Nefiinţă

pietre tocite de timp
prin mulţimi
încet ele trec
şi-n umbre se duc
greoi
în uriaş şuvoi

râul vieţii curge
pe străzi
iar eu mut
mă lovesc
de pietre de râu
care mă dor

clădirile se-ndoaie
în mine
şi plouă cu fum-cenuşă
în picături uriaşe
din propria-mi respiraţie
care mă sufocă

astăzi m-am trezit
şi-am constat
că am devenit
un aspirator uriaş
îmbâcsit
care pleacă încet
spre nefiinţă

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet

sete-mi este
sus curge surâsul tău
o picătură lasă să cadă, să-mi ardă gura
o umbră mă desenează prin tine
...
pe formele de ieri, pentru astăzi
a trecut timpul, nu am uitat
a închis uşă după uşă
încet, încet

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu...

Ştiu că sunt pietre pe care calc,
ciobite şi calde,
Apa prin care se pierd
este revărsată din sufletul tău,
îmi spală călcâiele sângerânde.
Îmi spune să merg înainte,
să nu mă uit înapoi,
doar înainte, spre locul de unde se naşte.
Mi-am atins obrajii şi tâmplele
şi apoi am sorbit-o încet din căuşul palmelor
în care o strânsesem.
Linişte,
culoare densă,
bătaie de inimă,
petale,
viu,
respiraţie,
atingere,
vârtej,
amintire...
Am ajuns la izvor pe înserat
şi m-am lăsat în voia braţelor
pe care le-am căutat atât de mult.

poezie de Alin Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

sunete-n amurg tăcute cad
trec zile
încet vântul în mine bate
o inimă mă doare
un gând de sus mă ninge
cu frunze

albă de pian o clapă apăsată
mă strigă şi-mi spune
că la uşa vieţii mele
bate
încet încă o toamnă

poezie de Viorel Muha (august 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nu moare dintr-o dată. Încet, încet, i se închid ferestrele prin care priveşte afară. Uşa se deschide din ce în ce mai rar, spaţiu prin care aude lumea. Aerul nu mai intră în încăperea lui. Finalul! Omul nu mai este în acea încăpere. A plecat!

Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pietrele lumii

Şi iernile parcă legate unele de altele
aleargă prn zăpadă
alt timp
sfârşitul sfârşitului
undeva
însingurat la margini de hotar
în asfinţit
poemul tău
îngândura aceleaşi pietre
sub lumini
numai astăzi
"de din spre stele
pietre care au durut"

poezie de Eli Gîlcescu (19 aprilie 2018)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în şiroaie
din şesuri depărtate şi-n şuvoaie
urcă spre cerul plin şi uriaş.
Şi-abia din ceruri cade pe oraş.

Şi plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreapă,
şi trupuri ce şi-au devenit străine
frustraţi şi trişti stau seara să-i despartă;
şi oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânşi sunt împreună să se culce:

Atunci singurătatea-n fluvii curge...

poezie celebră de Rainer Maria Rilke, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea

Singurătatea este ca o ploaie.
Spre seară se ridică în şiroaie
din şesuri depărtate şi-n şuvoaie
urcă spre cerul plin şi uriaş.
Şi-abia din ceruri cade pe oraş.

Şi plouă, plouă-n ore androgine
când străzile spre zori de zi se-ndreapă,
şi trupuri ce şi-au devenit străine
frustraţi şi trişti stau seara să-i despartă;
şi oamenii ce se urăsc, doar într-un pat
constrânşi sunt împreună să se culce:

Atunci singurătatea-n fluvii curge...

poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor (21 septembrie 1902, Paris), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destine prin...

