Descântec la vămile văzduhului

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare
lacrimi de ceară,
fiţi până diseară,
fiţi pân-la chindie
când ziua e-n genunchi
şi urcă seva-n trunchi
spre luna-argintie
ca o păpădie,
când scutură luna
pe câmpie bruma,
păru-i despletit
revarsă argint,
boabe descântate
pe câmp lăcrimate.

Pe la cântători,
cu ciutura-n zări,
când peste izvoare
plouă cu soare,
spicele răsună
de argint de lună,
eu secer secară
şi o duc la moară,
şi curge făină,
o cern în lumină,
şi-o ud la izvor,
cu apă de dor,
şi o coc la foc,
şi-o scot la soroc,
şi-o împart la fire,
pentru pomenire,
să-mi fie pomană
când trec printr-o vamă,
unde mă aşteaptă
să o dau ca plată
pentru a mea vină
îngeri de lumină

Pământul de jale
plânge cu izvoare,
spre pleoapă-şi revarsă
jalea strânsă- casă,
când cel la soroc
nu are noroc
şi când cel drept moare
fără lumânare,
când la priveghere
ceru-i gol de stele,
când banul de- aramă
nu se dă ca vamă.

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare,
eu vă descânt iară,
descânt de secară,
descânt pentru moară,
să curgă faină,
s-o cern în lumină
şi-n ochi de fântână
cu argint de lună,
şi-n ochi sfânt de har,
de agheazmatar,
să o frământ pită
pentru a mea ispită,
s-o frământ busuioc
pentru al meu noroc,
să o frământ cale
pentru-a mea plecare,
s-o frământ aramă
pentru a mea vamă.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântecul argintului

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
cu ramuri de ploaie,
cetină văpaie,
cu fire de lună,
ţesute-n cunună
la o mânăstire
dintre cimitire
să cobori pe-o scară,
să cobori comoară
până la răscruce,
unde stă pe cruce
Dumnezeul veşnic
luminat de-un sfeşnic,
unde stă cu taină
pe lemn de icoană
Preasfânta Marie,
a mea vistierie.

În casa-n ruină,
unde nu-i lumină,
păsările morţii,
în puterea nopţii,
ciugulesc din viaţă
până dimineaţă -
sufletul meu geme
de grele blesteme,
de jertfă de sânge
altarul meu plânge.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să vii pe lumină
în casa-n ruină,
sfinţit la icoană
şi să-mi fii pe rană
un balsam de sfinte,
de bune cuvinte,
şi să-mi vii în vise,
unde sunt închise
gânduri de păcate,
patimi îngropate.
Dansând prin cuvinte
ca printre morminte
păsările morţii
dau târcoale porţii,
dincolo de care
Sfântă Născătoare
la viaţă mă cheamă,
în chip de icoană.

Argint pe pământ,
astăzi te descânt
să te duci la stele,
să ningă cu ele,
s-alunge din noapte
păsările toate.
Amin

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă pentru ziua mea onomastică

Mă caut şi nu mă găsesc!...

Mă caut în vechiul ogor strămoşesc-
În grâu, în porumb şi-n secară,
În apa fântânii cu ghizduri de piatră
Şi-n focul din vatră,
În golul din casă
Şi-n gloata de-afară,
Şi-n toţi răposaţii ce-n mine trăiesc
Mă caut zadarnic...

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc!...

Când vântul se ceartă cu plopii pe drum
Şi drumul trosneşte sub paşii greoi,
Mă caut şi-n larma vieţii de-acum,
şi-n pacea vieţii de apoi...

Când ziua se-ngână cu noaptea pe lac,
Mă caut în iarba de leac,
În Steaua polară, ce poartă noroc,
În bobi
Şi-n ghioc...
Mă caut şi-n vechiul ceaslov bătrânesc
Cu slovele şterse...
Dar nu mă găsesc.

Zadarnic mă caut, că nu mă găsesc...

Părinte!...
Ce vină mă face s-alerg
Cu gândul şi fapta spre morţii de ieri,
Că urmele mele din lume se şterg
Şi nu mă găsec nicăieri?...

