În zidul meu de Ană

Când a venit, aşa, ca un însemn,
cu geana scrijelind în trup de lemn,
privea fără de ţintă-n viaţa mea
citind, în şoaptă, dincolo de ea.

Purta în păru-i albe flori marine,
adâncuri de oceane pe retine,
cald susur de izvor în răsuflare
şi-n pas molatic... dulce cadenţare.

Stăteam închisă-n putredul meu trunchi
ca sufletul să-mi cadă în genunchi
când ea, din stele scurse pe pământ,
un cosmic vânt împrăştia-n cuvânt.

Într-un acord de linişte deplină
şi îmbrăcată-n straie de lumină,
eu o ţineam ca un copil, de mână,
şi-o imploram cu lacrimi să rămână.

-Nu pot să stau, însă, te rog, învaţă
să trăieşti clipa cât o-ntreagă viaţă
şi-ai să-nţelegi, sub timpul tăvălug,
iubirea-i ca o ardere pe rug,
iar restul doar o lungă aşteptare
în care orice vis spre ziuă moare.

Şi-n timp ce firul magic mi-l scurta
de mine tot mai mult se-ndepărta
lăsându-mă femeia de-altădată
în zidul meu de... Ană-ncătuşată.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Descântec la vămile văzduhului

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare
lacrimi de ceară,
fiţi până diseară,
fiţi pân-la chindie
când ziua e-n genunchi
şi urcă seva-n trunchi
spre luna-argintie
ca o păpădie,
când scutură luna
pe câmpie bruma,
păru-i despletit
revarsă argint,
boabe descântate
pe câmp lăcrimate.

Pe la cântători,
cu ciutura-n zări,
când peste izvoare
plouă cu soare,
spicele răsună
de argint de lună,
eu secer secară
şi o duc la moară,
şi curge făină,
o cern în lumină,
şi-o ud la izvor,
cu apă de dor,
şi o coc la foc,
şi-o scot la soroc,
şi-o împart la fire,
pentru pomenire,
să-mi fie pomană
când trec printr-o vamă,
unde mă aşteaptă
să o dau ca plată
pentru a mea vină
îngeri de lumină

Pământul de jale
plânge cu izvoare,
spre pleoapă-şi revarsă
jalea strânsă- casă,
când cel la soroc
nu are noroc
şi când cel drept moare
fără lumânare,
când la priveghere
ceru-i gol de stele,
când banul de- aramă
nu se dă ca vamă.

Bobi de lumânare,
boabe arzătoare,
eu vă descânt iară,
descânt de secară,
descânt pentru moară,
să curgă faină,
s-o cern în lumină
şi-n ochi de fântână
cu argint de lună,
şi-n ochi sfânt de har,
de agheazmatar,
să o frământ pită
pentru a mea ispită,
s-o frământ busuioc
pentru al meu noroc,
să o frământ cale
pentru-a mea plecare,
s-o frământ aramă
pentru a mea vamă.

poezie de Gavriil Stiharul
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu grădinar şi tu floare

Ca semn dulce al iubirii,
La nuntă am să-ţi dăruiesc,
De pe pământ, toţi trandafirii.
Ca să-ţi arăt cât te iubesc.

Cu flori culese din grădină
Coroană pe cap îţi fac.
Am să mi te fac regină,
Peste florile din parc.

Din petale de flori albe
Îţi fac rochie de mireasă.
La gât îţi voi prinde salbe
Ca să fii cea mai frumoasă.

Lumea-ntreagă să te-admire,
Tu zâmbind să le răspunzi,
Şi-n bogata-ţi strălucire
Strigătul meu să-l auzi.

În genunchi voi sta la tine
Şi te voi chema întruna,
Să vii alături de mine,
Bucuroasă să-mi dai mâna.

Destinele să le unim,
Să radiem de fericire,
Către viaţă să pornim,
Şi să ne jurăm iubire.

O iubire ce nu moare
Să ne definească viaţa,
Câte zile-avem sub soare,
Şi cât ne va ţine aţa.

Dacă totuşi vom pleca
Din grădina omenirii,
Sigur nu vom suporta
Prea mult, clipa despărţirii.

