Întoarcerea zimbrilor

Fericite, mâinile mele merg spre închinăciune,
Vai! Îmi aduc aminte...
trandafiri roşii-purpurii au înflorit pe piepturile copiilor
când ai fost sfâşiată, Românie.
Trandafiri roşii-purpurii
pe mâinile, picioarele şi coasta lui Christ
când ai fost batjocorită...
Vai! îi aud încă pe bătrâni
cum plâng pe dinlăuntru cu chipurile schimonosite de durere...
Sfinţii noştri îşi amintesc...
Vor trebui multe bătăi de pleoape
până la tămăduirea luminii din altar.
Oh! Moldovă! Moldovă! altar al cuvântului celui mai trist.

Sub copitele cailor grânele s-au frânt,
în genunchi nu au căzut decât mărăcinii...
Zimbrilor le-au fost luaţi codrii,
rătăcesc şi acum prin jalea cuvintelor nemairostite.
Răni adânci se deschid în trupurile copacilor
picurând mir peste morţii noştri.
Moldovă! Zimbrii tăi ne privesc doar din steme,
ochiul lor înlăcrimat a ajuns gigantic
ca un gol în cele trei culori.

Moldovă!...
Tu, mamă,
în fiecare noapte îţi chemi copiii strigându-i
pe numele lor de taina şi moarte.
Te vor auzi odată,
din adâncul pământului sau al cuvintelor nemairostite,
într-o noapte de Înviere,
când Mântuitorul va sparge porţile întunericului
şi va prăda iadul.

Moldovă! Zăpada se împleteşte cu gândurile triste
şi se aşterne peste trupul tău ca o linişte...
Întoarcerea zimbrilor tăi
va fi Dumnezeiasca noastră Schimbare la Faţă.

poezie de Gavriil Stiharul din Hyperion (1993)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea lui Eminescu

Ciudată noapte simt că o să fie
şi-o să trăznească în dicţionar,
la noapte, în Moldova mijlocie,
se naşte Eminescul nostru iar.

A fost sortit să vină-n cea mai dulce
şi-n cea mai sfâşiată dintre ţări,
pleca-vor toţi ai zilei să se culce
şi-l vor primi strămoşii lui călări.

Aşa firesc se-ntâmplă nefirescul,
pământul nostru suferă adânc,
la Ipoteşti se naşte Eminescu
şi-n toată România mame plâng.

La noapte, dintr-un pântec şi o slovă,
se naşte steaua celor ce-au tăcut,
îngenunchez, în faţa ta, Moldovă,
şi mâna mult lovită ţi-o sărut.

De-atâtea ori, în vremuri, sfâşiată
ai fost, Moldovă, cum să spun nu pot,
dar Eminescu ce se naşte, iată,
în Doina lui, o să cuprindă tot.

Ciudată noapte, noaptea noastră mare,
o noapte cum a fost la început,
şi, de la Cernăuţi şi pân' la Mare,
pâraiele se-aud plângând în Prut.

În el tresare trist Moldova toată,
toţi fraţii-nstrăinaţi se regăsesc,
în el o inimă va şti să bată
acum şi veşnic, dorul românesc.

În Voroneţ s-a răsculat albastrul,
ca dintr-un cer fremătător de fraţi,
la noapte-n ţară va urca un astru,
se naşte El, Români, vă închinaţi!

poezie celebră de Adrian Păunescu (15 ianuarie 1982)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moldova, ţara mea de dor

Moldova, ţara mea de dor,
De cântec şi baladă.
Eşti ca o pasăre măiastră
Care cântă într-o livadă.

Cântă un cântec frumos
Despre un Voievod faimos.
Care a venit din ţara de jos,
Ca să fie oamenilor de folos!

Care a fost un domn viteaz şi mare,
El a apărat cu credinţă a tale hotare,
Ca tu Moldovă, să ajungi acum,
Să fii cea mai gingaşă floare.

