Voia planeta să renască

Înconjurat de-un brâu de foc
Pe sub deal o apă curgătoare
În jur nu mai zăream deloc
Şi pentru mine o scăpare

La-nceput de lume şi de ere
Pe malul unui râu de lavă
Vărsa pământul numai fiere
Tot ce strânsese el, otravă

Cât să fi stat aşa stingher?
O rupere de elemente,
Curgea mânia dintr-un cer
Pe toate cele penitente

De disperare-am vrut să strig
Poate-am strigat dar fără glas
Şi moartea rece ca un frig
Alături îşi făcea popas

Şi eu parcă nu eram eu
Voia planeta să renască
Gemea rupând atât de greu
Din ea, bucăţi de carne flască

Să fi fost ăsta un blestem
Multiplicat de generaţii?
Misteru-adânc al unui ghem:
Pierdutele, divine graţii?!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce semn e acesta?

Umblă ianuarie prin lume cu paşi imenşi de frig,
eu nu-l văd, nu-l aud,
trece ianuarie prin lume, prin mine,
o femeie se naşte din toate câte le strig,
pe numele lor ştiut, neştiut.

Am strigat o floare de gheaţă şi s-a topit,
am strigat o ramură albă şi s-a făcut nevăzută,
am strigat spre cer – unde-i mereu câte-o nuntă
şi nimeni n-a vrut să-mi răspundă

poezie de Florin Costinescu din Secunda eternă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce în ce

devine parcă din ce în ce mai greu
să privesc lumea
nu ştiu dacă e ceva în neregulă
cu mine
ori cu ei

însă dacă într-adevar lumea este oglinda
mea
aş fi vrut să nu fi fost atât de narcisist

să nu fi fost
toate nopţile acelea de lamă de cuţit
beznele încărcate de-o linişte hotărâtă
în care am tăiat centimetru cu centimetru
pielea lumii atât de uscată şi aspră
ş din rană parcă nu s-au mai oprit să curgă
monstruleţii fără ochi
plini de sânge
de ură
şi de lăcomie
să nu fi fost
însă
eu i-am vazut şi nu-i pot uita
şi
am tăiat pentru că voiam să (mă) vindec
am tăiat pentru o lume mai întreagă
În adâncimi
noapte după noapte
straturile lumii
am tăiat
şi-a devenit
din ce în ce
mai greu

poezie de Radu Ioan Tudosan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vrajitoarea

O mireasă sălbatică cu părul brun, parcă,
Fugea de-un blestem şi nu voia să se întoarcă,
Iar o vrăjitoare dintr-un basm punea,
Lemne pe foc şi lecuri rele făcea.

Oamenii ştiau că otrăvea-n fântână apa,
Încercau să scape de lucruri ce îngropa,
Dar de blestem, nu puteau, murind de sete,
Fugeau şi căutau leac în alte sate.

Veni în grabă un om cu pâine şi lapte cald
Şi se urcă în copacul cel mai înalt,
De unde aruncă o plasă să prindă vrăjitoarea
Şi uite-aşa o prinse ca-n lesă pe ea.

poezie de Eugenia Calancea (21 iunie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Salvaţi planeta cât nu-i prea târziu!

Salvaţi planeta cât nu-i prea târziu!
E-n sacrul cod nescris, din tată-n fiu.
Strămoşii din morminte se ridică.
E zestrea bunei mame pentru fică.
Pământul e-o cutie de conserve?!
Aveţi de schimb, pe banca de rezerve?!
Nu înţeleg, de mă tăiaţi bucăţi!
Pe-agenda voastră-i la banalităţi?!
Pădurile dispar în ritm de samba.
Din toţi bojogii strig la voi: Caramba!
Al drujbei glas vă pare plin de-antren?!
Copiii voştri-au drept la oxigen!
E aerul ce-l respirăm, otravă...
Planeta, casa noastră,-i grav bolnavă.
Oceane, râuri, toate-s gropi comune.
Le-aţi năclăit, lipsiţi de raţiune...
Loviţi în Terra fără nicio jenă...
Gunoaie văd, nu peşti, lângă-o carenă.
Din nordu-ndepărtat până la sud,
Vedem cu toţii adevărul crud.
Calota de gheţari s-a subţiat.
Pământu-n colaps, trebuie salvat!
Din est la vest, e-un fenomen funest:
Ne coacem verile, ca pâinea-n ţest.
Voi cei ce-aţi dereglat al ei ecart,
Opriţi planeta, să-i dăm un restart!