contorsionate uriaşe păsări
zboară prin tuneluri strâmtorate
claviaturi moarte sticlă silicaţi
sârme… necunoscute...
curbată memoria se frământă
înghesuind chipuri plecate
energii alungate prin spaţii
încetinesc viteza timpului
cucerit-zdrobit

peşteri primordiale răsună
prin munţi mici de siliciu
reci ca sloiul de ghiaţă
zbatere de goluri cu plusuri
ce ating mari adăncimi
cristale cu unghiuri absurde
neânţelese având multe feţe
sisteme galaxii intersecţii
necunoscute care formează...
înlănţuiri prin destin

ochiul magic cu gravitaţie
uriaşă, faţa lui ne-a-trage
este ochiul magului
înăuntru spre voi acolo…
rămânem însă cu mâinile afară
apăsând butoane
creănd răscolind distrugănd
sau mai rău izbindu-ne greu
stau aştept trimet primesc
gânduri vesele sau...
câteodată imagini moarte

pescăruşi pe oceane imaginare
nu pe apă ci-n cristale şi sârme goale
păsări moarte de plinuri şi goluri
zboară căutând perechi în întuneric
cateodată nu vor să atingă pe nimeni
interiorul acela este mic şi-n zbatere
din care cristalizează naşteri de vis
creaţii nevăzute cu ramificaţii
dau mâinile în cerc uriaş de strigăt
lumi care nu se văd sunt împreună
nu se ating nu se cunosc dar există
sunt acele viteze uriaşe care unesc
prin sârme contorsionate păsări uriaşe
ce poartă gânduri în întuneric de gol
spre alte destine…

poezie de Viorel Muha (1997)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt

sunt un spaţiu gol
cu un fruct oprit, înăuntrul său
sunt
fără mine de multe ori
sunt
o fereastră fără ramă, fără geamuri
sunt o cheie încuită în gândul meu
am devenit o lacrimă ce încet coboară
acum pe chipul tău

să nu mă mai cauţi

pictez pe un apus o cruce
cu picături de sânge şi sârmă ghimpată
sunt o marmură rece

poezie de Viorel Muha (octombrie 2018)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva

Sub o salcie bătrână
Cu pletele lungi în vânt
Curge un râuşor de munte
Amintiri cu el purtând,
Peste pietre şlefuite
De valuri unse de vânt.

Pe-o bancuţă învechită
Şi-o măsuţă tot la fel,
Lovite de râul rece
Ca sărutul unei ierni
Îmi şopteai cuvinte alese,
Ca florilor de pe cer.

Naşă ne-a fost Luna plină,
Martori ochii curioşi
Şi nuntaşi tot păsăretul
Din frunzişul cel stufos,
Când ne alintam duios
Uitând cum se scurge timpul.

Prin al câmpului steluţe
Am sfinţit frumosul blând
Cu picioarele desculţe,
Buchete, fără jurăminte multe,
Căci noi ştim ce am petrecut,
Amintirile au suflet.

Anii au trecut ca gândul
Şi-am îmbătrânit cu timpul
Flăcările tinereţii încet, încet s-au topit,
Dar iubirea ne-aminteşte
Că degeaba n-am trăit,
Sfinţindu-i icoana sfântă.

poezie de Valeria Mahok (6 mai 2021)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi

rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine
mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă
apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul
de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine

ce-a mai rămas din mine, rămâne
o felie subţire de timp rătăcită
falange lungi de degete pietroase, căzute
strivesc cuiburile mele mult îndrăgite
cuiburi din adânc de aduceri aminte

de pe munţi, lacrimile încet mi se preling
prin eleştee de stalactite, cristal încrustate
iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate
sorb adâncuri de mult în mine uitate
iar eu curg încet prin lacrimile mele
izvor nesecat de aduceri aminte
în lacrimi de stânci de munte zdrobite