Precum florile-n grădină,
Primăvara ies la soare,
Vom reveni la lumină,
Eu grădinar şi tu floare.

poezie de Dumitru Delcă (6 ianuarie 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume priponită

în mine arde-o lume priponită
de crucea vieţii fără de-ntuneric
aprind un lemn de gând
dau foc iubirii
întorc spre cer privirea-nceţoşată
şi-ascult cuvântul
cel dintâi din punct

de foc de-argint din lemn
sau fier
sau aer
prin apă calc
şi simt că mă scufund

o mână cât o frunză de măslin
mă scapă
ridică umbra-n mine
ca pe-un zid

şi ştiu că într-un unghi al lui
al zidului
m-aşteaptă
înţelepciunea firii să-mi înalţe
inima-n ceruri peste ceruri albe
şi sufletul
în pasăre de foc
mi-l lasă
cenuşa lui să-mi fie far prin lume

din spirit aspru mă ridic
şi-n creste
înzăpezite îmi trimit şi visul
şi frica
frământarea şi căderea
când lumina
la ceas de taină reaprinde
viaţa

e chipul chip al chipurilor aspre
blândeţea nu se vede
se trăieşte
se pictează

din fir de iarbă
scânteia prinde forţă
din lemn din apă şi metal
spre gheaţă

în gheaţă înnoptez
apoi răsare
el, forţa vieţii, blândul, asprul
soare

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie

Martorul nostru în toate,
Cerul negru-n timp de noapte
Presărat cu stele, mii,
Ce menţin legende vii.

Stele-n care ne-am pierdut,
Şi copii, dar şi adulţi,
Toţi ne pierdem cu neştire,
Aruncându-le o privire.

Stele ce-nconjoară Luna,
Luna-i mama, e doar una,
Stelele, copiii ei,
Au fost prietenii mei.

Le priveam sclipind pe boltă,
Când mintea mi-era-n revoltă,
Ele mă tot linişteau,
Cântec dulce îmi cântau.

Cântec dulce în surdină,
Muzică mută, divină,
Înţeleasă doar de mine
Nu de mutrele străine.

Copiliţa lor eram,
Cred că le şi-aminteam
De-alţi prieteni ce avură,
Dar pe care îi pierdură.

Căci stăteam şi le priveam,
Sufletul mi-l linişteam,
De greşeli, uşor, uitam
Şi nu mă mai ruşinam.

Dar crescui ca dintr-o dată,
Nu e timp ca altă dată,
Când stăteam şi le vorbeam,
Griji, nevoi, eu nu aveam.

Iat-acum că şi muncesc,
Nu am timp să m-odihnesc,
C-am crescut şi am de treabă
Cum spunea mama, în grabă.

Şi mi-e dor de mine mică
Care nu ştiam de frică,
Când stăteam cu orele
Şi vorbeam cu stelele.

poezie de Mara-Elena Untea din Copiii din Ţara Dorului, ediţia a IV-a (8 iunie 2024)
Adăugat de Sebastian Butu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocorul

aici sunt ape zbuciumate
aici plâng norii si cocorii
aici curg lacrimi în cetate
amurgul în triste lumini se scaldă
o lacrimă se scurge în sânge
stau rezemat de mine
afară e frig şi e vânt
sorb din clipa amară a unui gând
în ochi doar întristare şi timpuri amputate
sunt beat sau visez
pe jos cad petale de flori
sunt lacrimi ce curg dintr-un trup
ce arde pe un rug
ma caţăr către soare
în mână a mai rămas o pană ruptă şi un dor
îmi ceri să scriu de centenar
nu vezi cum oamenii în jur, mai mor
azi unul, mâine altul
ucişi de demonul unui trecut barbar
privesc cum triste raze
se frâng într-un pahar
sau poate în altă zare
spre stele îl arunc
se sfarmă în cioburi mii
aici pe ăst pământ
odată pur şi sfânt
sunt biet suflet plăpând, rătăcit într-un gând
pierdut pe aici, nu ştiu când
sufletul
sufletul, un trup însângerat
pe treptele murdare ale vieţii
a rămas tăcut
de nimeni văzut, necunoscut
nu sunt singur
lângă mine zac
lumina şi întunericul, în tăcere
mă dor lanţurile vieţii
sânge pe dalele timpului
m-au înfăşurat în tristeţea cotidiană
singur, pas lent incoerent
bere fără alcool
beţii cu ecou
căderi în gol
scuze fără răspuns
în timp ascuns
căutări sterile, toate inutile
ale unui timp pierdut demult
ce să mai caut
doar ascult
cum picură tăcerea
prin geamul spart
al unei vieţi
fără sens
într-un deplin consens
singur cu tăcerea timpului
am obosit
au trecut anii
împrăştiaţi
de mine, de viaţă
păsări călătoare ţipă în zbor
zbor călător
pleacă, mor
a mai rămas
doar un cocor în zbor
pe cerul ăsta trecător
stau la mansarda timpului
trecut, prezent sau viitor
aştept să zbor
un singur zbor
spre infinitul clipei trecător
mă înalţ la cer
munţii înalţi să îi dobor
cu hohotul meu, un râs homeric
ha-ha-ha
cad, ceara a curs peste sufletul meu
pe asfaltul murdar
a rămas un trup zdrobit de întrebări