O floare atât de frumoasă,
Cântată, iubită mereu,
Ca o casă mare,
Eşti ţara poporului meu.

Moldovă, dor nemărginit,
Eşti ca un strugure de poamă,
Plaiul meu prea mult iubit,
Unde m-a născut a mea mamă!

poezie de Vladimir Potlog (15 aprilie 2018)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Patrie...

O patrie nevinovată
De toţi cei plecaţi uitată
Strămoşi rămaşi de pază
La iubirea nestinsă... Rază
Un codru cântând a jale
De dorul stăpânei sale
Moldovă – zare nesfârşită
Câmpie de Dunăre iubită.

Privind, spre a ta fereastră
În zare de dimineaţă
Să vezi păsările ce zboară,
Să auzi a Moldovei vioară.
Căci aici de te-ai născut,
Câmpurile de i le-ai văzut
Inima iţi va cânta,
Iar sufletul îţi va dicta –
O iubire flămândă de patrie,
Un dor nesfârşit de meleaguri.
O, Moldovă tărâm ceresc
Stăpânit de grai ingersec.

poezie de Adriana Gheorghie
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Eminescu...

Când Eminescu se năştea
Pe plaiul tău, Moldovă,
O stea pe cer se aprindea:
Era o... supernovă!

madrigal de David Boia (17 februarie 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilării

Eram copii desculţi şi goi,
Trăind prezentul în natură,
Jucându-ne în iarbă şi noroi
Pe luncă sau în bătătură.

Am fost şi buni, am fost şi răi
Într-o Moldovă rătăcită,
Poznaşi şi plini de vânătăi
Copilărie tristă-fericită.

Eram în curte între animale,
Crescându-ne unii pe alţii,
Sau în grădină, între cereale,
Primind instrucţiuni sau observaţii.

Apoi ne-am răspândit în lume,
Foarte rar ne mai vedem,
Am rămas copii cu glume
Când ni le-amintim mai râdem.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume.

citat celebru din Mihail Kogălniceanu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scumpă ţară şi frumoasă
O, Moldovă, ţara mea!
Cine pleacă şi te lasă
E pătruns de jale grea.

catren de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiesc!

Sufletul meu,
un câmp de maci
înfloriţi,
striviţi de copitele cailor
ce mi-au trecut în galop
prin viaţă.
Le-au fost lăsate slobode frâiele
rănind şi iar rănind petalele
prin cuvinte şi fapte.
Iar el,
sufletul,
câmp însângerat la apusul soarelui,
ajuns altar de jertfă
şi-a pierdut scânteierea.
Doar fumegă,
semn că ar fi ars
cândva
precum soarele.
Din când în când
luminat,
mângâiat de poezie
cum luna îşi mângâie cerul,
primeşte strălucire de la cei
cu care îmi împărtăşesc
trăirile prin vers.
Dimineaţa,
petalele spălate de roua
cuvintelor voastre
îşi revin şi continuă
să trăiască
şi iar să trăiască!

poezie de Angelina Nădejde (16 ianuarie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea ultima unire

Vine mama să mă-ntrebe
de Grigore cel Vier
ţara asta iarăşi fierbe
supărată-i pân-la cer

Basarabia e tristă
şi Ardealul e tot trist
prostia din nou insistă
eu mă fac dar nu exist

Ce Moldovă şi ce ţară
ne înalţă şi doboară
Ţara noastră Românească
fără noi dar să trăiască

Că murind prin alte părţi
vom trăi cu-aceiaşi morţi

poezie de Costel Zăgan din Doine de (s)pus la rană (30 martie 2015)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină

Din cerul de lavă scânteie un fulger,
s-aşază peste beznă-ndurarea.
Cu chip neprihănit, palid, un înger
Pogoară-o stea pe-un muc de lumânare.

Se-mprăştie bezna cum se ridic-o ceaţă
Scânteia astrului aprinde încăperea:
Oh! Doamne, ce lumină şi dulceaţă
Transfigurează tainic chipul şi durerea!…

În patima Ta, Doamne, ceru-i mai aproape,
Sufletul e prohod şi întrebare,
Mir îmi adastă în gânduri şi pleoape
Când lacrimi picură din lumânare.