poezie de Mihaela Banu din Te rătăcesc în gânduri, ca să te regăsesc (2020)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Hălăduie furtuna. Şi de frică
Parcă bate nu ştiu cine-n geam
Puricele inimii abdică
Trezindu-se când nu mă aşteptam

Îmi trag pest cap aşternutul
Mă ghemui mai mult în culcuş
Alături de mine trecutul
Şi spaima venind pe sub uşi

Nu mai am curaj. De teamă,
Parcă se aud paşi alergând
A cui o fi aceea care mă cheamă
Vocea ştrangulată, tremurând?

Zgâlţâie-se uşa din ţâţâni
Eu rămân ca un semn de-ntrebare
Parcă stau aşa de săptămâni
Fără ajutor şi scăpare

Alături de mine consoarta
Sforăie confortabil, discret
Să vezi cum desparte-ne soarta
Pe omul de rând de-un poet

Cu inima-n dinţi şi lucid
Trec peste acea interzisă
clipă. Mă scol şi închid
O uşă ce nu era bine închisă

Furtuna-i departe acuma
Zgomotele trec printr-o surdină
Îmi sporesc resursele cu suma
temerilor: S-a făcut lumină!

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă pentru duhul meu

Aşchii din vântul de gheaţă
Într-o pădure îngheţată în foc,
Simţeam cum se frânge o viaţă,
Într-un alt trup din veşnicul loc.

Şi m-a cuprins pe neştiute,
Acea otravă, morbid...
Atât de multe vieţi pierdute,
Pentru-a ieşi din negrul cel vid!

Şi i-am simţit pe toţi murind
Şi i-am purtat pe toţi în mine...
Mi-au fost trimişi numai fiind
Vechi păzitori cetăţii divine.

M-am zvârcolit până la lună,
Ştiam că mori şi tu-n locul meu...
A te salva din inima bună,
A fost tot ce-am vrut, dar mult prea greu...

Braţe de plumb, picioare zidite,
Cu trupul în lanţuri, tot te simţeam!
Şi m-aş fi dat morţii grăbite,
Să te salvez, căci... te iubeam!

Tot ce-ai simţit atunci când mureai
În locul meu... sacrificiu suprem...
Şi eu simţeam, având ce aveai!
Păzitor sfânt al duhului meu...

Lacrimi pierdut-am demult pe obraz,
Chiar de în suflet, mai picură ele...
Destinul mi-a fost ultimul caz,
Ultima treaptă, începând de la stele...

Toţi împreună ce-au fost pentru mine
Şi au luptat ca eu să fiu...
În zile ce n-au fost senine,
Mă vor vedea până să viu.

M-arunc la picioarele Tale,
Atât m-ai iubit, de n-am ştiut!...
Că trimiţind fiinţele Tale,
Le vei jertfi... atât Tu m-ai vrut!

Din întuneric răzbate o mână,
Mă ţine strâns, mă vrea tot mai sus...
Cele din jur strigă: stăpână!
Şi zâmbesc Vieţii fără apus...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doresc cu patimă un singur lucru: să-i implor pe oameni, de la Nicolae al II-lea până la ultimul tâlhar, să se cruţe pe sine, să uite tot, toate cugetările despre Dumnezeu, despre viaţa viitoare, nu mai vorbesc de stat, familie, propriul trup, şi să-şi îndrepte toată atenţia, toate puterile asupura unui singur lucru, singurul care este fără de tăgada, viaţa lor, şi să n-o dea nici pentru patrie, nici pentru glorie, nici pentru bogăţie, nici pentru Dumnezeu, ci să trăiască pentru sine, pentru binele lor, să se folosească de binele vieţii care e în puterea noastră. Binele ăsta care nu ni se poate lua, care atârnă mai greu decât orice altceva, care distruge tot ce poate fi greu în viaţa noastră. Binele ăsta e iubirea, iubirea faţă de tot ce e însufleţit, şi chiar neînsufleţit, ba chiar şi iubirea faţă de sine, faţă de sufletul nostru. E starea aceea a duhului în care totul e bine. Mă chinuie, mă aţâţă, mă torturează, mă bat, iar mie mi-e milă de cei care fac asta, îi iubesc şi mă simt cu atât mai bine cu cât ei sunt mai răi cu mine. Sădeşte în suflet sentimentul ăsta, căci e cu putinţă, şi totul va fi bine, tot ce e considerat nenorocire, inclusiv moartea, totul se va transforma în bine.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bum bum