Ce vină mă face să nu mă găsesc
Când tot mai trăiesc?...

poezie celebră de Ion Minulescu din Gândirea, VII, nr. 3 (martie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe unde eşti?!

Pe unde eşti când zori de zi se crapă,
Când gura mea pe buza ta se-adapă?!
Pe unde eşti când ceru-i plin de stele,
Când ţi-as zidi din ele-n cer castele?!

Pe unde eşti în nopţi cu lună plină,
Când mă îmbrăţişai ca o glicină?!
Pe unde eşti când rupt de oboseală,
Mi-aş pune capul lin în a ta poală?!

Pe unde eşti când mor de dor şi jale
Şi leac mi-ar fi să-ţi strâng coapsele tale?!
Pe unde eşti când gândul mi-e la tine
Şi-s bântuit de îndoieli haine?!

Pe unde eşti când sufletul mi-e frânt
Şi-alerg ca un nebun şi mă frământ?!
Pe unde eşti când vreau, la miez de noapte,
Sărutul tău cu gust de piersici coapte?!

Pe unde eşti, c-aş bea cu tine seva
Ce-n cupe ne-a turnat-o Kamadeva?!
Pe unde eşti când viaţa mea-i o luptă
Şi timp perfid din trupul meu se-nfruptă?!

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Bolta-şi răsfrânge straiul peste brazi (2019)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zidul meu de Ană

Când a venit, aşa, ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea fără de ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Purta în păru-i albe flori marine,
adâncuri de oceane pe retine,
cald susur de izvor în răsuflare
şi-n pas molatic... dulce cadenţare.

Stăteam închisă-n putredul meu trunchi
ca sufletul să-mi cadă în genunchi
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un acord de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână,
şi-o imploram cu lacrimi să rămână.

-Nu pot să stau, însă, te rog, învaţă
să trăieşti clipa cât o-ntreagă viaţă
şi-ai să-nţelegi, sub timpul tăvălug,
iubirea-i ca o ardere pe rug,
iar restul doar o lungă aşteptare
în care orice vis spre ziuă moare.

Şi-n timp ce firul magic mi-l scurta
de mine tot mai mult se-ndepărta
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de... Ană-ncătuşată.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea razelor de lună

Raze moi de lună, şoapte-n lin descânt,
Fie-a voastră cale nopţii să-i rămână
Drum ascuns iubirii, calea spre Pământ
Dinspre veşnicia - timpului stăpână.

Raze diafane, fire de lumină
Strecurate-n taina stropilor de nor,
Fie-vă izvoare patul de hodină,
Frunzele-nverzite – leagănul de dor.

Raze reci de lună, raze argintii,
Mai şoptiţi-mi, iară, cântul vostru sfânt,
Faceţi ca, prin ape, pietre sidefii
Să reţină-n ele notele-n cuvânt

Şi să pot, în versuri, totul să adun
În poemul nopţii razelor de lună
Ca să mă ajute oamenii să-mbun
Într-o lume care pare să apună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea razelor de lună

Raze moi de lună, şoapte-n lin descânt,
Fie-a voastră cale nopţii să-i rămână
Drum ascuns iubirii, calea spre Pământ
Dinspre veşnicia - timpului stăpână.

Raze diafane, fire de lumină
Strecurate-n taina stropilor de nor,
Fie-vă izvoare patul de hodină,
Frunzele-nverzite – leagănul de dor.

Raze reci de lună, raze argintii,
Mai şoptiţi-mi, iară, cântul vostru sfânt,
Faceţi ca, prin ape, pietre sidefii
Să reţină-n ele notele-n cuvânt

Şi să pot, în versuri, totul să adun
În poemul nopţii razelor de lună
Ca să mă ajute oamenii să-mbun
Într-o lume care pare să apună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul cafelei

câteva boabe de cafea
prăjite, măcinate, fierte
când beau la bar cu cineva
mă îmbie cu-atâtea oferte

rog toată lumea să mă ierte
pentru viciul meu de catifea:
câteva boabe de cafea
prăjite, măcinate, fierte

de când a prins nevasta să mă certe
eu nu mă-ntind cu nimeni la peltea
şi-n loc să mă mai duc la cafenea
mai cer de la Ulyse sau Laerte
câteva boabe de cafea...

rondel de Ion Untaru din manuscris (2015)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apa

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,
Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.
Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!
Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.

Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.
Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!
Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,
Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.

poezie de Vladimir Potlog (16 octombrie 2022)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îndrăgostit de-o singură lumină

Îţi aminteşti, iubire, mai ţii minte,
De fiecare dată-ţi prindeam mâna
Şi-o petreceam aşa ca Săptămâna
Mare, acoperiţi doar de cuvinte?

De fericirea izbucnea în lacrimi,
Doar eu ţi le strângeam degrabă,
Când le sorbeam silabă cu silabă,
Iubindu-ne sub sfeşnice de patimi?

Şi-ţi aminteşti de gura mea iubită
Când te ţinea în zbor până şi ziua,
Iar tu îmi murmurai "Iubite, piua"
Şi adormeai pe mâna-mi adormită!

Pândiţi eram la colţ de Găuri negre,
Când noi treceam prin fiecare vamă,
Doar în arginţi plăteam, nu în aramă
Luntraşului, să vadă că nu vede.

Sfinţim şi clipa-n viaţa de acum,
Suntem pe bolta noastră din odaie,
Şi-aluatul pâinii doarme în copaie,
Cuptorul cere-n flăcări să-l îndrum.

Suntem doar două stele căzătoare
Ce nasc şi cad de mână pe pământ,
Legaţi cu ani lumină de-un cuvânt,
Iubiţi de-a lor iubire şi de-o Mare.

poezie de Mircea Trifu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminesciană

"Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare",
Mândrei mele-i vine pofta de iubire cel mai tare,
Iar când luna îşi revarsă "voluptoasa ei văpaie",
Voluptoasă şi iubita se revarsă vâlvătaie.

poezie de George Budoi din Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (8 martie 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dulce luna mai

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

poezie clasică de Iacob Negruzzi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înviere la Dumnezeiasca Liturghie Bizantină

Din cerul de lavă scânteie un fulger,
s-aşază peste beznă-ndurarea.
Cu chip neprihănit, palid, un înger
Pogoară-o stea pe-un muc de lumânare.

Se-mprăştie bezna cum se ridic-o ceaţă
Scânteia astrului aprinde încăperea:
Oh! Doamne, ce lumină şi dulceaţă
Transfigurează tainic chipul şi durerea!…

În patima Ta, Doamne, ceru-i mai aproape,
Sufletul e prohod şi întrebare,
Mir îmi adastă în gânduri şi pleoape
Când lacrimi picură din lumânare.

Trupul Tău, Hristoase, poposind în moarte,
Sub giulgiu odihneşte cu cântări preasfinte.
Pleoapa Maicii Tale din icoană se zbate
Cu aripi de porumbiţe istovite.

Îngerul bun îmi scutură durerea
La dumnezeiasca strajă spre dimineaţă.
S-aprind în altar lumini. E Învierea,
Lanuri de mâini se-ntind să ia Viaţă.

Hristos a înviat! Fii fără frică…
Troparele învierii se toarnă în lumină.
Moartea e-nvinsă. E Sfânta Duminică.
E Dumnezeiasca Liturghie Bizatină.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântecul descrisului la stea

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
fierbinţi lăcrimări
din mii lumânări,
lăcrimări de ceară
la slujbă de seară,
când sunt pomeniţi
cei nespovediţi,
la priveghere,
ceas de tăcere,
când până la mine
s-aude cum vine
pasul greu din cer,
îngerul stingher
frângând câte-o viaţă
înspre dimineaţă.

În nisip de stele,
luna printre ele
stă împotmolita
de vrăji împietrită,
planete sinistre
vâslesc înainte.