Trupul Tău, Hristoase, poposind în moarte,
Sub giulgiu odihneşte cu cântări preasfinte.
Pleoapa Maicii Tale din icoană se zbate
Cu aripi de porumbiţe istovite.

Îngerul bun îmi scutură durerea
La dumnezeiasca strajă spre dimineaţă.
S-aprind în altar lumini. E Învierea,
Lanuri de mâini se-ntind să ia Viaţă.

Hristos a înviat! Fii fără frică…
Troparele învierii se toarnă în lumină.
Moartea e-nvinsă. E Sfânta Duminică.
E Dumnezeiasca Liturghie Bizatină.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Săraca mea ţară bogată
De mulţi... prea mulţi... ai fost prădată
Se zvârcolesc în morminte morţii
Te laşi prădată de toţi hoţii.

Române tu... din neam străbun
Cum poţi ca să mai rabzi acum
Să vezi copii cum îţi pleacă
Slugi la străini... fără de soartă.

Ajunge... atâta minciună
Românii iarăşi se adună
Vrem să trăim în ţara noastră
Să muncim glia strămoşească.

Se schimbă mereu prim miniştrii
Iar noi ne amăgim... ca proştii
Promit salarii..... pensii mărite
Dar la raft... toate-s iar scumpite.

Şi atunci nu avem altă salvare
Ieşiţi cu toţi cu mic cu mare
Repuneţi ţara pe picioare
Să aducem copii de peste hotare.

Haide, Moldovă... Bucovină
În ţară să facem lumină
Să punem ţara pe picioare
Nu să vărsăm lacrimi amare.

poezie de Mirela Tufişi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zimbrii

Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Îngenunche timpului-ieri.
Vuieşte pământul sub copitele lor,
Gânduri se-ascund, plâng şi dor...
Închid ochii... Înnouratele pleoape
Plutesc peste ale clipelor ape.
Nuferi îndepărtaţi inundă zarea pustie...
Muguri de păpădie.
Tăcere apoi... aceeaşi cenuşă.
Plouă peste frunţile pudrate cu rouă.
Inorogi scormonesc
În schiţa pământului-mâine
Un alt colţ de prezent....
Amazoana luminii aruncă
Ca un văl de mireasă,
O mătasă albastră...
Se-ncinge cu brâul curcubeului-tată.
Ce zi minunată!
Este o zi sau este numai un vis?!
Zimbrii pădurilor prăfuite
De aducerile aminte
Au adormit...
Stânci şi râpe adânci
Şi un singur uliu cu chip de om,
Suferind de nesomn.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cele mai frumoase mâini sunt mâinile mamei.
Mâinile cu care şi-a mângâiat cu mândrie şi iubire burtica, atunci când erai încă în pântecele ei.
Mâinile cu care te-a ţinut în braţe, cu care te-a mângâiat, te-a spălat, te-a îngrijit şi ţi-a pregătit hrana.
Mâinile de care te-ai sprijinit când ai făcut primii paşi din viaţa ta.
Mâinile cu care şi-a şters lacrimile atunci când a fost îngrijorată, când i-a fost teamă, când s-a bucurat de succesele tale, când ţi-a simţit lipsa,... când ai rănit-o cu vreo privire rece sau cu vreo vorbă nemeritată...
Mâinile cu care ţi-a alinat durerile, temerile şi cu care ţi-a dat curaj şi forţă să mergi mai departe.
Mâinile cu care ţi-a dăruit tot ceea ce a avut mai bun.
Mâinile cu care a muncit neobosită pentru tine, cărând greutăţi, îndurând asprimea gerului, răni şi dureri.
Mâinile cu care ţi-a deschis uşa de mii de ori.
Mâinile pe care şi le împreunează într-o rugăciune trimisă cerului pentru tine...