hei el locuia departe foarte departe
în moartea unui pescăruş
eu eram cea care îi plimba moartea
îi dădeam senin şi stânci şi scântei

apoi am greşit şi-am băut
cu moartea lui un cocktail
cu gust de mango şi belle-arte
vă zic bărbatul acesta a murit
într-un ritm de tango

bărbatul acesta nu era
un bărbat propriu-zis
era ca un spic era copt şi nebun
şi galben şi zemos
era şi nu era frumos

era un bărbat mort care avea
farmec şi sex era un bărbat
construit de lingvişti
din cele mai noi cuvinte din dex

era sindromul meu convulsiv
şi moartea lui mă lua în mâini
mă-mpărţea la toţi ca pe nişte peşti
ca pe nişte pâini

deveneam
o linie un punct în urma lui
arătam şi n-arătam rău eram nişte lapte
vărsat pe jos dintr-o cană
eram propria lui
capcană

nu
nu eram
decât o cameră
cu un singur
geam

o epicleză

moartea lui se urca pe o scară
inima lui se-auzea de-afară
bărbatul ăsta începea să trăiască
bărbatul ăsta urca la mine
la moartea mea

bărbatul acesta începea să iubească
lumina lui denatura trupul meu
trupul meu iluziona lumina lui
iluzia lui tocmai ieşea din duş şi duşul
din ea

toate astea se întâmplau în engleză

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tango retoric

Cine-ţi mai oferă flori?
Cine te mai scaldă-n ploi de stele,
Cine-ţi şterge uneori
Lacrima tăcerii din cuvânt.

Cine-ţi mai clădeşte-n zori,
Din nisipul somnului castele?
Dacă-i vânt, pe pământ
şi lacrimi nu mai sunt.

Mai ştii, vara cu miros de alge
şi pierdutele catarge
De la ţărmul unei mări?
Mai ştii, şi acel tango retoric
Prin decorul alegoric,
Dintr-un vis fără urmări.

Cine-ţi mai aduce veşti,
Cine mai rămâne lângă tine?
Cine află unde eşti
După noaptea visului stingher?

Cine-ţi cheamă din poveşti
Vara unui loc uitat de lume?
Dacă-n cer, e doar ger
şi totuşi eu mai sper

Mai ştii, vara cu miros de alge
şi pierdutele catarge
De la ţărmul unei mări?
Mai ştii, şi acel tango retoric
Prin decorul alegoric,
Dintr-un vis fără urmări.

poezie celebră de George Ţărnea
Adăugat de Adrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atâtea nopţi

am stat cu capul în piept
şi-am auzit copilul din mine
crescând singur înconjurat
de-o lume haină ce avea rolul
să mă facă să nu mai cresc
eram un atom perfect uitat
printre ceilalţi atomi în noapte

creşteam în vânt fără un motiv
noaptea mă luam iar în braţe
eram veşnicul copil care luptă
şi-au trecut atâtea nopţi numai
cu zâmbetul curat de copil
umblam prin lume ca-un erou

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muşcând din mărul… „Acru”

Te-am văzut încântătoare
Şi cu tine am vrut să zbor,
Dar… Aripile mi-ai fost frânte,
Doamne! Astăzi… Rău mă dor.
Corneliu

Te-am cunoscut demult, întâmplător,
Intr-un sfârşit de iarnă friguroasă,
Când mi-ai cerut direct şi… Rugător,
Spunându-mi: - Vrei să merg cu tine acasă?

Eu te-am privit, surprins, chiar ruşinat,
Văzându-ţi ochi mari şi faţa-mbujorată,
Am stat puţin pe gânduri, apoi, cu un oftat
Am spus un “Da”, dar... pentru altădată.

Ai insistat din nou, cu multă gingăşie,
Spunându-mi vorbe mari, mereu îmbietoare,
Să-ncerc şi, dacă timpul, spre bine o să fie,
Vom fi numai alături, ”petale” dintr-o floare.

Acesta e-nceputul unui destin nescris,
Ce şi-a urmat cărarea mereu mai urcătoare,
Crezând că peste timpuri, vom împlini un vis
Pe care mi-l doream, în… “Era” viitoare.