Patruzeci de sfinţi
ce-aşteptaţi smeriţi
la schit din poiană,
unde nu e iarnă,
aprindeţi tăciunii
rupând vrajă lunii-
fire de mătase,
din raze sunt trase,
pe ele coboară
câte-o stea fugară
atunci când mai moare
un împărat mare.

Rugaţi pe Slăvitul
să-mi vină Ursitul
în zi de Florii,
când, peste câmpii,
cerul greu de floare
plouă cu petale.
Iată, El să vină
şezând pe asină,
alături de-un mânz
să vină la prânz,
petale în zbor
să-I facă covor,
unde să păşească
slava Lui cereasca.

Răsări soare mare,
răsări sfinte tare,
nouăzeci de raze
să mă lumineze:
două la sprâncene,
două între gene,
restul dintre ele
să se facă stele,
să-mi fie cunună
în noapte cu lună …

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe toacă

Vă daţi în stambe ca idioţii
Ştiţi ce o să ajungă nepoţii!
Când frumos tălpi lingeţi,
Pe toacă e dansul morţii.

Ce-o să-l simţiti, netoţi!
Când nu mai aveţi onoare,
Şi cinste pentru o floare
Cu trei petale pentru toţi.

Albastru, roşu, galben!
Idioţi cu închinat greabăn
Doborât in brad şi mesteacăn
Şi-n chip de bătrăn, galben

De lumânare în rugă
Să moară, să se ducă..
Neştiind mâine-n gură ce apucă
Când prostimea e hoţiei slugă

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe toacă

Vă daţi în stambe ca idioţii
Ştiţi ce o să ajungă nepoţii!
Când frumos tălpi lingeţi,
Pe toacă e dansul morţii.

Ce-o să-l simţiti, netoţi!
Când nu mai aveţi onoare,
Şi cinste pentru o floare
Cu trei petale pentru toţi.

Albastru, roşu, galben!
Idioţi cu închinat greabăn
Doborât în brad şi mesteacăn
Şi-n chip de bătrăn, galben

De lumânare în rugă
Să moară, să se ducă..
Neştiind mâine-n gură ce apucă
Când prostimea e hoţiei slugă...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rătăcire

Mă-ntreb la răsărit şi la apus, pe unde-mi umblă gândurile toate?
Răspunsuri caut, doar pe unde nu-s şi nimeni să-mi răspundă, nu mai poate.

Nu mă priveşte nimeni cum deschid, din când în când un ochi înspre lumină,
Tăcerile, poemele,-mi ucid şi versul meu e doar păcat şi vină.

Şi cum să fie, când nu mai sosesc, nici primăverile ca altădată?
Iubirile, pe rând, se ofilesc, speranţa e în ceruri suspendată.

Albastrul moare pe spinări de chrişti, însângerat sub lovituri de ură
Şi cum să îndrăzneşti să mai exişti, când doar blesteme înfloresc pe gură?

Dospesc orgolii şi în bob de grâu, că, plouă cu venin şi cu otravă,
E doliu şi în apa mea de râu şi salcia-ngenunche, grav bolnavă.

Şi marea, Doamne, a rămas în larg, nu mai sărută ţărmul şi-o să moară,
Ca o corabie fără catarg, ca un arcuş, fără a sa vioară.

Nu mai răsar şi nici nu mai apun. S-a-nghesuit şi timpul de durere
Într-un balon anemic de săpun, cu rănile deschise, la vedere...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La mulţi ani, Minunea mea!

(pentru Paula)

Se scutură floarea de tei peste frunţi
Şi-n palme adun anii scurţi şi mărunţi.
Pe tine te-aş ţine, în loc, să mai stai,
Să-mi faci din chilie, grădină din rai.

Un nufăr să-mi creşti pe sub pleoapă, când plâng,
Să-mi fii lună plină în oghiul meu stâng.
Şi zâmbetul tău, să m-aline când strig
În nopţile albe, cu lacrimi şi frig.

Aprinde-mi lumina din ochii-ţi verzii,
Că nopţile-s grele şi-n mine pustii,
Se-adună doar ierni cu troiene de dor
Şi timpu-n suspine şi lacrimi măsor.

