Când tata s-a hotărât să moară
Cu nori cernește zarea amurgu-nvinețit,
Abraș se zbate vântul, cu scâncet de vioară...
Sătul de-atâta muncă și vag cam plictisit -
Așa, deodată, tata, s-a hotărât să moară.
Se-nvârte prin ogradă, firav și gârbovit,
Încet frecându-și barba țepoasă și căruntă...
În ochi îi joacă-un licăr stingher dar mucalit -
De-ai crede, bunăoară, că s-a gătit de nuntă.
La gard, încearcă parii, cu-n gest de alintare:
Ca toate din ogradă, s-au șubrezit un pic...
Și apoi rostește alb, cu ascunsă disperare:
De acuma, însă, mie nu-mi trebuie nimic...
Sub norii de cenușă, stă tata-nțepenit
Și tot amarul toamnei pe umeri îi adastă
Și-n minte-mi vine gândul, că-n lume s-a ivit,
Ca-atâtea generații, într-o zodie nefastă.
Sub bolta împietrită stă tata, fără glas...
Cu albastrul din privire țintind, parcă, în gol...
La margini de mileniu, e-un semn de bun-rămas -
Cu el se stinge-o lume sub veac nepăsător.
S-a-ntunecat... văzduhul, de ploaie-i pregătit...
O stranie durere m-a împietrit în seară;
Sătul de veacu-acesta ursuz și nesimțit
Așa, deodată, tata, s-a hotărât să moară...
poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.