Când tata s-a hotărât să moară

Cu nori cerneşte zarea amurgu-nvineţit,
Abraş se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă şi vag cam plictisit -
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.

Se-nvârte prin ogradă, firav şi gârbovit,
Încet frecându-şi barba ţepoasă şi căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher dar mucalit -
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.

La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare:
„Ca toate din ogradă, s-au şubrezit un pic...”
Şi apoi rosteşte alb, cu ascunsă disperare:
„De acuma, însă, mie – nu-mi trebuie nimic...”

Sub norii de cenuşă, stă tata-nţepenit
Şi tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Şi-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generaţii, într-o zodie nefastă.

Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire ţintind, parcă, în gol...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas -
Cu el se stinge-o lume – sub veac nepăsător.

S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz şi nesimţit –
Aşa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa grăit-a tata...

... Şi, dintr-odată, tata, îmi spune – fără glas –
Căci gândul său, în creier, uşor mi-se prelinge:
"Băiete, viaţa asta, e-un chinuit popas –
În care nedreptatea, de când e lumea-nvinge..."

Şi îmi mai spune tata, cu glas neauzit –
Ce mintea mi-o coboară din prea deşartă slavă:
"Băiete, în viaţa asta, doar banul nemuncit
Deschide orice uşă – căci lumea e bolnavă...

Bolnavă de avere, de pizmă – de-orice vrei,
Căci calcă pe alături – pân' va călca în gol...
Ajungă, însă, zilei, doar răutatea ei –
Tu planuri chibzuieşte – gândindu-le domol;

Nu plăsmui iluzii – deşertăciune-i tot -
Nu-i viaţa cale dreaptă – ci drum pietros şi greu...
Mândriei pune-i, straşnic, căpăstru peste bot –
De vrei să fii prieten cu Bunul Dumnezeu..."

... Aşa grăit-a tata – cu glas neauzit –
Doar mâna tremurândă, ducând-o către tâmplă...
Privesc bătrânu-acesta, de muncă tăbăcit,
Senin privind la toate, ce-n juru-i se întâmplă.

Stăm, amândoi, pe prispă – eu gând cutremurat,
El - o statuie vie, de vremuri nesmintită...
Îi mângâie o rază obrazul ars, ridat
Şi un surâs-i adie pe faţa obosită...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

Astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între tată şi fiu
nu o să întreb nimic despre cei
care se vând pentru câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata... s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi suspina

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă mama e acolo şi mă priveşte de sus
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu mai am pe nimeni şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au fost cândva pe-aici

e târziu, Doamne!
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume din Volumul: Temniţa de sub rană
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca între Tată şi Fiu

astăzi tot ce vreau Doamne e
să stau de vorbă cu tine
ca între Tată şi Fiu
nu o să întreb nimic
despre cei care se vând pentru
câţiva bănuţi şi
nici despre lucrurile care nu există
dacă ţi-aş cere să-mi spui
de ce mor oamenii
mi-ai răspunde
că sunt muritori
dacă te-aş întreba de ce
nu-i înveţi să moară
mi-ai răspunde că tu
le-ai dat viaţa
şi că
viaţa trebuie să-i înveţe
când şi cum...
dar cu tata ce-ai avut?
s-a dus într-o dimineaţă devreme
să stea de vorbă cu tine şi
nu s-a mai întors
de atunci mama
în fiecare zi
îşi punea şorţul
şi-i gătea de prânz
ochii îi erau ca doi nori încărcaţi
din când în când îşi ştergea fruntea
brăzdată de griji şi lăcrima
prin colţul buzelor apăsat de durere
scăpărau milimetric cuvintele care ne făceau fericiţi
" vine tata, s-o fi dus ca să vadă ce-o mai fi pe dincolo",
apoi îşi cufunda capul în pumni şi lăcrima

ai mai îmbătrânit şi tu şi tata
aţi spart cerul şi prin crăpătura aceea
ne priveaţi chiorâş până în ziua aceea
în care mama a adormit pe prispa de pe care
îşi împreuna mâinile şi te ruga să ai grijă de noi
cu siguranţă sufletul e în mâinile tale
dar tata?
de ce nu mă strigă tata?
nu am alţi părinţi şi nici prieteni pe aproape
am mai îmbătrânit şi eu
timpul s-a aciuit în crăpătura prispei
e doar un semn
ştiu că
tata şi cu mama au trecut pe aici

e târziu
ţine-mă pe genunchi în seara asta
şi lasă-mă să o văd pe mama
e tot ceea ce vreau

nu trebuie să mă înveţi să mor
tata sau poate mama au o datorie
mai veche faţă de tine

lasă gestul meu să acopere totul
asta-i tot ce vreau,
Doamne!

