Vox in deserto

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare
Nu este cel mai preţios secret,
În omeneasca lume-ntâmplătoare,
Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?
Secretul totuşi îl tăgăduim,
Febrili din leagăn pân'la ţintirim.
Maşina s-o lăsăm să se grăbească,
Aceasta-i doar menirea ei firească.
Dar omul? Cu cât graba e mai mare
Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.
Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,
Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns
La poarta de la care privim în urmă cum
Trecutul ca un peisaj de scrum
Se-mprăştie cu ultima suflare,
Când piere totul, ritm, contur, culoare,
Când omul, fără ţel şi fără drum,
Tot singur moare.
Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret
Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

poezie celebră de Alexandru Philippide din Vis şi căutare (1979)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iov 7:4-21

Iar partea mea sunt nopţi de suferinţă
Şi când mă culc mă-ntreb: când voi fi treaz?
Şi se frământă-ntreaga mea fiinţă
Şi n-am o clipă, una de răgaz.
Îmi crapă pielea toată, se desface
Şi trupul tot e-o coaja de pământ
Dar când adorm crezând că va fi pace
De visuri şi vedenii mă-nspăimânt.

O, lasă-mă, sunt numai o suflare...
Ce este omul ca să-l cercetezi,
Să-l iei în seamă fără încetare,
Când termina-vei, oare să mă vezi?

Şi de-am greşit, ce pot să-Ţi fac eu Ţie,
Dacă şi ţintă la săgeţi m-ai pus,
Tu nu vezi c-am ajuns o moarte vie,
Că nu mai am nici un cuvânt de spus?

De ce nu-mi ierţi fărădelegea, oare?
Doar ştii că în pământ voi aţipi
Şi-n lumea unde-s toate trecătoare
Când mă vei căuta, nu voi mai fi...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezlipire

Ai grijă ce-ţi doreşti, întunericul nu iartă!
Există un loc
Undeva...
În care durerea nu are nume,
Acolo doar simţi cum timpul
Trece prin tine,
În măsuri sacadate
În ritm de final...
Şi acum privim în urmă,
Dacă totul se şterge din noi
Încet... pătrunzător, adânc
Oare am ajuns
Sau ne-am ajuns?

Mie nu-mi mai miroase a artă
Locul ăsta, înrădăcinat în mine...
Un muzeu al rebuturilor
Rupte din...
Ar trebui să mă grăbesc încet
Număr din cinci în cinci
Până la final...
Ce-mi mai pot dori când
Am tot, dar nu văd nimic?

poezie de Florinow Maria Luca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa-i ultima ce moare!

Speranţa-i ultima ce moare,
Atâta timp cât tu exişti
Când vor unii să te doboare
Tu speră şi ai să rezişti!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când simţi că totu-i în zadar
Şi-atunci când visul tău dispare
Tu speră şi visează iar!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă-n suflet e durere
Nu renunţa, atunci când doare
Tu speră la iubire, cu putere!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când viaţa ţi se pare crudă
Dar după nori, vine şi soare
Tu speră şi fă-i vieţii-n ciudă!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când lacrima în ochi îţi vine
Şterge-o, apoi, în continuare
Tu speră că va fi şi bine!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă zâmbetul ţi-e trist
Mâine vei râde poate tare
Tu speră, nu fii pesimist!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când vorbe dure te lovesc
Aceeaşi gură, azi, usturătoare
Tu speră că-ţi va spune:"Mă căiesc"!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai în tine doar suspin
În suflet nu-l lăsa să se strecoare
Tu speră şi alungă-l ca pe-un spin!

Speranţa-i ultima ce moare,
Chiar dacă ai căzut... eşti jos,
Ridică-te... stai în picioare
Tu speră şi fii curajos!

Speranţa-i ultima ce moare,
Când ai simţit dezamăgire
Nu te simţi fără valoare
Tu speră, vei simţi şi fericire!