În prag când apari, anotimpuri dispar
Şi-i vară în casă şi din calendar,
Mai fur înc-un an, sau cât pot să apuc,
Din braţe, să nu te mai las când mă duc...

Eşti cântecul meu, pe-o vioară-n delir
Şi, că mi te am, jubilez şi mă mir...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

I. Într-o zi, pe la chindie,
lâng-un fir de păpădie,
găsii dorul mândrii mele
înglodat în temenele.
Cu mâinile amândouă
îl spălai, din ochi, cu rouă
şi-l strânsei la piept să simtă
inima cum îmi palpită.
Cu emoţie şi teamă
simţii glasu-i că mă cheamă
de aproape, de departe
unde gândul ne desparte,
de departe, de aproape
străbătând dealuri şi ape.

II. Privesc întâi spre răsărit,
iar chipu-ţi e la asfinţit
Te strig, dar nu poţi să-mi răspunzi,
eşti printre orbi, flămânzi şi surzi,
lumină n-ai să poţi vedea
e chipul meu, e vocea mea,
de-mpingem timpul îndărăt
tu ai uitat şi cum arăt,
dar chipul tău, în visul meu,
dispare, apărând mereu,
întind o mână să te-ating,
dar lumânările se sting,
miros de smirnă, fum şi jar
se simte până-n sărindar.
Cel dor nestăvilit mă vrea,
dorinţa ta, ofranda mea,
să merg la Creator să cer
o viaţă plină de mister
pentru noi doi, pentru vecie,
în care tu şi eu să fie
pe-aceeaşi cale nemurire
în drumul către mântuire,
să nu ne putem despărţi
de-om reînvia ori muri,
cum umbră-om nu se despart
şi totul, totul îşi impart,
că putem sta doi pe un loc
cu-aceeaşi vrajbă sau noroc,
cu-aceeaşi grijă şi speranţă,
cu eleganţă şi prestanţă.
cu apă, aer, soare, foc,
legând ursita de noroc,
îngemănaţi pe veşnicie
la rădăcini de păpădie,
agheasma pusă-ntr-o cofiţă,
legaţi de-un fir de garofiţă,
ca dăltuiţi într-o figură
de heruvim sau creatură.

III. În cea zi, pe la chindie,
te-am numit melancolie,
numai vântul când adie
pletele mi le mângâie,
numai ploaia când revarsă
îmi sărută gura arsă,
numai noaptea când coboară
în mantia-i mă-nfăşoară
şi nimeni, nimeni nu ştie
să culeagă păpădie.
Dar, privind spre deal, la vie,
te văzui copilărie,
tinereţe, bătrâneţe,
patru ochi şi două feţe,
două guri îngemănate,
mâinile împreunate,
părul ne crescuse-n iarbă,
via parcă sta să fiarbă,
să gustăm din mustul vieţii
şi porumba tinereţii,
să stăm tâmplă lângă tâmplă,
la final asta se-ntâmplă:
stelele, noaptea şi luna
ne-or veghea întotdeauna!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă rog de lună

Mă rog de lună... să nu spună
Iubirea mea la cineva,
Luceferii ţi-i prind cunună
Şi-ţi cern argint în păr de stea.

Mă rog de lună... să rămână
Lumină pentru-al meu sărut,
Iubirea iarăşi culc pe mână
Şi o topesc în aşternut.

Mă rog de lună... să-nţeleagă
Că dragostea nu e păcat,
Chiar de pândeşte noaptea-ntreagă,
Nu pot pe ea fi supărat.

Mă rog de lună... să-mi aprindă
Cărarea buzelor spre tine
Şi braţele să te cuprindă,
Lipindu-te, uşor, de mine.

Mă rog de lună... şi de stele,
S-adune diamant din şoapte,
Să-ţi cânt iubirea mea cu ele,
Amor nebun, pierdut în noapte.

Mă rog de lună... să nu spună
Iubirea mea într-un tîrziu,
Ea peste noapte e stăpână,
Dar dacă ma-nteles... nu ştiu.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!