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

O mireasmă dulce mă înfăşoară, înfiorându-mă...
... o umbră vie...
Îmi miroase a cald, a soare... a lună şi stele...
Îmi eşti încâlcit prin suflet... în gânduri şi cuvânt..
şoaptele-ţi se leagănă pe piele şi-n sânge,
Te inspir, uitând să expir,
să-mi rămâi aş vrea...
bătăi de inimă, clopote de moarte şi suspine de dor răsucite în zâmbete îngheţate...
amestecate cu paşi care pleacă,
pleacă înainte să ajungă.
Şi-mi arde în lumina ochilor o urmă seacă a visului nevisat...
Da... mă arde năprasnic un vis pictat în noapte... dar risipit în zori.
M-am trezit mirosind a tine...
Pe urmele paşilor îmi cresc flori albe...
purtându-te.
Mi-s ochii de rouă, iar buzele-mi te rostesc...
răsuflu un abur spre o fereastră,
pe care cu degetul conturez chipul tău...
numele tău strig dureros...
sperând o clipă să te mai văd...
Urma ta se pierde însă, alb şi trist...
Am mai deschis o dată uşa spre tine
un pic de aer să intre pentru o ultimă răsuflare,
dar te simţeam smulgându-te dureros...
Plecai... uitând să mă înveţi să respir fără tine...
Atunci mi-am netezit cu grijă cuvintele şi gândurile...
respirând doar răsunetul paşilor tăi prin mine, şi-o lacrimă...
Le-am şoptit un început de poveste... şi-au adormit, încremenite, murmurându-te...
"ce vis frumos..!.. era doar în trecere însă..."

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de iarna

Licurici să cadă
peste trupul meu,
noaptea când se-aprind
stelele, noian,
Eu să sap fântâni
dincolo de ele
şi privind prin lună
ca printr-un ochean,
Să mă-nalţ o clipă
până-n poarta zării
îmbrăcată toată
în al iernii voal,
Iar când mă voi strânge-n
gheme de lumină
să încep a ninge
lacrimi de cristal.
Şi de le-ating ramul,
albul viscolind,
să roşească pomii
când zăpezi voi cerne,
Simfonii voi naşte-n
zvon de clopoţei
când în calea ta,
albă m-oi aşterne.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie de zăpadă

spuneai într-un timp că iubirea-i eternă
trăiam între gheţuri şi-n lumea modernă
dar n-ai mai lăsat nimic să se vadă
din tine, femeie de om de zăpadă

acuma când vine o altă stihie
te caut în mine şi în erezie
pe tine, aceea ce n-a fost să-mi fie
pe niciodată şi pe veşnicie

tu vii înspre mine, ai coapsele albe
şi ninge a tine din florile dalbe
şi cu zăpada ce n-a vrut să-mi vie
în inefabila copilărie

mi-e dor cel mai tare când ninge a tine
ca în calendarele precreştine
şi-n imaculata calamitate
mi-e dor de trecutele noastre păcate

bate un crivăţ a viaţă şi-a moarte
şi ninge cu margini de eternitate
şi ninge acut să nu se mai vadă
femeia iubită de-un om de zăpadă