Speranţa-i ultima ce moare
Şi azi şi mâine şi mereu
Nu întreba: "Cât să sper oare?"
Tu sper... asta fac şi eu!!!!

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

Ultim zbor de cules floare,
Îmbătări de polen, nectar
Şi-ac smuls din pântec, insectar;
Aşa din când în când se moare!

Cuib de ciocănitoare
Cu pui în pomul găunos
Ce hulă îl prăvale jos;
Aşa din când în când se moare!

De-abia născut ce stă-n picioare
Pe stepa-n răgnete arzând
În lins ce nu-i al mamei, blând;
Aşa din când în când se moare!

Doar dăruire-n aşteptare
Şi înşelat de suflet cast
Plângând de nenoroc nefast;
Aşa din când în când se moare!

Sublim amor cu violare
De vis şi trup pur neatins,
Cu gust amar de viaţă stins;
Aşa din când în când se moare!

O dragoste, când totul doare
Orbul rănit, ce nu o ştie
Şi singur stingere-şi îmbie;
Aşa din când în când se moare!

Ochi plânşi înălţaţi la altare
Cu semn întretăiat de mână
Ce-şi pierde pereche-n ţărână;
Aşa din când în când se moare!

Părinţii duşi rămaşi o boare
De-o lumânare aprinsă arar
Ce plâng şi-acum şi n-ai habar;
Aşa din când în când se moare!

Îi-este ultim apus de soare,
Noapte eternă stând să-nceapă
Fără de gând că zori nu crapă;
Aşa din când în când se moare!

Când nu mai e nimic, uitare,
Mai mult decât de trup prezenţă,
Nici gând de urmă, de esenţă...
Aşa din când în când se moare!

Totu-i o apă trecătoare
Ce spală timp de umbre duse
Ce nici n-au fost de n-ar fi spuse...
Aşa din când în când se moare!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte

Câte lacrimi de iubire,
Oare sunt într-un ocean?
Lacrimi de dezamăgire
Câte, sunt scurse în van?

Câte vise neîmplinite
Se ascund azi printre stele
Şi dorinţe infinite
Câte, oare sunt în ele?

Câte vorbe nerostite
Se găsesc oare într-un veac
Şi decizii mai greşite
Câte sunt şi nu au leac?

Câte răutăţi sunt oare
Într-un gând nevinovat,
Care la necaz apare
Câte-n gând s-au adunat?

Câte zile nesfârşite
Numără un om la care,
Viaţa este pe sfârşite
Câte, când speranţa-i moare?

Câte ceasuri trec pe noapte
Fără somn, fără odihnă
Fiindcă inima vrea fapte
Câte ceasuri fără tihnă?

Câte clipe trec în viaţă,
Fără ură şi minciună
Ce-ţi fac inima de gheaţă
Câte, nimeni n-o să spună?

Câte speranţe deşarte
Are cel care greşeşte,
De iertare s-aibă parte
Câte, dacă se căieşte?

Câte piedici îi mai pune
Unui om soarta în cale
Până când el va apune,
Câte, în zilele sale???

Câte omul pătimeşte
Într-o viaţă din trufie?
Multe şi-l nemulţumeşte
Câte, nimeni n-o să ştie!

Câte suflete sărmane
Aud vorbe jignitoare
Ce le fac reci, inumane
Câte cad jos, la picioare?

Câte zile are omul?
Câte zile are-n viaţă?
Câte frunze are pomul!?
Câte zile e speranţă!?

poezie de Georgiana Niţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceasta-i tema

Aceasta-i tema noastră la română,
Cum poate omul, de spinare frânt,
Să-şi fie, însuşi, rob la îndemână
Şi cum să-şi piardă urma pe pământ.

Aceasta-i tema noastră la citire,
Să scriem nu, să se citească da,
Şi cum plămânu-nvaţă să respire,
Nu aer, ci un fel de mucava.

Aceasta-i tema noastră la franceză,
Să fim consideraţi nişte ţigani,
Când fraţii noştri urcă în viteză.
La noi, pe umeri, de atâţia ani.