Şi timpul a trecut, cum numai el o ştie,
Mi-a alertat îndemnul să fac ce mi-ai propus,
Deşi eram nesigur pe vorba: Ce-o să fie?
Muşcând din "mărul" acru, viaţa mi-am distrus.

De aceea-ţi spun adio! Rămâi ce-ai fost, o… „floare”,
Iar pentru mine leacul: „Un şarpe veninos”,
Chiar dacă rana, din pieptul ce mă doare
Va dăinui în veacuri, nu pot să-ţi fiu „Prinos”

Mai bine ard pe rugul, a unui timp ce trece,
Blestemul mă cuprindă! De nu am fost un… „sfânt”
Iar Tu! Petala sumbră, de pe pământul rece,
Strivită precum meriţi, sub un călcâi ce-i frânt.

Corneliu 10.05.2008

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (10 mai 2005)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu îngeri

viaţa printre îngeri e-o sursă de extaze
sunt creaţi să mângâie, să fie alinare
pe capete au nimburi în suflete au raze
cu magice lumini pun lumea în mişcare.

ei răspândesc în zare linişte şi pace
în joaca lor şi stelele se-adună
cu graţii şi candoare timpul se preface
pe ceruri să răsune numai voia bună.

sufletele pure nu ştiu ce e păcatul
la picioarele lor se sfarmă blesteme
ajunge în cântec suspinul, oftatul
în universul lor se formează sisteme.

sunt elanuri divine, purifică pământul
din vise crează un brâu de diademe.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai otravă în sărut

Repetabila greşeală... să te chem în gândul meu,
Să-mi inunzi iar cu iuţeală, inima cu dorul greu,
Să-mi pui lacăt la fereastră şi la pas un plumb dospit...
Geana nopţii prea albastră ochii iar mi i-a stropit.

Nu te vreau, deşi în zare peste câmpul pustiit
Te văd alergând sub soare şi cu părul despletit,
Eşti nălucă azi în gânduri, un blestem în haine roz
Ascunzându-te sub scânduri, răsfăţându-te-n moloz.

Repetabila greşeală... să te chem în nopţi târzii
Într-o lume ireală şi sperând că n-ai să vii,
Lasă-mă la malul mării să te ştiu cum te-aş fi vrut...
Dar să nu-mi răspunzi chemării... ai otravă în sărut.

poezie de Marilena Velicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţii de viaţă V

Fără de tine sunt atât de trist
încât lacrima se surpă în mii de bucăţi;
mă iartă – toate mănăstirile plâng,
numai sufletul meu... nu!

Ce-aş mai putea să-ţi ofer...
ce-aş mai da din mine pentru tine întotdeauna;
uite îţi ofer sufletul meu în palmă;
mă iartă mai mult decât atât ce să-ţi spun?!

Fără de tine sunt atât de trist
încât lacrima se surpă în mii de bucăţi;
mă iartă – toate mănăstirile plâng,
numai sufletul meu... nu!

Mă iartă! şi îngerii coboară din cer...
ţi-aş dărui viaţa mea, sufletul, inima, sângele meu..
Mă iartă nu ţi-am dăruit nimic atunci
când tu aveai nevoi doar de lacrima mea; mă iartă!

Fără de tine sunt atât de trist
încât lacrima se surpă în mii de bucăţi;
mă iartă – toate mănăstirile plâng,
numai sufletul meu... nu!

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De pe deal

E capul ei, şi pieptul ei –
O văd acum întreagă,
O strig pe nume şi-i vorbesc,
Dar ea să mă-nţeleagă?

Cu pieptul plin şi des bătând,
Cu faţa-mbujorată,
A răsărit dintr-un tufiş
Şi râde-acum mirată.

– "Tu eşti pe-aici? Eu te-am crezut
Cu oile prin vale!
De-aş fi ştiut că eşti în deal,
Mergeam pe altă cale!"

Subţire-n trup şi blândă-n grai,
Şi-n port aşa isteaţă,
Pe urma ei în fapt de-amurg
Dau zori de dimineaţă.