poezie de Teodor Dume (2017)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

CXXXIV

Nu am de ce să lupt şi nu am pace,
mă tem şi sper şi ard şi sunt de gheaţă,
fiinţa-mi zboară-n cer, în ţărnă zace,
îmbrăţişez, nimic nu am în braţă!

Stau pentru ea închis, ea însă tace,
nu-mi scoate lanţul, nici nu mi-l agaţă,
Amor încurcătura nu-mi desface:
nu mă vrea mort, nici nu mă vrea în viaţă.

N-am glas dar strig, n-am ochi dar am vedere,
urându-mă iubesc pe alta foarte,
cer moartea, cer şi ajutor, dau veste.

Şi râd plângând, iau hrana din durere,
sătul de viaţă şi sătul de moarte.
Şi de la voi vin, Doamnă, toate-aceste!

sonet de Petrarca, traducere de C.D. Zeletin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poarta înspre mama

câteodată mi-e dor de
zilele în care
bâjbâiam prin pădure cu tata
cineva scrijelise pe un copac numele Ana
scoarţa lăcrima cu precizia unui ceas
tata mă ţinea strâns de mână şi parcă
vorbea cu Dumnezeu
când m-a atins
în inima mea
s-a cârcit o durere,-
singura poartă înspre mama

fără să ne atingem
trecem unul prin celălalt apoi
ne hrănim din zilele rămase

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul: Mamă, pregăteşte-l pe tata! Am picat la examen!
Mama: Tata a aflat şi e deja pregătit! Pregăteşte-te şi tu!

replici
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Telefon peste moarte

În lumea numelor străine,
Mă simt, şi eu, un străinez,
Iau telefonul lângă mine
Şi n-am ce număr să formez.

Trăiesc, fără speranţă, drama
Că neamul meu, acum, e frânt,
Mi-e dor de tata şi de mama,
Dar nu au număr, la mormânt.

De convorbiri cu ei sunt gata
şi în necunoscut mă zbat,
îi sun pe mama şi pe tata,
Dar crucea sună ocupat.

Au numere secrete parcă
Şi aparatul n-are ton,
Deodată aflu şi tresar că
Nici moartea n-are telefon.

Mi-e dor de voi, părinţi din moarte,
Cu lacrimi bine vă cuvânt,
Şi uit că aţi plecat departe
Şi n-aveţi roaming, sub pământ.

Formez un număr, oarecare,
Întreb precipitat de voi,
Dar ştiu că mort e cel ce moare
şi nu mai vine înapoi.

Şi, vai, de-atâta timp încoace,
Vă chem şi-n visuri, să v-ascult,
Dar iarba pe morminte tace,
Cu număr desfiinţat demult.

Şi, dacă o să ţinem minte,
Probabil, când o fi să mor,
Am să vă caut în morminte,
Pe-un număr de interior.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (10 iulie 2007)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitarea din vis

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată
bătând din copite în pragul de lemn
dar vântul, rotindu-se loc, deodată,
le taie elanul c-un aspru consemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare
trecând peste mine pe aripi de dor
scăldate-n parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară
la margini de visuri venite ad-hoc
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă-aşteptam din trecut să revii.
Dar vântul rămas în polatră pe loc,
purtând neuitarea desprinsă din vis,
şoptea că trecutul pe care-l invoc
rămâne la poarta tăcerii proscris.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brav boboc

În plină vară
Un prim boboc
La repetiţie
Timpul îndeamnă.

Şi-n miez de iarnă
În zori de zi
Avea s-apară
Un alt boboc.