Aceasta-i tema noastră la uitare,
Să ştergem de pe banda minţii tot
Şi ce ne bucură şi ce ne doare,
Să fim un neam aproape idiot.

Aceasta-i tema noastră pentru-acasă,
Să vieţuim şi să murin în spini
Şi, între timp, în vremea friguroasă,
Să fim, la noi în patrie, străini.

Aceasta-i tema noastră pentru soartă,
C-un scris umil, din ce în ce mai mic,
Să facem numai artă pentru artă,
Convinşi că suntem nimeni şi nimic.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care nu se foloseşte de Cabala, totuşi înaintează spre scopul creaţiei pe calea suferinţei, pe calea panicii (בעתה = beita), însă omul care foloseşte droguri se detaşează şi de esenţa vieţii omeneşti, a cărui scop existenţial este să ducă omul la necesitatea atingerii scopului vieţii. Iar, dacă omul se detaşează în totalitate de viaţă, el se află în necaz. Chiar şi când simte suferinţe, omul nu ştie de ce şi nu se întreabă de ce, chiar faptul că experimentează suferinţele demonstrează că el evoluează. Cu toate că aceasta este o evoluţie înceată, totuşi este o evoluţie. În contradicţie cu asta, drogatul se rupe şi de această dezvoltare naturală.

Michael Laitman în 1000 de sfaturi pentru viaţă
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii tu oare ...

Ştii tu oare

ce mă doare

când nu-i soare?

Mă doare

când văd cum moare,

moare om şi moare floare.

Moare sufletul în om,

moare şi poama în pom.

Moare tot ce este viaţă,

Planeta Pământ îngheaţă.

Îngheaţă întregul Univers,

haosul este imens.

poezie de Dumitru Delcă (1 mai 2023)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necredinţă...

De unde atâtea stele-n frunte!?
Astăzi, nu mai există aşa ceva!
Nu mai există om care să vrea
Să mute muntele din loc, altundeva...
Şi nici nu cred că se mai poate!

Astăzi, e totul trist şi-ntunecat –
La fel ca sufletul din fiecare,
Iar dacă ţi se pare că mă-nşel...
Demonstrează-mi că eşti mai tare:
Nu băga-n seamă al meu păcat!

Poţi oare tu să-mi demonstrezi
Că m-a orbit pe deplin necredinţa,
Tocmai în cei ce-ar trebui să cred
Şi că singur îmi scriu sentinţa,
Când spun că: "toţi suntem perfizi"?!

Poţi oare tu să crezi fără să vezi –
Că natura umană nu este duşmană,
Acelor lucruri de care fugim,
Acelor lucruri care, azi, ne-ndeamnă,
Să nu trăim ca vitele-n cirezi?!

Înţelegi oare câte mii de ani,
Avem de când ne tot auto-pedepsim...
Inconştient?! Sau încă nu te-ai prins
Că suntem sortiţi să nu ne trezim,
Până nu vom fi măturaţi de ani?!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (10 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu ştim că efemerul merge să îmbrăţişeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naştere şi moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât şi ea de abia aşteaptă să moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a naşterii? Află ceea ce eşti şi vei fi dincolo de acest vis efemer numit naşterea onirică, lumea onirică a formelor şi fireşte o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate şi temeinicie nu te-ai îndoit, şi totuşi ai supus-o morţii, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ŞI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ŢI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferinţa ta la moartea cuiva drag, e doar coşmarul din care Maharaj te invită să te trezeşti chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naştere si moarte, dincolo de formă şi exact aşa eşti şi tu, DOAR TREZEŞTE-TE!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul e ca un havuz plin cu apă; opiniile sunt raza care luminează havuzul. Când apa din el e agitată, pare că şi lumina e la fel; totuşi, ea nu e. La fel se întâmplă şi cu omul: când e tulburat şi agitat, nu virtuţile sunt răsturnate şi confuze, ci spiritul său, care se află în mişcare. Dacă spiritul se linişteşte, totul e liniştit.

