A văzut-o cu ochii minţii pe liceana de 16 ani, năltuţă, cu frumuseţea bobocului care îşi înalţă boiul spre soare pentru a-i răpi o fărâmă de lumină şi căldură pentru ca, într-o dimineaţă senină să devină orhideia căreia el dorea să-i simtă parfumul, să-i sărute petalelw, să-i mângâie tulpina mlădie. Ea priveşte pe furiş poarta casei de alături, ştie că ochii lui au urmărit-o ca apoi să alerge ca s-o prindă din urmă şi să meargă împreună pe drumul pe care nu concep să-l străbată singuri. O perdea se mişcă la fereastra casei pe care ea a părăsit-o, nişte ochi o urmăresc cu părere de rău că nu pot vedea ce se petrece mai departe, dacă nu cumva mâinile lor se unesc sau se mângâie peste nişte sfinte limite. O vede pe studenţa care este acum floare împlinită Ea răspândeşte în juru-i surâs şi voie bună pe care nu vrea să le dăruiască altcuiva decât tânărului pe care ştie că o iubeşte. Ei nu socotesc că viitorul îi aşteaptă, ci trebuie să iasă în întâmpinarea lui, să şi-l apropie. Perdeaua de la ferestră se mişcă, nişte priviri se pierd în zădărnicie. Ei îşi unesc mâinile, s-au învăluit unul pe celălalt în culoarea ochilor lor şi simt că au un singur sugflet." Vino din Liban mireasă" îi cântă el. Mireasa lui e mai frumoasă şi mai înţeleaptă decât strălucitoarea biblică. Este mireasa lui.

Neron Aurel în Romanul "Generaţiile", capitolul Xi (august 2020)
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul iubirii

Lângă ocean ea stă – cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Privind la pescăruşii care în zbor plutesc
Privind la doi iubiţi cum mâinile-şi unesc.
Privind cum iahturi vin grăbite de pe drum
Şi singură dorindu-şi să nu mai fie acum
Pantofii ea şi-i scoate, fără ciorapi păşeşte
Respiră adânc şi luna cu ochii o priveşte.
Dar el este acolo şi pe furiş o vede
Cum lucrurile-şi strânge şi-n noapte-apoi se pierde.
Acesta e bărbatul cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Pe care ea adesea şi fără echivoc
L-a tot văzut în vise cum stă în acel loc.
Şi lângă el se duce şi mâinile îşi ţin
Stând pe nisipul rece şi albicios şi fin.
"Ştiam că o să vii", "şi eu ştiam de-acasă",
Apoi tăcuţi aşteaptă ca soarele să iasă.
Niciunul nu e singur şi nici nu se mai teme
Căci în această noapte iubirea o să-i cheme.

Când vor să fie singuri, unii se duc pe plajă
Se plimbă, adună pietre sau scoici cuprinşi de vrajă
Alţii vor alinare, o mână să ofere
Precum aceştia doi, căci asta-nseamnă avere.

Deci dacă noaptea singur pe ţărmul nisipos
Te plimbi şi cauţi chipul acela luminos
Fie ca cineva de mână să te-apuce
Şi să te ducă-n pragul iubirii ce seduce.

poezie de Karen Gorringe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.

poezie clasică de Virgil Carianopol din Carte pentru domniţe (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu o floare roşie în mâinile lui...

E acolo... aşteaptă...
Are o floare roşie în mâinile lui,
şi un zâmbet şters.
Aşteaptă... şi el nu înţelege,
pe cea care nu mai vrea să vină.
El nu ştie, nu înţelege
că asta-i cea mai bună seară
pentru a-i spune
în întunericul nopţii.
S-a terminat ziua,
dar ea n-a venit
pentru că s-a dus...
a devenit mireasă a morţii.
În timp ce el aşteaptă acolo...
- aşteaptă... e trist...
Cu o floare roşie în mâinile sale.
şi un cadou - un angajament
pentru eternitate.

poezie de Eugenia Calancea (11 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul

Nu vezi că cerul este cu tine?
îţi spune "atinge-mă", dar nu mă pângări!
Este mersul cerului printre planete,
printre fiinţele omeneşti şi extraterestre,
cerul te mângâie şi tu nu îl vezi?
Cerul şi timpul petrec împreună drumul
care duce spre infinit
şi către Lumina care-l pătrunde,
cerul este pavat cu respiraţia ta,
cerul se joacă în zbor cu plămânii tăi,
dezmierdându-te cu un suflu terestru
şi cu o energie eternă,
care se plimbă prin Universurile cerului
şi printre stelele destinului, cerul se lasă pătruns de zânele Soarelui
şi se mângâie unul pe altul,
spunând "ce soartă grea avem"
cu pământenii acestui Pământ destin,
ce îşi duc destinul sortit
de atâta trudă şi viaţă-n derivă...
Este cerul pe care tu nu-l vezi,
dar îl vezi în inima ta, cum te roagă să-l ierţi
când nu mai poate a te ajuta
cu răsuflarea sa Divină
şi te invită-n călătoria sa printre astre,
ca să culegeţi împreună florile cerului
care au mai rămas curate.
Printre Stele Lumină pipăie şi îl alintă
cu o floare vie de viaţă
ruptă din sufletul tău,
ca o recompensă pentru darul ce-l porţi.
Pune-i în piept floarea de mire
şi dăruieşte-i mireasa purităţii,
ca să poată a petrece la nunta terestră,
cuvânt de iubire şi dragoste celestă, iubeşte cerul ce te învăluie în mantie albastră,
şi cu o privire te roagă să-l ierţi,
că nu a putut fi mai aspru cu tine, om,
ca tu să nu te speli pe mâini cu el.
Aleargă prin cer cu smerenie
şi strânge-l la pieptul tău,
ca pe o iconă ce poartă pe îngeri,
chiar de nu poţi a-l vedea,
prin straturi de mir şi dezmierdare.
Cultivă cerul cu flacăra ruptă din inimă
şi aşeaz-o pe-o rază din Soare,
ca să se simtă ca o floare
ce poartă curcubeul în zare.
Priveşte cerul cu dragoste şi pipăie-l dacă eşti în stare,
ca apoi să-l aşezi în palmă
şi să dormiţi în patul cu puf din nori!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buneii mei

Cu părul cărunt, dar cu ochii plini de bucurie,
Într-o zi s-au suit la cer buneii mei.
Ştiu bine că înapoi nu o să mai vie,
Dar pentru mine o să rămână ca nişte zei.

Cu mâinile trudite de muncă şi greutăţi,
Se odihnesc în pace acum buneii mei,
Că au crescut fete şi băieţi
Ca să se bucure lumea de ei.

Ei rămân nişte sfinţi care au trecut
Prin nevoi şi suferinţe,
Prin foamete şi război,
Buneii mei sunt nişte eroi.

Ca nişte îngeri s-au ridicat la Dumnezeu.
Şi acum viaţa îmi pare puţin mai tristă
Fără bunica mea, fără bunelul meu
Care de-acum nu mai există.

poezie de Vladimir Potlog (14 august 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i tai din gheare

Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ
au rămas doar nişte arcuri care închid pieptul
şi, ce ai mai putea face acum toamna
decât să baţi aerul ca apa în scocurile morii
şi să-ţi respiri nisipul din clepsidrele debusolate
în palme se scurtează liniile şi degetele rămân încovoiate
cearcănele ochilor sunt cearcăne de stele din nopţi spălăcite
ai ridurile adâncite subtil pe frunte
şi în picioare o lipsă ascunsă de echilibru

nu-i nimic că moartea se apropie senilă
în ţipătul păsărilor de noapte deasupra casei
ori murmurul veşniciilor iernii care te cheamă
tu vrei să rămâi acasă departe de ceţurile care-ţi curg pe retină
poate să-ţi şuiere vântul la fereastră
să-ţi fie trase săniile de cai înaripaţi
e un semn ca nu trebuie să fii pe drumuri
să te găsească moartea plecat
mai degrabă să-i pui busuiocul sub nas
să-i tai din gheare
şi să pleci în trombă
cu salvarea la spital
poate inima mai ţine în funcţiune ceasul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a începe un portret, uită-te bine... Sunt mâini care nu seamănă cu figura. Sunt mâini care gândesc; mâini bune, iubitoare, care parcă mângâie lucrurile pe care le ating şi mâini răutăcioase care privesc lumea cu necaz. Am văzut mâini foarte triste la un actor care nu juca decât roluri comice... Mâinile nu puteau minţi. Pentru mine gura... priveşte mai expresiv decât ochii. Ochi sunt uşor de făcut. Privirea-i mai greu.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ea ţipă zilnic ceva de neînţeles
ascult încerc să articulez cuvinte
dinspre ea vine curentul acela aspru

miroase a ceartă
cearta o defineşte

nu mai ştiu dacă pot face un pas înapoi
să fug pe holul lung al apartamentului
să mă ascund sub mâinile lungi, de pianist
ale fratelui meu

el mângâie. el îmi sărută obrajii şi mâinile
şi-mi şterge lacrimile

ea pleacă trântind uşa
enervată de două consoane tari

el tace şi mă priveşte blând
îmi dau iar lacrimile
le şterg scurt apoi
îi mângâi fruntea înaltă