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viitor

am intrat pe-o stradă cu secunde
şi m-am numărat pe mine printre ele
un spectator
o maşină trece fără claxon, dar scoate sunete
dintr-un nor rătăcitor
un bolovan crapă, dar nu este ger
căldura vrea să iasă din el, fără apă, şi strigă îngrozitor
anul acesta streşina casei mele nu a plâns
iar teperatura inimii mele a crescut încetişor
soarele nu mai apune niciodată, ci numai răsare
şi apusul, prin răsărit, a devenit obositor
vitrina nu mai este oglinda mea, de mult
mi-a cioplit chipul, cu timp, îngrozitor
făraşul cu care mă culeg a devenit neîncăpător
uşa scârţie şi nu se deschide spre viitor
zgârâi cu unghia neputinţei geamul vederii
şi încerc să privesc primăvara prin toamnă, amăgitor
săptămâna trecută eram pe stradă şi jucam şotron
ieri duceam un coş cu fructe, necoapte, fără ajutor
astăzi mă uit la gardul vopsit îngrozitor
iar pisica nu mai trece pe lângă mine şi simt un dor
am devenit ţărână aruncată-n vânt rătăcitor
o melodie un... doi, un... doi, gimnastica şi dansul
dimineaţa vă înviorează, hai cu spor
uff... trebuie să mă scol, tu... te-ai trezit?
te iubesc, hai să ne jucăm, mai avem timp
întoarce-te şi pune aici, pe umăr, un picior

poezie de Viorel Muha (iulie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mine

plouă cu suflete, cerul este plin de fluturi nouri
aripile nu mai zboară, luna câteodată prin umbre zămbeşte
îndrăgostiţii sub parfumul teilor, renasc, sunt atingere
iubirea adună puful alb, zburdând, al plopilor
eu merg singur pe-o alee de parc, cu capul plecat
o bancă, o frunză, un crâmpei de cer, un copilaş
trec umbre prin mine de timp, încă nu am venit
aştept o roată să se desfăşoare, fără drum
încălţările am uitat să le pingelesc, casa bunicii
mai are fusul vechi al pânzei în care încă
înfăşoar faţa trupului meu, nu am uitat
am o uliţă în priviri, pe care merg şi capătul
poate eşti tu, dar mă uit înapoi să văd unde sunt
începutul nu îl pot deşira, pentru că nu vreau să fiu trecut
am gustat paşii înainte de ai fi împlinit, mă doare
drumul are colţi de piatră ascuţiţi, privirile tale
le pun în sipetul inimii mele, ca primă iubire
te întreb încă odată de ce mai uitat, poate că
sunt trecutul amintirii mele, care astăzi
pe-o alee de plopi singuratici, poate a reînviat

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simţeam că sunt invincibil. Puterea mea era cea a unui uriaş. Cu siguranţă că Dumnezeu era alături de mine. Am distrus cu pietre cinci baruri până să pun mâna pe toporişcă.

citat din Carry Nation
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt acolo

nu pot capătul de cuvânt înnodat de timp să-l reţin
nici umbra lui să curgă prea încet pe-un non-destin
numerele se deşiră căzând invers şi descrescător
somnul nu este nici măcar o pistă pentru ca să zbor

caligrafia neagră cu alb înconjoară dimineţi ce zboară
somnul nu-i curs din gene şi nu vreau ca să mă doară
dunga prin uşă-mi crapă o dimineaţă-n zi necunoscută
sarea gândului, aburul amar, îmi este seva mea cea sfântă

nu-mi zgârâia inima, căci deja e negră şi o am grav rănită
nu vreau nici ceaşca cu negru-n alb să-mi stea ca mută
ridic piciorul şi talpa minţii încet păşeşte c-un ochi afară
vreau albul iernii sau cerul tău ce-n gând îmi zboară

strada mă loveşte, o sârmă ruginită lumina ea mi-o strică
o gropă se holbează şi-n oglinda ei, eu sunt albă rătăcită
un tropot surd din urmă aleargă şi-un nas şuierând strănută
deja sunt udă leoarcă şi pe asfalt, nebună, alergă-o turmă

cad pietre desprinse lovite în mine, maşinile mă tot zdrobesc
nu am aer, blocuri negre şi murdare în ochi ele greu lovesc
brusc totul dispare şi într-o lumină veşnică, eu odihnesc
din mine a rămas o idee şi-un gând de-al tău, ce se amăgesc

poezie de Viorel Muha (martie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sinuciderea lui Don Juan

În noaptea-n care Ea nu m-a mai vrut
Am înţeles că sunt un om pierdut,
Şi-n noaptea-aceea, chiar, m-am sinucis
Cu propria-mi legendă-n manuscris...

