Omul nu moare dintr-o dată. Încet, încet, i se închid ferestrele prin care priveşte afară. Uşa se deschide din ce în ce mai rar, spaţiu prin care aude lumea. Aerul nu mai intră în încăperea lui. Finalul! Omul nu mai este în acea încăpere. A plecat!

Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet

sete-mi este
sus curge surâsul tău
o picătură lasă să cadă, să-mi ardă gura
o umbră mă desenează prin tine
...
pe formele de ieri, pentru astăzi
a trecut timpul, nu am uitat
a închis uşă după uşă
încet, încet

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2012)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nefiinţă

pietre tocite de timp
prin mulţimi
încet ele trec
şi-n umbre se duc
greoi
în uriaş şuvoi

râul vieţii curge
pe străzi
iar eu mut
mă lovesc
de pietre de râu
care mă dor

clădirile se-ndoaie
în mine
şi plouă cu fum-cenuşă
în picături uriaşe
din propria-mi respiraţie
care mă sufocă

astăzi m-am trezit
şi-am constat
că am devenit
un aspirator uriaş
îmbâcsit
care pleacă încet
spre nefiinţă

poezie de Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din Toamnă

cad castanele şi butucesc pământul
sunetul unei păsări mărgineşte orizontul
în ecou prin văi de munţi îmi umblă gândul
frunzele se bulucesc, să-acopere pământul

strada se uită mirată, apusul încet apleacă soarele
şi-a-dună obosit-n poala cerului, grăbit şi-ncet el razele
atunci eu-nchid în mine dorul şi strig: priveşte!
acolo sus, e-o stea, care mă-aşteaptă-n cerul nopţii

şi-o frunză, uimită, în ultima ei zi când spre pământ se-ndreaptă
aude-un adio, şoptit, de la-a copacului bătrână mamă creangă
frunza suspină: a trecut frumos chiar dacă scurtă viaţa
şi totuşi ochii-mi zâmbesc, într-un târziu în lacrimă şi ceaţă

domol din vale vine carul, osiile scârţaie încet spre bătătură
din deal se aude-un câine, un coş în colţ de lună încet el fumegă
la masă sau adunat cu toţii, ca-ntr-un portret dintr-o pictură
din uriaşa expoziţie tabloul este privit de ochii ei, acum bătrână

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru fascism, lumea adevărată nu este lumea materială, superficială, în care omul devine un individ izolat de toţi ceilalţi, trăind prin el însuşi şi cârmuit de o lege naturală care, instinctiv îl face să trăiască o viaţă de plăceri egoiste şi trecătoare. Omul fascismului nu este decât naţiune şi patrie; o lege morală care uneşte indivizii şi generaţiile într-o tradiţie şi într-o misiune, suprimând instinctul de viaţă închisă în cercul restrâns al plăcerii, stabilind în datorie o viaţă superioară, liberată de limitele timpului şi ale spaţiului, o viaţă în care individul prin abnegaţie de sine, prin sacrificiul intereselor sale particulare, prin moarte chiar, realizează acea existenţă pur spirituală care face valoarea sa de om.

Benito Mussolini în Fascismul (1934)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care are trunchiul, voit îndoit, priveşte libertatea cerului uitându-se-n pământ!

Viorel Muha (iulie 2017)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea ce-i ruptă nu moare atunci, ci ne arată ce am făcut când începe să se ofilească, murind încet.

Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

A încerca prin votul tău să schimbi lucrurile în bine e ca şi cum ai încerca prin propria respiraţie să cureţi aerul prost dintr-o încăpere aglomerată. Nici respiraţia ta nu devine mai curată, nici atmosfera din încăpere nu devine mai oxigenată.

Dorian Furtună
Adăugat de Dorian Furtună
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor prin m(â)ine

Încet, tot mai încet,
în voia gândurilor,
prin iarbă,
prin fântâni,
prin răcori,
neîntâmplător,
oricât de ciudat ar suna,
de acolo încep să visez

poezie de Eli Gîlcescu (1 iunie 2016)
Adăugat de Eli Gîlcescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trimite-mi o zi

Trimite-mi o zi în care să vin,
O zi din lumeşti calendare
Pe unde iubirea nu moare
Şi este un vers din destin.

Trimite-mi o poartă prin care să trec
Uşor ca-ntr-o veche poemă,
Să-mi pun din iubiri diademă
Şi şal de lumini, mitul grec.

Deschide-mi încet o fereastră,
Va fi între spaţiu şi timp
Şi zeii vor scrie-n Olimp,
Legende cu dragostea noastră.

rondel de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Boala unui copac nu începe din vârf, ci de la rădăcină. Omul moare cand inima nu mai poate duce ceea ce organismul viciază, chiar şi prin ceea ce nu pare important, aşa şi un stat, o ţară!

Viorel Muha (septembrie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un român plecat afară

Rămân român plecat afară!
Cum să mă întorc în ţară,
Unde omul e lăsat să moară?
Omul e considerat o fiară,
Iar porcul, mare comoară.
Guvernul din România are
Grijă pentru zburătoare,
În timp ce românul moare.
El clădeşte bunăstare
Să crescă porcul mai mare.
Afară, ţara noastră-i de ocară.
Cum să mă întorc în ţară?
Nu domnilor, nu mă întorc!
Eu sunt OM, eu nu sunt porc!