De-aş fi ştiut că n-a venit
Anume pentru mine,
Eu n-aş mai fi vorbit cu ea!
Dar ştiu şi-aceasta bine,

Că m-a cătat de mult prin văi
Pierdută-aşa cu gândul;
Şi dacă nu m-ar fi găsit,
Umblat-ar fi de-a rândul

Întreaga zi din deal în deal
Ca cerbul după apă –
Cu greu te scapi de-un lucru drag,
Şi prost e cine-l scapă!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratat de singurătate

Doar calul meu bun mă aşteptă-n tăcere
De parcă mai ieri, priponit l-am lăsat,
La marginea clipei, urlând de durere,
Să caute visuri străine prin sat.

Mă iartă, prietene drag, pentru toate,
Că nu a fost ieri această lăsare,
Iar somnul şi foamea şi grija mea, poate,
N-au fost de ajuns să-ţi găseşti o cărare.

Mă iartă, că ochiu-mi flămând de o vreme,
Orbit de un drum prin iluzii deşarte,
A stat la o lume distanţă şi geme,
A stat într-o lume cu sânge şi moarte.

Îmi iartă, prietene, fapta mea gravă,
Că vise străine au curs zi de zi
Pe carnea mea vie, săgeţi cu otravă
Acum poposesc şi mi-e greu, dar tu ştii

Că lupta aceasta nebună mi-a dus
Şi suflet şi carne şi oase şi tot
Pe drumul de sare şi preţ nu le-a pus,
Străină să-i fiu, străin-am să pot.

Şi calul văzând cum din lacrimi fac râu,
Genunchii lui slabi se-ntăriră pe loc,
Smuci dintr-o dată, scăpă şi din frâu
Pe nările-i blânde ieşi numai foc.

Să mergem, stăpână, o lume ne ştie
Şi lasă-l în urmă să facă, ce-o vrea,
Din cupă să soarbă tăcerea lui vie
Şi noaptea să-i fie străină şi grea!

Să-ţi caute ochiul şi mâna şi visul
Să simtă dispreţ, şi uitare la fel,
Să-ţi plângă pe urme, să-ţi mângâie scrisul
Să nu-l ierţi, desigur, să simtă şi el

Pământul cum fuge, şi oasele-i moi
Să caute-n zare un semn cât de mic,
Iar ochii să-i fie de tine mai goi
Şi gloria lui să însemne... Nimic!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel concesiv

Azi mă scoate iubi la plimbare,
Undeva... pe malul unui râu,
Numai noi şi scula din dotare,
Vom intra în apă pân' la brâu.

Pun şi eu virtutea la-ncercare,
Fie ce o fii... n-o ţin în frâu,
Azi mă scoate iubi la plimbare,
Undeva... pe malul unui râu.

Nu-i voi pune nicio întrebare,
La cât este Karlos de molâu,
Nu va îndrăzni atingeri, care,
Să mă dea păcatelor prin grâu.

Azi mă scoate iubi la plimbare.

rondel de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frica de frig

Atât hazard de neştiut ne este-n Univers
Că un fir de frică-mi trece mijloc de coloană
Tot mă gândind c-alerg pe-o bulă-n goană
Şi poate derapa din ronduri, fără de revers.

Mă-ncearcă sentimentul că-i mult ger
În bolta neagră de-un senin de stele
Şi ştiu că-i frig de azot tot vidul dintre ele
Unde m-aş putea pierde dur, casant precum un fier.

De-un timp leg moartea-realul lângă simbol
Şi nu mă-nşel c-am tot atins plecaţii dragi,
Cum ştiu ce e durerea-n tâmple, în mâini, nădragi
Şi poate-am şi-ngheţat chiar de n-am fost la pol!?

Mă rog, nu pentru mine, spaţiului să ţină
În neschimbare, însă ştiu că-i doar dorinţă
Şi infinitul n-are reguli, nicio preferinţă...
Că tot din accident suntem şi noi! Deci n-are nicio vină!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (8 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec fără glas

! scepticismul cărnii mele
i-arestat în ghilimele,
freamăt de singurătate,
minus de vitalitate,
raze de nemângâiere,
suflet greu în deraiere,
cândva – cald şi rafinat,
trupu-ţi, azi, e stat în stat,
iarna viscoleşte-n noi,
numărăm până la doi,
din înaltul unui pom,
Adam cade iar în... Om,
rămân, clipe după clipe,
îngerii fără aripe,
viaţa-i îngropată-n vers,
ce tristeţe-n Univers!,
murim de esenţial,
înotând prin ideal,
cântecul mi-e fără glas,
Doamne, Tu mi-ai mai rămas!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!