I-am pus pe frunte
Coroana râvnită
Cu gândul şi fapta
De mine şi tata.

Globul de aur şi-nţelepciune
Nume, prenume trec de la tata
spre vremea ce vine!

poezie de Constantin Iordache din Fereastra magică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemă albă cu mama şi tata

Lama vibrândă a unui verde stilet,
Străpunge nervos şi năvalnic lumina,
Sângele alb se scurge, pe-o rază, încet,
Suspină şi plânge, amarnic, hermina...

Căţelul pământului, vai, latră la lună,
Izvoare de lapte clipocesc în albul eter,
Printre mestecenii albi, un cerb îmi adună,
Floarea Reginei Maria, din alb Lerui-Ler.

Îl văd pe Tata, febril, răsucind o ţigară,
Din tabachera-i strălucind în lumină,
Alături de el, ca o fantasmă solară,
E Mama, aievea, îndeajuns de senină.

Amândoi îmbrăcaţi în mantii bogate,
De-un alb delirant, îngeresc, de sulfină,
Vrăjit i-am spus Tatii: Salut, Majestate!,
Năuc, i-am spus Mamii: Servus, Regină!

Deodată, în faţă-mi, se clatină Cerul,
Mai alb ca petala de suavă brânduşă,
Iar Mama şi Tata, dizolvându-şi misterul,
Coboară-n Regatul lor alb de cenuşă!

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamnă târzie

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată
bătând din copite în pragul de lemn
dar vântul, cu frâul său aspru, deodată,
le taie elanul c-un simplu îndemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare
trecând peste mine pe aripi de dor
scăldate-n parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară
la margini de visuri rămase în joc
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă-aşteptam din trecut să revii.
Dar vântul ajuns în polatră ad-hoc,
purtând neuitarea desprinsă din vis,
şoptea că trecutul pe care-l invoc
rămâne la poarta tăcerii proscris.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

A nins...

A nins albastru peste cetăţuie
Şi-i atâta pace între ziduri reci,
Dinspre amintire ţipă-o cărăruie,
Desenând în mine tolba cu poveşti.

Omul de zăpadă a pornit a râde,
În ogradă, tata ne priveşte trist,
Parcă-i împrumută albul un cărbune
Şi-mi descalţ privirea pe un prag de vis.

Fulgii-n dansul lumii se rotesc uşor,
Sania se-nvârte ca o balerină,
Şi-n fragilitatea unui aspru dor,
Iarna-şi cerne rostul, fără nicio vină...

poezie de Alina Florica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea unei vulpi cu coajă

Am ales copacul
Am luat vulpea
eu de picioare, tata de bot!
Eu trăgeam spre mine
Tata spre el
Copacul spre sine!
Eu râdeam
Tata râdea
Copacul ne ridica buzele!
Eu cu tata
Vulpea
Copacul trântea!
Eu cu copacul
Tata cu mine
Vulpea murea!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un brav boboc

În plină vară
Un prim boboc
La repetiţie
Timpul îndeamnă.

Şi-n miez de iarnă
În zori de zi
Avea s-apară
Un alt brav boboc.

I-am pus pe frunte
Coroana râvnită
Cu gândul şi fapta
De mine şi tata.

Globul de aur şi-nţelepciune,
Nume, prenume, trec de la tata spre vremea ce vine!

poezie de Constantin Iordache din Buchet de ghiocei pentru femei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima de mama

Inima de mama, inima de tata,
cade stea din ceruri rosu fulgerata.
Inima de tata, inima de mama,
cade iara frunza codrului de-arama.
Toamna obosita, toamna zbuciumata,
inima de mama, inima de tata.
Iarna-nzepezita, crunta ca o vama,
inima de tata, inima de mama.
Grea, tot grea, de piatra
noaptea peste vatra;
cainele pandeste
luna si o latra.
Grea, tot grea, de hume
noaptea peste lume;
glontele pandeste
inima anume.
Inima de mama, inima de tata
A trecut o viata ca o clipa, iata
Inima de tata, inima de mama
Doua doruri stranse nod intr-o naframa.
Dincolo de noapte,
dincolo de vant
clopote albastre
se aud batand.
Dincolo de ploaie,
dincolo de dor
se intorc copiii
la parintii lor.

poezie de Dumitru Matcovschi
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitarea din vis

Se lasă-nserarea şi focul din vatră
pictează cu umbre poveşti pe tavan,
rafale de vânt rătăcesc prin polatră
cu caii-nhămaţi la un mitic rădvan.
I-aud cum nechează la uşa-ncuiată,
bătând din copite în pragul de lemn,
dar vântul, rotindu-se-n loc, deodată,
le taie elanul c-un aspru consemn.