Epictet în Manualul
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca un drum cu sens unic

Fiecare drum serveşte unui scop bine determinat,
Proiectat cu multă scrupulozitate înainte de-a fi;
Identitate se numeşte acel drum intermitent semnalizat;
Orice am face şi oricum am merge, nu ne putem rătăci.

Un câmp pustiu, fără repere, la-nceput de fatum.
Din proprie iniţiativă şi entuziasm de ancestralitate,
Cu rucsacul copilăriei în spate, abordăm ideea genetică de drum;
Primul pas săvârşit, deja, a transformt-o în realitate.

Cu sensul doar înainte, viaţa-i ca mersul ofidienilor ce se scurg;
Chiar şi pe drumul drept, tot în serpentine evoluând.
Când, adumbrind arcul sprâncenelor, privim înapoi, în amurg,
Se vede poteca pe care nicicând n-o vom mai străbate mergând.

Asemenea stalactitei ce plânge la capătul subţire
Înainte de a-i trimite stalagmitei o lacrimă de răspuns,
Cu-n licăr de speranţă, într-o rugăciune de regăsire,
Doar în gând, mai putem reveni lăcrimând în ascuns.

Chiar dacă ni se îmbulzesc gândurile pentr-o clipă,
Atunci când zărim drumurile răstignindu-se pe cruce,
Ca o reacţie firească la provocarea lor, când se disipă,
Continuăm, norocul ne-ar putea surâde dincolo de răscruce!

Când pleoapa trage storul gândului în şoapte,
Developând retina timpului pentru ultima dată,
Lăsăm în urmă un drum care-a avut de toate;
Nu şi cale de întoarcere, cel puţin, nu îndată.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frământări de limbă

Doamne,
Ştii Tu oare
ce mă doare
când nu-i soare?
Mă doare,
când văd cum moare,
moare om
şi moare floare.
Doamne,
unde am fost,
unde ne-au dus!
Cum am fost,
cum am ajuns!
Dacă ştii,
dă-ne răspuns!

poezie de Dumitru Delcă (8 mai 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caută/află ceea ce erai înainte de "a face", căci tot ceea ce faci tu este deşertăciune, iar timpul o va devora cu o plăcere hulpavă la masa lui. Oare vede un astfel de comediant ieftin când afirmă că: "Pomul se cunoaşte după roade iar yoghinul după rezultatele/faptele sale." că înainte de fala deşartă lui "a face" tu trebuie să fii. Orice fiinţă rătăcită în Mahamaya crede că "eşti ceea ce faci", dar oare poţi face ceva fără ca să fii mai întâi? Şi dacă el ar paraliza şi nu ar mai putea "face", oare nu ar continua el să fie? Oare câţi dintre voi realizaţi că doar cumătru" ego este despre "a face" şi că doar el crede că eşti ceea ce faci, ceea ce ai, ceea ce obţii, ceea ce ştii, ceea ce poţi/posezi/practicii etc.? Caută/află ceea ce erai înainte de "a face". Aceasta este starea ta originară, căci tot ceea ce faci tu este deşertăciune, iar timpul o va devora cu o plăcere hulpavă la masa lui. "A-Fi", asociat cu orice gând care răsare în el este sclavie.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Atunci, cum e posibil ca aceste plante să existe fără ADN? ADN-ul, lanţul, spirala sau helixul vieţii, cum este denumit pe Terra, acea miraculoasă macromoleculă bicatenară, stă chiar şi la baza existenţei proteinelor şi a altor substanţe primordiale. Nu greşesc când afirm că este însăşi esenţa vieţii. Fără ea, nu poate exista viaţă.
Dick: Ah, de ce oare voi, oamenii, sunteţi dispuşi să credeţi că aşa cum este pe Pământ, aşa ar trebui să fie peste tot, în întreg Universul? De ce raportaţi totul la ceea ce se află pe Terra? Şi de ce oare nu puteţi accepta o altă formă de existenţă a vieţii, de manifestare a materiei, cu totul altfel decât cum e pe Terra voastră? Uite că nu e chiar aşa peste tot! Legile de acolo nu sunt universal valabile. Repet, nu e la fel ca pe Terra voastră şi am să vă dovedesc acest lucru de îndată!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orele vieţii