ochii lui sunt ochii mamei
ochii iubirii
privirea protectoare
lăsată să curgă spre mine
din patul în care acum este ţintuit

el va merge iar
mă rog Domnului
să-i poarte iar paşii
prin casa părintească
sub privirile calde ale mamei

ea a plecat. a tăcut întreaga zi

el doarme acum
zâmbind unei lumi în care
nimeni nu-i tulbură bunătatea

mai e şi mâine o zi în care
fratele meu mă va hrăni cu lumina lui
îi voi mângâia fruntea
şi mâinile cu degete lungi
de pianist

oare cum ar vibra pianul bătrân
sub mâinile lui, mamă?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne facem daruri

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenţia
data de naştere, a noastră şi a celorlalţi.
Încă de dimineaţă,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârşească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinereţe şi demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca şi când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm şi ne mişcăm alături de ei,
împărţind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruţătoare,
precum şi cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.

poezie de Nina Cassian din Să ne facem daruri (1963)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Pe mormântul tău cel rece
Nicio floare nu mai creşte,
Doar soarele te-ncălzeşte.
Şi tu stai acum acolo,
Departe de lumea cea nouă,
În locul cel blestemat
Pe care spiritele-l străbat.

Ai lumină acum la cruce?
Ţi-o fi dor de ai tăi fii?
Ţi-o fi oare somnul dulce?
Dar nu te mai poţi întoarce!
Aş vrea să te iau în braţe,
Să te ţin o clipă iar,
Să îţi dau un crin în dar.

Lumina ce-ţi străluceşte
Este ca dintr-o poveste;
Este pură, vie toată,
Luminându-ţi moartea-ntreagă.
Mâinile ce m-au cuprins,
Astăzi, eu nu le mai simt.
Simt doar dor, nu voie bună.
Ah, de-am fi iar împreună!

Ochii tăi, cei calzi şi blânzi
De mine astăzi îi ascunzi.
Toţi am vrea, dar nu se poate
Să vezi ale tale nepoate,
Pe-ai tăi fii şi strănepoţi,
Haide, vino!
Chiar nu poţi?

poezie de Maria Doltu (noiembrie 2017)
Adăugat de Maria Doltu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doliu

Mai mult, tu nu vei mai vedea
Nimic, nici cer, nici flori.
S-au prăfuit din zarea ta,
Ca nişte nori.
Nici zare nu vei mai avea,
Nici ochi cu care s-o măsori
În geamuri prin perdea.
De-acum străină mâna ta
Îţi va şedea deoparte,
Ca un condei, pe undeva,
Alăturea de-o carte.
Şi ochii tăi, de gura ta,
Vor trece mai departe,
Decât un nufăr de o stea.

Orbit-a viaţa şi, cu ea,
Şi cântecul şi luna,
Şi unda-n care strălucea
S-a stins pe totdeauna.

Tu pentru veci nu vei mai fi,
Şi-ai fost, cumva, vreodată?
Pustiul mă învălui,
Când sub un plop mi se trezi
Tot dorul de-altădată!
Durerea mi se pierde-n fum,
Tot căutând un vreasc de rost
Într-aste drumuri fără drum,
În care toate doar au fost,
Şi nu mai sunt acum.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu există nici un bărbat mai singur atunci când moare, exceptând sinuciderea, decât unul care a trăit mulţi ani împreună cu o soţie bună şi apoi a părăsit-o. Dacă doi oameni se iubesc unul pe celălalt, nu poate exista decât un sfârşit fericit.

citat clasic din Ernest Hemingway
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori sub gheaţă

M-am dus în priveghi la un mort;
şi mortul nu era altcineva,
decât eu.
Am murit într-o iarnă
când totul a îngheţat în mine...
A început să-mi îngheţe voinţa
şi-ncet, încet, toate simţurile au cedat,
Gheaţa mi-a atrofiat orice muşchi
şi nu mă mai puteam mişca;
Acum îmi îngheaţă ochii...
Doar ei au mai rămas vii,
Însă acum se sting în negura gheţii,
pentru a nu mai vedea mortul
pe care am început
să-l priveghez cum se descompune
într-o iarnă...
Se ofilea
de nepăsare şi durere.

Am chemat bocitoarele,
ca să nu-mi îngheţe ochii;
Ele au luat banul,
au bocit,
au cârcotit în faţa nebuniei
şi au plecat.

A venit o babă
să-mi dezlege mâinile şi picioarele
dar baba a vrut să-mi acopere ochii
cu nişte monede vechi...
Babele sunt rele;
Acoperă orice scânteie de viaţă...