Şi parcă aud din trecut o chemare,
trecând peste mine pe aripi de dor,
scăldat în parfum de cireşe amare
rămas în memorii neşterse de zbor.
A fost doar o clipă ivită spre seară,
la margini de visuri venite ad-hoc,
când doru-ncepuse să cânte afară
prin fanta tăiată-ntr-un magic ghioc.

Simţeam că-l alungă o iarnă haină
ascunsă sub mantii de nori cenuşii,
întinşi fără margini pe bolta senină,
când încă voiam din trecut să revii.
Dar vântul iesind răzvrătit din polatră,
cu trupu-i fluid alergând spre abis,
striga peste umăr, cu-o voce speriată,
a fost doar un vis... rătăcind peste vis!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuie ruginite

Ziua întâia

Vin ciorile pe crengile căzute
şi umbrele prin curte se-ndesesc,
în poama acră-a mărului creţesc
briceagul tatei singur se ascute.

Ulucile din garduri stau să cadă,
iar cuiele din babe-au ruginit,
îl văd pe tata stând nedumerit
pe banca învechită din ogradă.

L-aud că-njură foarte supărat
de luna măsii-n cerul cristalin
căci zidurile toate s-au surpat
când a vorbit la megafon Stalin.

Ziua a doua

De azi de dimineaţă îndrept cuie –
le-am scos de ieri din gardul prăbuşit,
l-aud pe tata înjurând mâhnit
de cerul măsii stors dintr-o gutuie.

Întreb de cuie noi, neruginite,
şi de uluci de brad, că sunt mai moi,
dar tata pomeneşte de-un altoi
ce-mi va opri cuvintele rostite.

Şi supărat se-ndreaptă spre grădină
să dreagă gardul rupt lângă anin –
din când în când se-aude în surdină
înjurături slăvindu-l pe Stalin...!

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume pierdută

O lume de mistere şi visuri ne-mplinite,
O lume de durere şi lacrimi risipite...
O lume-ncrâncenată ce zace în război,
Care trăieşte azi, dar moare-ncet, cu noi.

E lumea ce ne ţine, ne ştie şi ne doare,
În care răsar stele şi înfloreşte-o floare,
În care păsări cântă pe ramu-nmugurit
Şi-n care primăvara, se pare, n-a murit.

E lumea ce se stinge încet, fără să ştim,
În care totu-ngheaţă, iar noi nu mai iubim.
E lumea ce devine, încet, mult mai străină...
Iar pentru toate astea, doar noi suntem de vină.

O lume ce se pierde de-atâta nepăsare
Şi care-i rătăcită în noapte şi-n uitare...
O lume pregătită să dea ultima luptă,
Dar, fără să regrete, mai pierde o redută.

poezie de Cristina Ghindar Greuruş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Haide, mama, haide, tata

Haide, mama, haide, mama, hai
Niste liniste sa-mi dai,
Haide, tata, haide, tata, hai
Niste liniste sa-mi dai.

Haide, mama, haide, tata,
Mai priviti-va o data
Si, pe urma, daca-i bine,
Sa ma faceti tot pe mine.

Mi-ati dat suflet, mi-ati dat nume,
De cand sunt si eu pe lume,
Mi-ati dat multe si de toate,
Dar si zbucium peste poate.

Buna ziua, noapte buna,
Separat si impreuna,
Dar si buna dimineata,
Dragii mei, mai dragi ca viata.

Cand mi-e jale, cand mi-e teama,
Ma gandesc la tine, mama,
Cand mi-e viata tulburata,
Ma gandesc la tine, tata.