poezie de Irina Binder
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsuri migdalate

Am uitat de mult cum araţi,
ultima oară-nu-mi mai amintesc când şi de ce-
te-am aşezat pe tine, iubire
în camera amintirilor roz,
mi-ai zâmbit....
peste noapte surâsuri migdalate
ţi-au atârnat o clipă de pleoape.
Credeam c-ai să m-aştepţi să revin,
să te iau de mână şi să renastem departe.
Acum... e târziu... prea târziu,
camera roz e pustie... tu nu eşti.
Am deschis alte uşi, alte fereşti,
tu nu eşti...
În camera albă
ninge cu flori de cais
peste amintirile mele moarte demult...
tu nu eşti.
În camera verde e linişte...
încolteste o noua amintire,
am zăbovit o clipă
să o aud crescând...
Dar nu e a ta,
tu nu mai eşti,
îmi mai amintesc doar în noapte
surâsurile migdalate
ce-ţi atârnau tăcute de pleoape.

poezie de Mariana Pancu
Adăugat de Carla Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasc zimbrii în Siberia

Apa Prutului e amară
Miere a fost odată
Lacrimi de zimbri zac îngheţate in Siberia
Mihai, Ştefan, Cuza-şi mai sapă încă odată groapa

La Oituz şi Mărăşesti piepturile s-au dezvelit degeaba
Lupul dacic numai urlă e mut ca o biserică fără cloptniţă
Caută zimbri gropi de oase cu copita
Vânaţi de o roşie ciumă

Doinesc cu jale după Ştefan, Tighina, Cetatea Albă
Papagali noştri se cred vulturi
Se pricep doar să pupe....
Pasc zimbrii în Siberia Basarabiei iarbă amară

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamă, Românie mare

Bat clopote în depărtare, vestesc reîntregirea,
A neamului român, pe veci UNIREA,1 Decembrie e ziua.
O singură ţară, ROMÂNIA şi mamă a toţi românii,
Dinspre Abrud, încă se simte a Iancului chemare, vie.

La Alba vin cu mic, cu mare, în suflete purtând cu toţi
Aceeaşi unica dorinţă sfântă, unirea să înfăptuiască.
De la Alba, la Avrig, de-a României drag, să-înfăptuiască,
Hotare sigure şi pace, a noastră ţară să-înflorească.

S-au reunit la Blaj, provinciile toate, ca să semneze azi,
Unirea Moldovei cu Ţara românească pe vecie.
Acolo s-a născut a noastră, mamă ţară-România
Cu viersuri dulci, cu oameni bravi şi vorbe de iubire.

La mulţi ani români din orice colţ de ţară şi de lume
Încingeţi a unirii horă, prindeţi-vă strâns de mână.
Sângele în vene fierbe, vorbim toţi acelaşi glas,
Moldovă tu eşti altoi, pentru o mare Românie.

Unirea tuturor, sub acelaşi steag străbun, e tricolorul,
Ce-a fluturat mereu cu stoinicie, din veacurile adânci...
Un singur ideal avem în cuget, unirea tuturor,
De la Bălţi şi de pe Prut, glas de fraţi se-aud strigând.

Dumnezeu, bate la uşi şi ne-întreabă azi pe toţi,
Ce-am făcut cu libertatea, moştenită din străbuni?
Tu române, ai dus greul, peste umerii tăcuţi...
Azi deşteaptă-te române, că vei deveni supus.

Tu popor înalţă capul, cine ai vrea să te trezească
Din această amorţire, de-aia au luptat străbunii?
Oare azi nu vă mai pasă, viaţa pentru ţară-au dat,
Să trăim în libertate, nu cu jugul pe grumaz...