poezie de Dumitru Delcă (9 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce trebuie noi să învăţăm de-a lungul zilei este să rămânem. Trebuie să te opreşti pentru a putea rămâne, dar rămânerea depăşeşte oprirea. Numai rămânând acordăm instrumentul prin care răsună sunetul Fiinţei, mereu prezente în adâncul nostru. Omul care rămâne intră într-un fel de linişte esenţială care formează ecranul pe care se proiectează Fiinţa prezentă în profunzimea lui. A rămâne înseamnă a învăţa să asculţi profunzimea. Când rămâneţi, este ca şi cum o perdea s-ar ridica sau ca şi cum un zid ar cădea. Un obstacol este depăşit şi, încet sau subit, te simţi o persoană diferită.

citat clasic din K.G. Durckheim
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Junk

dimineaţa începe cu un spam şi dintr-o dată senzaţia că trăiesc o zi falsă cu soare fals într-un bloc fals
mi-aprind ţigara deschid fereasta dintr-o dată străzile încep chiar din faţa blocului
senzaţia asta creşte în mine atât de mare încât la un moment dat cred că vrea să mă suprime

& privesc lumea printr-o fereastră deschisă cu toată încrederea că moartea poate fi tot o fereastră deschisă
dintr-o dată simt gust de sirop de vişine se propagă infinit în mine apoi pe străzi pe cerul întins peste blocuri
lumea capătă gust dulce acrişor văd o pereche de delfini albi înotând în aerul duce acrişor

& mă îndoiesc de fiinţa mea fiindcă mi-e mai la-ndemână decât să-l acuz pe dumnezeu
că îmi trimite dimineţi spam iar eu însumi aş putea fi un mesaj trimis oamenilor în junk mail
apoi am brusc o senzaţie de bine şi sunt sigur că în toate benzinăriile maşinile sunt alimentate
cu lapte că lumea îşi zâmbeşe în vitrine iar toate femeile au buzele rupte din cel mai dulce vişin

& lumea se uită în mine prin fereastra deschisă şi mă gîndesc că aşa a fost de la început
când omul priveşte în infinit şi infinitul priveşte în om

poezie de Leonard Ancuţa (16 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu este întâmplător. Trecutul determină prezentul şi prezentul viitorul. Omul este cel care trece prin toate acestea, alegându-şi calea, având liberul arbitru dat de Creator.

Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul se naşte mic, zbărcit, îndoit, nefericit şi tot aşa moare!

Viorel Muha (aprilie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nobil se compară şi se evaluează prin intermediul unei idei mai mari decât el însuşi; omul rău, prin cei care sunt mai jos decât el. Primul produce aspiraţie, al doilea ambiţie, forma prin care omul vulgar aspiră.

citat clasic din Joseph Conrad
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busuioc uscat

noaptea lăcrimează şi norii se agită
la o casă se închid ferestrele
şi se citesc mai departe stelele

vântul se trezeşte din somn şi flutură
satul deschide un ochi
nu merită mai mult zăpuşeala

mirosul de busuioc uscat
pătrunde prin odăile cu icoane
nu pot să dorm
ce frumos este să simţi aerul
cum te ridică-n cuvinte

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sentinţă la adevăr

Între adevăr şi minciună,
Există un gând
Care poate face lumea mai bună,
Sau să o menţină cum este acum, plângând.

Degeaba cerul este albastru,
Viaţa nu pare să fie roz,
Toţi parcă prevestesc dezastru,
Dar le pasă? Da, de un câştig la loz.

Natura moare încet,
Pământul nu mai rodeşte,
Ele nu pot fi lipite cu aracet,
Dar omul? Mai gândeşte?

Se aşteaptă o minune,
Şi pare că a venit,
Instanţa strigă: "Evaziune!!"
Şi puşcăria: "Bine ai venit!!"

Tentaţia e mare,
Când sunt goluri în stomac,
Dar se pare
Că acum o dau pe faţă, nu se mai prefac.

Uşa se deschide larg,
Ei intră pe rând,
Pahare de şampanie se sparg,
Dar doar în gând.

Vise americane,
Cu jointuri şi figuri,
Acum sunt spulberate,
Fiindcă trebuie să primească iarna, cu friguri.

O dorinţă, cerinţă aş mai avea,
Să vină odată Dumnezeu,
Şi să facă ordine pe aicea,
Că tare mai este greu...

poezie de Mircea Popişter
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coloana Infinitului

Respir încet
şi văd
se unesc în sânge şi trup
la Masa Tăcerii
sub blana mielului

Respir încet
şi văd
căzuţi sunt toţi
în strângerea de şarpe
măslinul singur
stă drept în noapte

Respir încet
şi văd
la ieşirea din grădină
trec prin Poarta Sărutului
plătind vama cu o ureche
şi treizeci de arginţi

Respir încet
îl văd
cară pe umeri lumea
în bici şi în ocară
ei nu mai sunt

Respir încet
şi văd
sunt toţi
suntem toţi
răstignim Coloana Infinitului

poezie de Relu Cazacu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecce homo

omul se smulge din neant
îşi scoate inima din piept
şi o aşază pe masă
o priveşte în ochi şi suspină
inima clipeşte şi toarce
îi arată cum să facă focul
cum să îl atingă şi cum să suporte

omul întinde mâna prin haos
găseşte sticla mov
toarnă totul într-un pahar cu picior
şi dă visele peste cap
ascultând un şlagăr la radio
se sperie
face copii într-o casă cu femeie
şi begonii în pervaz

omul îşi plimbă ochii
de jur împrejurul luminii
îi aruncă pe geam
aerul dintre ei întinde gâtul să vadă mai bine
afară ba e vară ba e iarnă
ba e război

omul se aşază în genunchi
pe stele, lângă inimă
o priveşte în ochi şi suspină
inima clipeşte şi tace
îl învaţă cum să stingă focul
cum să îl stingă şi cum să suporte

poezie de Corina Gina Papouis
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!