Haide, mama, haide, tata,
Mai claditi-ma o data,
Fara nume si avere –
Numai liniste v-as cere.

Nu-mi ajunge tot ce este,
Caut vesnic o poveste,
Un ochi rade, altul plange,
Pe-amandoi va port pe sange.

Ca nici unul n-avem parte,
De la nastere la moarte
De o viata linistita –
Frunza-n plop mereu se- agita.

Inapoi la tine ia-ma,
Sa ma stergi de lacrimi, mama,
Lasa-ti mana sa ma bata,
Sa ma – nveti cu viata, tata.
Bune, rele-amestecate,
V-ati obisnuit cu toate.
Creste noapte, creste iasca
Pe iubirea pamanteasca.

Bate vantul dinspre viata,
Si eu lacrimi simt pe fata,
Dinspre moarte bate vantul,
Lacrimeaza si cuvantul.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (a doua ediţie, adăugită) (2007)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă junelui de negru

E-atâta negru-n jur deodat'!
Doliu parcă-i peste lume.
Chiar şi în noi s-a-ntunecat.
În rest e fum şi foc, genune...
E-o noapte fără de sfârşit,
Un doliu fără margini, plâns
Şi în tăceri s-au arcuit
Iubirile ce s-au ascuns.

E-atâta negru-n jur deodat'!
Un june pe un cal în spume...
Povestea lui s-a terminat
Când s-a creat această lume.
Înger din alte-mpărăţii
Dorinţa-n hăuri te-a purtat
Şi fost-ai pedepsit să fii...
Şi fost-ai înger alungat...

Doliu parcă-i peste lume,
Timpul parcă s-a oprit,
Din mormintele comune
Morţii-îngeri au ieşit.
Sfat sub crucile de piatră,
Plâns sub crucile de lemn,
Căci la dreapta judecată,
Judecată dreaptă-avem.

Chiar şi în noi s-a-ntunecat.
Teamă şi temeri, resemnare...
Se-alege drept de vinovat
Şi-ntunecarea strânge, doare.
E cerul cimitir de cruci
Şi-şi poartă crucea fiecare.
Oh, om, n-ai unde să te-ascunzi!
Acum ţi-e ultima salvare...

În rest e fum şi foc, genune...
De-acum sunt numai două căi.
Pe care vrei să pleci anume?
Ce drum vom lua şi eu... şi voi?!
În cer o dreaptă judecată...
Şi pe pământ, la fel va fi.
Tu-ţi iei pedeapsa meritată
Şi nimeni nu va mai muri.

E-o noapte fără de sfârşit,
Se-alege grâul de neghină.
Cel trist şi cel nefericit,
Cel drept, de cel ce poartă vină.
Aici, în lumea de popas,
Am stat datori întru iertare.
Acolo, fiecare ceas
E doliu, taină, resemnare...

Un doliu fără margini, plâns,
Golgotă, lacrimă, durere,
O cruce toţi avem de dus,
Dar azi, cereştile însemne
Te cheamă. Drepte judecăţi
Şi-o lege, cea dumnezeiască,
Să pleci din doliul negrei nopţi
Către lumina-adevărată.

Şi în tăceri s-au arcuit
Şi voci şi suflete deodată,
În noaptea fără de sfârşit
Se-aşteaptă dreapta judecată.
Tăceri şi fum... cohorta ta
Se strânge iar în lanţuri grele.
Poem de diavoli, nu uita:
În luptă unul singur piere!

Iubirile... ce s-au ascuns,
Azi au înmugurit deodată.
Zâmbesc copiii care-au plâns
Au mamă azi şi fraţi... şi tată.
Cei ce în simple judecăţi
Au călcat totul în picioare.
Desculţi, plângând, strigă la porţi,
Zadarnic caută iertare.

Iubirile... ce s-au ascuns
Şi în tăceri s-au arcuit,
Un doliu fără margini, plâns,
E-o noapte fără de sfârşit.
În rest e fum şi foc... genune...
Chiar şi în noi s-a-ntunecat.
Doliu parcă-i peste lume,
E-atâta negru-n jur deodat'.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!