La ceasul crud al dimineţii,
Când pruncul e un boţ plăpând,
Ce este treaz când e flămând,
Instinctul este semnul vieţii.

La ceas de ziurel de ziuă,
Când e copilul tapetat, cu
Ochi mari, pictaţi de Ţuculescu,
E iscodirea prima piuă,

La ceas de ziuă, matinal,
Când e puberul un vulcan,
Cu cablul smuls din cabestan,
E nerăbdarea vârf de val,

Când ziua-şi deapănă fiinţa,
Adolescentu-i subjugat,
De cel mai omenesc păcat,
Si semnul vieţii e dorinţa,

La ceasul pârguit, de-amiaz,
Când e maturul demiurg,
Şi împlinirile decurg,
Succesul este viu şi treaz,

La ceasul moale, de siestă,
Când insul e un oarecare,
Pierdut în lumea asta, mare,
Blazarea este manifestă,

La ceas nehotărât, de cină,
Când omul prinde flori la tâmplă,
Nimica nu se mai întâmplă,
Şi semnul vieţii e rutină,

La ceasul leneş de culcare,
Când trupu-i plin de neputinţă,
Pe cât de gol e de voinţă,
Refrenul vieţii-i resemnare,

La ceasul ultim, al tristeţii,
Când miezul nopţii e zăplaz,
Când nu-i nici ieri şi nu-i nici azi,
Durerea este semnul vieţii,

La ceasul fără de culoare,
Când trupul trece în ţărână,
O altă ziuă se îngână,
Şi moartea e izbăvitoare...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea toamnei...

Iată toamna a venit cu sau fără viză,
Lăsăm visele şi ne regăsim pe noi
Tot ce-a fost frumos punem în valiză
Frigul vine şi noi evadăm prin ploi.

Ar fi bine să evadăm în soare
Cu culoarea unui alt anotimp
Să pictăm ca-ntr-o visare,
Am vrea să lăsăm timpul fără timp.

Pădurea cu mii de culori să-mi arate
Că eşti singur şi a nimănui,
Cad frunzele galbene ca în poveste
Şi poţi iubi din nou doi ochi căprui.

Vezi cărarea din culoare în culoare,
Iar ecoul ce răsună e acolo doar o muză.
Nud e copacul când natura moare
Şi pe jos ne ascundem într-o frunză.

poezie de Eugenia Calancea (24 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e searbădă sub paşi cărarea

Când nu îmi eşti, mi-e tare greu, mi-e rece, frig şi mi-e urât,
Mi-i totul trist... m-apasă toate, simt că-mi lipseşte fericirea.
Simt cum m-afund şi cum mă sting... ca farul cel mai amărât,
Orbecăi cum orbecăieşte, un ins pierdut... pierzând menirea.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mă doare-o tristă melodie, mi-e timp nostalgic şi mă doare.
Simt că nu văd sub paşi cărarea... că drumul este mai îngust,
Orbecăi cum orbecăieşte... un ins răpus de-a ta... grandoare.
*
Când nu îmi eşti, îmi moare timpul şi-i timpul fără existenţă,
Mi-e cântecul cu note-amare, mi-e vremea gri şi-i dezolantă.
Mi-acopăr sufletul c-un giulgiu şi mă-nconjor... cu penitenţă,
Orbecăi cum orbecăieşte... pribeagu-n lumea-i... ambulantă.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mi-e searbădă sub paşi cărarea, e drumul searbăd şi îngust.

poezie de Ion Apostu (23 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!