Dar când pe catafalc mi-au aşezat
Cadavrul de amant încornorat
Şi-am înţeles că faima mea de Don Juan
N-a fost decât un simplu titlu de roman,
M-am revoltat că marea nedreptate,
Ce mi se pregătea-n eternitate,
Mi-o consfinţea chiar laşitatea mea
Că n-am ucis-o mai întâi pe... Ea...

Şi-n timp ce zece popi mă prohodeau
Şi-o sută de femei mă blestemau,
M-am răsucit în lada mea de lemn
Şi-am înviat, ca şi Cristos... solemn!...

Şi-aşa,-nsoţit de popi şi de femei,
M-am îndreptat din nou spre casa Ei...
Dar când am dat cu ochii iar de Ea -
Femeia... tot pe mine m-aştepta!...

Şi, cum era firesc, ne-am împăcat!...
Iar popii-n cor au binecuvântat
Miracolul, că - deşi mort - eram tot viu,
Şi-n locul meu intrase Moartea mea-n sicriu!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e sete

trec nori
surzi
acoperişul capului
lasă ploaia să cadă încet
număr picăturile

din minte-mi coboară
frânghia
în apa fântânii din mine

cine ridică ciutura
apei
spre a nu-mi mai fi
sete de lumină?

poezie de Viorel Muha (iulie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă ignora niciodată

mă-asculţi, inimă, şi nu mă crezi
îţi spun să taci şi tu nu mă aştepţi
şi-mi spui mereu să nu uit, să nu gândesc
dar eu mereu te cert şi-ţi spun că nu-i îngheţ
că chiar dacă mi-e vântul cerul norul şi trecutul
rană-n tot şi tu încă-mi vrei să-mi spui cu gândul
că eu şi ea nu suntem timp ce zboară-n vultur
iar cuibul nostru-nchis în sufletul iubirii, celei dintâi
că nu-i vis încă de nebunii, te-nşeli tu, inimă, cea dintâi
iar dacă lacrima-mi de-i singură într-o pungă goală
de-i trup ce clipa vrea s-o ţină în fulg şi-n palmă
iar steaua roşie să-mi fie oglindă-n mac de roşu
îţi spun că la asfinţit şi-n răsărit, şi-n nopţi cu rouă
iubirea-mi este acolo-n ochii tăi, ce văd că plouă
şi este încă-n pleoape şi-n lacrimi ce privesc albastru steaua
iar să ştii că până când praful uitării va fi întors din timpuri
cortina eu încet o trag din infinituri, să adorm încet şi-n pleoape
să simt un vis în care te vreau să vii la mine, încă odată, tu, iubito

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strada

E o stradă lungă şi tăcută.
Merg prin întuneric şi mă împiedic şi cad
şi mă ridic, şi merg orbeşte, picioarele mele
călcând piatra tăcută şi frunzele uscate.
Cineva pe urmele mele calcă de asemenea, pietre, frunze:
dacă merg mai încet, el merge mai încet;
dacă fug, el fuge;
mă întorc:
nimeni.

Totul e întunecat şi nu există uşi,
numai paşii mei sunt atenţi la mine,
mă învârt şi mă tot învârt printre aceste colţuri
care duc întotdeauna la strada
unde nimeni nu mă aşteaptă, nimeni nu vine după mine,
unde urmăresc un om care se împiedică
şi se ridică şi când se întoarce şi mă vede spune:
nimeni.

poezie de Octavio Paz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!