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de săptămână

chiar crezi că poţi face ceva cu viaţa ta când tot ce contează cu adevărat moare încet
subtil şi plin de durere în faţa ochilor tăi?
ei bine nu!
am simţit-o pe pielea mea
nu eram aşa la început
mi-am dat seama la sfârşit cât de preţioase sunt unele persoane
mult mai preţioase decât diamantele
decât aurul
decât lumea întreagă
şi tu să le vezi aşa zăcând, aşteptând să-şi verse sufletul?
e tragic
mult mai tragic decât un copil mort într-un incubator,
mult mai jalnic decât un beţiv culcat la pământ pe marginea şanţului,
mult prea mult pentru un om care se zbate să ajungă dincolo,
mult prea mult pentru mine.
iar eu nu eram deloc departe
stăteam pe canapea aşteptând să-şi dea ultima suflare
şi ea se tot zbătea
se lupta să rămână în viaţă
picioarele îi erau reci
la fel şi mâinile

poezie de Valentin Chircă
Adăugat de Cucuiul
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degetele tale fac flori timpurii

Degetele tale fac flori timpurii din
orişice lucru
părul tău mai ales îl iubesc ceasurile;
linişte blândă care
cântă spunând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
să nu te temi, noi ieşim în împrimăvărare.

Picioarele tale cele mai albe rătăcesc.
Mereu
ochii tăi limpezi se joacă de-a săruturile
a căror ciudăţenie mult
spune; cântând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi)
pentru ce fată vii flori aducând?

Să fii buzele tale e lucru mult dulce
şi mic.
Moarte, spun că eşti bogată mai mult
decât ţi-ai dori, dacă prinzi asta,
orice altceva pierzând
(chiar dacă iubirea-i doar pentru o zi
şi viaţa nu e nimic, sărutul mai dăinuie)

poezie de E.E. Cummings, traducere de Mircea Ivănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte între noi

E atâta linişte între noi,
A înflorit de-atâtea ploi,
Răcoarea este în noi doi,
O depărtare de noroi.

Noroi uscat de-atâta timp
Pe ochii noştri şi pe chip,
Nu lasă genele să pice
În somn de linişte şi dulce.

E linişte şi ea ne doare
La orice mică răsuflare,
La orice bobocel de floare,
Ce moare de atâta soare.

E linişte şi consolare,
Eu sunt aici şi-n depărtare,
Eu sunt închis în frământare,
Tu cum mai eşti şi ce te doare?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...în alb

mi-ai lăsat inima închisă ochi
în albul în care
nu se pot picta respiraţii
sub pleoape, oarbă
îmi arunc pământ alb
peste moarte

tu ai culori şi-n lacrimi

punctele de suspensie
exprimă orbirea cuvântului în
orice poet...
există un fel de alb
în care culorile la fel de albe
încătuşează ochii

în pântece albe
nu se nasc sunete vii
am adunat anomalii
din amândoi
într-un singur fluture alb
pe care primăvara îl rupe în
jumătate cu lunile prea încărcate
de flori
înainte să-şi întindă subţire
respiraţia

nu se pictează pe pânza albă
viaţa întreruptă în luminile ude
nu o pot aprinde privirea
a căzut dincolo de respiraţie
păsări albe se rup din mine
şi mă împart mai mult
decât ploile se împart
în picături...

poezie de Andreea Pânzariu
Adăugat de Andreea.Geea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te chem...

Te chem să ascultăm cântecul toamnei!
Cu vise albe să măturăm noaptea treptele cerului
şi ca-ntr-un dans în care întunericul
se-mbrăţişează cu lumina, cu chipul împrospătat
de răcoarea primilor stropi plumburii, să te simt atât
de aproape încât să mă sprijin cu sufletul de inima ta.
Te chem să ascultăm cântecul toamnei!
În valuri de purpură să mă-nvălui şi-n timp ce sfarm
cu-al meu sărut timpul dintre două tăceri, în ceasul când privirea ne-mprumută culoarea pădurii, poteci de flăcări, mocnind a iubire, să croim iar zeul stăpân al cuvântului peste filele nopţii să ne-mpreune şi să fim, din nou, doar unul.

poezie de Elena Victoria Glodean
Adăugat de Sabina Raducanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţa lui un om n-are timp

În viaţa lui un om n-are timp să aibă
Timp pentru toate.
N-are loc să aibă loc
Pentru orice dorinţă. Ecleziastul a greşit pretinzând aşa ceva.