Mă priveghez pe mine cum dorm...
Oare cât va mai ţine iarna?
Lumânarea e pe terminate
şi mi-e teamă
de noapte.
Mi-e somn
şi mi-e teamă să nu-mi pierd ochii...
Am ajuns să priveghez
un mort,
într-o iarnă amară
şi neputinţa
mi-a furat ochii.

Acum aştept,
aştept să izbucnească vulcanul
ce a mocnit sub gheaţă,
să deschidă drumul stelei,
să deschidă ochii mortului
şi să-i dezlege simţurile;
Cei care au scânteie
înfloresc şi sub gheaţă,
topesc totul în jur;
Iar mortul... îşi scutură vălul
şi aleargă;
Aleargă spre infinit.

poezie de Ana-Cristina Popescu
Adăugat de Ana-Cristina Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul care ne ucide

Am închis ochii
Ca să te pot vedea
Aud ecoul mării
Ceaţa cade ca o perdea

Te acoperă cu rouă
Chipul ţi -l desenez
Unesc picături două
Sânge în ele drenez

Mişcări simple drepte
Mână mea te caută
Dau ceaţa la oparte
Ochii minţii te sărută

Ca-ntr-un vis adevărat
Cerul porţile deschide
Lacrimi cerul a vărsat
Ştie dorul care ne ucide

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubirea mea este una la fel pentru tine, pentru el
Si-as vrea sa te vad cum mă privesti cu marea din ochii tai
Si cum am sa ma pierd eu intr-o joaca de-a v-ati ascunselea
Drumul nostru e diferit sau poate ca se afla departe unul de altul
Distanţă ce ne apropie acum sa scriem
Dar as vrea sa fiu saturată cu mii de valuri
Din care să creez apoi un univers palpabil
Un barbat puternic, ce mă priveşte ca pe a sa împărăteasa
Si nu ma minte asa cum o facea pana acum cu zecile de femei din viata lui
Eu sint deschisa ca o fereastra
Si stau ca o floare in glastra
Nu doresc nici lauri, vreau doar iubirea
Cu care sa pot împărţi fericirea pe pământ.
Vreau o vibraţie din care sa nu ma mai scot pana mor
Vreau sa adaug speranţa in casa unde a apus soarele
Si sa ma descalt de muscatele si sa zâmbesc prin Zambilele parului tau
Nu mai doresc nici macar un nume...
Am plecat de mult cu oile la păscut
Acolo e liniştea ce-mi da răgaz ca sa simt
Te astept si pe tine in lumea mea fara ruine...
Te astept si pe tine in lacul meu plin de Peşti
Unde icrele s-au depus deja si astept un nou lot sau banc de peste frumos
Dulce si gustos... Ca un păstrăv ales..

poezie de Ilena Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii mei, stele-nviate

De-acum nu voi mai scrie despre stele,
Că sunt şi ele nişte muritoare,
Se ghemuiesc până se sting în ele,
După ce ard cu multă-nflăcărare.

În ani, peste vreo zece triliarde,
Vor fi cu toate veri în pragul iernii,
Aceste flori de noapte nu pot arde
Cât dragostea din ochii mei, eternii,

De care, când ai dat întâia oară,
Ca şi acum, când nu ai ochi să-i vezi,
Mă plâng, ştiind că poţi să-i faci să moară
Şi râd, ştiind că poţi să-i înviezi.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (12 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasa

Ochii tăi s-au pus pe slove şi cuvinte
Ca nişte albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,
Şi sugând mierea cărţii s-au îmbătat cu ea.
Halucinata ştiinţei, vino în grădina mea,
Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii
Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeşii.

Pământul umblă după tine să te soarbă
Cu vârfuri boante de iarbă oarbă.
Din sângele tău băut şi din sudoare
Pot să iasă alte poame şi feluri noi de floare.

Vino. Dinainte îţi voi desface pelinul şi romaniţa
Pe care le coace arşiţa.
Cu braţele şi pieptul voi despica poiana
Şi buruiana.

Voi ridica viţele fragede cu ghimpi de mărăcine
Ca nişte omizi lungi, lipite de tine,
Te voi strecura ca dintr-o plasă,
Dând foile şi umbra de o parte,
Cum ai făcut şi tu în carte,
Mireasă!

După ce te voi fi trecut şi apărat
De fiarele mici, de gâzele de un carat,
De şarpe, de lanţuri şi de metale
Vegetale,
O să mă laşi să-ţi pui inele de mâini, brăţări de picioare.
Şi alte veşminte, dogoritoare.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!