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răsăritul ploii

Rădăcinile scot sunete ciudate
cresc din pamant şi peste tot e umed.
La răsăritul ploii curg şuvoi urmele de ape.
De curând potopul se-nşiră pe-o pagină de carte.
Desenate, valurile păreau pălării întoarse
către est... de unde se scurge pe mâini
atâta fluid albastru şi de unde trupurile norilor
se-nfioară la fiecare palpare a cerului
cu roiuri de gânduri aruncate pe cer ca stele
într-o noapte neagră, neagră şi-atât de aproape
de ce am fost odată umbre la-nceputuri?
Scândurile porţii se aud scârţâind şi doar
găurile amintesc că timpul se strecoară
prin fiecare fărâmă a fiinţei atât de învechite
ca un fir de aţă care se rupe la prima
durere mai aproape de nodul încă nedezlegat
al destinului.
Îngerii se-adună pe cale ca fluturii albaştri
în jurul gurii de apă risipită pentru o fotografie
înrămată de retină şi poate c-o flacără
deznodăm iar şi iar cuvinte încrucişate
desenate pe-un trotuar într-o zi a copiilor
atât de departe de ceea ce am fost şi noi
odată...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu o durere de moarte

fugărit de femeile cu mâinile lungi
mă pot ascunde în zgârcenia cuvintelor
pot mărturisi liniştit păcatele întâmplate
modul nevinovat cum am căzut
pot sta locului fără priviri agresive
şi să trec pe lângă prăpastie după o beţie

nu mă mai ademenesc picioarele lungi
nu mai am greutăţi aşezate pe umeri
şi spaime de ce scap printre degete
pot călători cu nepăsare în lumea femeilor
insensibil şi orb prin partea lor de întuneric

respirăm cu toţii porii clipele uitării
distilăm strop cu strop licoarea mândriei
şi o bem ca pe un sirop de tuse
fără să ne aşteptăm la un efect imediat
ori la o inutilă bucurie efemeră

ne plimbăm fiecare prin gânduri singure
ca o noapte pe ferestrele blocurilor
ne lovim ziua de aceleaşi monotonii
până când simţurile nu mai suportă
şi erup
dormim în măduva lor albă
cu o durere de moarte
o eroare fuga de stavile

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (16 ianuarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte de noapte

la naştere o ursitoare
cu părul roşu din câlţi
m-a blestemat să bântui
fantomă rea după moarte
şi de un timp năpăstuiesc
noapte de noapte

nu te întrista nu plânge
nu e chiar atât de rău
de cele mai multe ori îmi place
şi zburd şi râd în hohote
peste flăcări peste ape
noapte de noapte

doar că acum
e lună plină şi mă strigi
şi palmele mele
în gheare se prefac
dinţii în colţi fioroşi
plini de sânge
iar ochii în lasere
flăcări sângerii
şi-mi e frică că ai să te sperii
c-am să te pierd
şi deja am plătit prea mult
şi timp numai e
dragostea mea lumină lină
ascultă-mi şoaptele
ce ţi le aduc la urechi
noapte de noapte

respiraţia noastră
ca nişte nori argintii şi reci
rămâne suspendată în aer
ca o statuie de gheaţă fumurie
noapte de noapte

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară târzie

Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugară,
vara târzie-a pus capăt grăbitului zbor.
Parca văd cum plecai pe nisip – strigau,
strigau şi piereau în septembrie mâinile tale.

Nu mai ştiu ce-a urmat după tine.
Poate un gol, poate păsări sau vânt.
Te-am chemat încă mult timp şi nimenea nu-mi răspundea,
până când într-o noapte a răspuns pentru tine zăpada.

Ar fi fost să te uit ori să-mi spun
ca-ntâlnirile noastre n-au fost decât visul grădinii aceleia,
că volutele sânilor tai nu erau decât umbletul lunii prin apă,
surprins de un tânăr.

Dar vara de câte ori trece şi tremură-n zare
din nou bănuindu-se toamna cu capul tău roşu,
văd iarăşi nisipul acela, văd iarăşi cum pleci - şi strigă,
strigă pierind în septembrie mâinile tale.

poezie clasică de A.E. Baconsky
Adăugat de CristiB
Comentează! | Votează! | Copiază!