Un om trebuie să urască şi să iubească-n acelaşi timp,
Să plângă şi să râdă cu acelaşi ochi,
Să arunce şi să strângă pietre
Cu aceeaşi mână,
Să facă dragoste-n război şi război în dragoste.

Să urască şi să ierte şi să-şi amintească şi să uite
Şi să ordoneze şi să încurce şi să mănânce şi să digere.
În ce istorie lungă e implicat
În atât de mulţi ani...

Un om în viaţa lui n-are timp.
Când pierde, caută,
Când găseşte, uită,
Când uită, iubeşte,
Când iubeşte, începe să uite.

Iar sufletul îi este atotştiutor
Şi foarte profesionist,
Doar trupul lui rămâne un amator
Întotdeauna. El încearcă şi bâjbâie.
Nu învaţă şi-i mereu confuz,
Beat şi orb în plăcerile şi-n durerile lui.

Toamna, va muri ca o smochină,
Zbârcit, dulce, plin de el însuşi.
Frunzele se usucă pe pământ,
Iar ramurile goale ne arată
locul unde există timp pentru toate.

poezie de Yehuda Amichai, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept...

Aştept de-acum să-mi crească iarba-n oase,
să-mi crească-n barbă sacul de pământ
în mângâieri de flori tuberculoase
şi ghiocei la tâmplele de vânt.

Să-mi urle mieii-n sângele de mire
cu lâna lor de aur şi de ploi,
aştept ieşirea melcilor din fire
şi-a arcelor din limba-mi de noroi,

o nouă zare-a zânelor să-mi cadă
pe ochii mei mijiţi în bastonaş,
să-mi spele cristalinul de zăpadă
în luciul vioriu de toporaş.

Să-mi zboare ca suflate-n păpădie
gândirile de giulgiu îngheţat
şi verdele de înger să-mi învie
surâsul blând de leş neatârnat,

Să-mi sufle cald o pată dinspre soare
poemele cu versul ne-nceput
şi-n şirurile albe de cocoare
să mă revăd zburând spre absolut.

Să sar în câmp ca greierii pe coasă,
la nesfârşitul drum de lângă drum,
din cântec buburuzele să-mi iasă
pe umeri ca şi vulturii de fum.

Că-i doar un fum în urmă şi în faţă,
mi-aud şi ursitoarele-aşteptând,
aştept de-o viaţă încă-o altă viaţă.
Aştept, aştept, aştept... Dar până când?

poezie de Daniel Bratu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Martie plutea-n decor

Se întâlniră-ntâmplător
Printre tarabe, la Obor.
Clipind ca libelula-n zbor
Ea îi zâmbi fermecător.
El, crăişor de prin Bihor,
Opt clase, dar viticultor,
Pe dată se simţi dator
Să îi ofere-un mărţişor.

Străfulgeraţi de-un cald fior
Se-aprinse-n ei amorul chior.
Fără de fast şi cu mult zor
S-au luat şi-n filmul lor color
Ea-i pregătea pui la cuptor
Şi-l chema dulce-n Mi minor:
-La masă, scumpe puişor!
El rar bătea câte-un covor
Şi-o striga scurt, în... La major:
- Vino de-l ia, fă, Mimişor!

parodie de Elena Victoria Glodean (2015)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calătorule uită!

o carte de viaţă, o masă
o inimă spartă, o uşă
ziduri crăpate, dărâmate, pierdute
dincolo?
zile-n întoarse şi mâini care-mi fac semne şi strigă!
nu poţi să aduni paşi, numărând inimi
zdrobite
nu poţi să aduni gânduri şi buze ucise
nu poţi să fi rană care strigă
nu meriţi, îmi spune timpul, ascultă!
da, călătorule:
îţi spun povestea mea, şi-apoi uită

strângeam lumea în mine
chiar şi-n drumuri de colb, fără sens
eram amândoi, nebunia toată
încarceram nopţi, ne iubeam fericiţi
aveam acoperiş, genele lumii
pat raze din stele şi greieri, care cântau nenţeleşi
eram amândoi, un trup şi-o singură lume
eram un univers!

