nerostită: trăieşte!

acum nu mai ştiu dacă mi s-a părut sau chiar am auzit şoapta ca o adiere
dar am primit porunca fără să mă îndoiesc în suflet
ştiam că o voi respecta. porunca e poruncă
şi rugămintea e poruncă uneori.

unde se duc toate iubirile care se nasc pe pământ?
au şi ele oare un loc al lor,
un loc în care să-şi depene suspinele?
trăieşte!

şi da, ochii mei trăiesc şi cuvintele îşi leapădă straiele
urechile mele trăiesc şi pot să aud şoaptele vieţii
buzele mele trăiesc sărutând fiecare suflare
mâinile mele trăiesc: pipăie, mângâie, ard de nerăbdare
şi picioarele mele trăiesc, purtându-mă de colo colo
suflete, tu cu ce te lauzi?
atâta timp cât singura unitate de măsură ce contează e viaţa
mă bucur de ea.

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!