şi-acum,

nici colţii fiarei sălbatice, când urlă frigul
în nopţi întunecate
nu pot tăcerea din mine să-ngheţe
nici când carnea-i sfâşiată şi tunetul arde
firul vieţii zdrobind, cărări nu mai sunt
nici dacă cad zile de astăzi spre ieri
chiar dacă a mai rămas un pic de viaţă
nimic nu mai este
doar chipul ce-mi vede-n oglinda vieţii
ochii-mi fără lacrimi, uscaţi-n deşert

Călătorule, tu timp fără sens!
ascultă finalul, nu pleca
dacă nu voi mai ajunge
şi dacă timpul meu se va termina
să mă scrii cu tăcere în veşnicia ta
iar dacă iernile-ngheţate vor curge prin lacrimi
iar nopţile se vor frânge-n dimineţi cu cerul gol
atunci să spui oamenilor c-am fost
în pustiul vieţii, un om fără sens

poezie de Viorel Muha (martie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relativitate metafizică

Eu trebuia să mă nasc mai demult
Pe vremea când timpul nu se măsura în ani
Când totul în jur revărsă într-un tumult
Când viaţa noastră nu costa nici cât doi bani
Pe vremea când nu ştiam, ce acuma ştiu
Într-un univers în care totul era viu
Şi puteam sta sub un copac şi visa
La o frumoasă Eva ce mă îmbrăţişa.

Într-un timp când în joacă îl căutam pe Dumnezeu
Deasupra, de jur - mprejur şi-n capul meu
Şi-l pierdeam, dar sub următoarea frunză îl regăseam
Dar am aflat de la şarpe cum mă numeam
Şi-n clipa când sâsâit mi-a zis
Tot sufletul mi s-a prăbuşit în abis
Transformându-se paradoxal într-un alt eu
De atunci... îl caut înnebunit... pe Dumnezeu.

poezie de Iustinian Zegreanu
Adăugat de Iustinian Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe patul cu flori albe

Cascada de flori albe pline de iubire
ninge intens pe faţa ta şi fulgul se plimba,
pe cap, pe umeri, prin nori de fericire,
lângă vise, speranţe cu tine aş zbura
într-un vis de iarnă de te-aş atinge
pe patul cu flori albe aş dormi o viaţă
şi deodată din vis aş vrea să mă trezesc
când fulgi de ninsoare pe mine mă albesc.
Cu lacrimi de nea aştept să mă priveşti
şi faţa să-ţi fie cu-n zâmbet în privire,
în gând, în viaţa ta tu mă primeşti
fără a şti de mine să-mi dăruieşti iubire.

poezie de Eugenia Calancea (17 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mii de întrebări... un răspuns: Duhul Sfânt!

Mii de întrebări aveam de când mă ştiu
Şi îmi doream să mă cunosc pe mine...
Şi a trecut mult timp... să mă am, să-mi fiu,
Învăţând s-aştept în dureri divine.

Mii de întrebări mi-au adus furtună,
Ploi şi zăpezi grele, vânt şi mult noroi...
Timp în care sufletul mântuire adună,
Zbătându-se încă, să-nvingă un război.

Mii de întrebări m-au aruncat în mare,
În Univers, în Cer şi înspre adânc...
Am riscat să aflu doar o întrebare...
Şi apoi răspunsul am să îl arunc.

Cu cât întrebări se adună-n tine,
Cu atât chemare-i mai înaltă!
Este semnul tangenţial cu sine
Ce te va purta pe cea mai amplă treaptă.

Cheia despre viaţă este să-nţelegi,
Că nu ai venit doar ca să priveşti!
Trebuie să lupţi şi să aplici legi
Dincolo de ce se vede şi ce eşti!

Te distrag lucruri care n-au valoare,
Iar întrebările le-ai uitat pe drum...
De nu te cunoşti, nu capeţi salvare
De a te scuti de foc, amar şi fum...

Mii de întrebări au doar un răspuns.
Şi răspunsul e golul ce te roade...
Iar ca să-l primeşti... trebuie să fii uns
De un foc divin care întâi arde!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Florin
Comentează! | Votează! | Copiază!