Să-i tai din gheare

Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ
au rămas doar nişte arcuri care închid pieptul
şi, ce ai mai putea face acum toamna
decât să baţi aerul ca apa în scocurile morii
şi să-ţi respiri nisipul din clepsidrele debusolate
în palme se scurtează liniile şi degetele rămân încovoiate
cearcănele ochilor sunt cearcăne de stele din nopţi spălăcite
ai ridurile adâncite subtil pe frunte
şi în picioare o lipsă ascunsă de echilibru

nu-i nimic că moartea se apropie senilă
în ţipătul păsărilor de noapte deasupra casei
ori murmurul veşniciilor iernii care te cheamă
tu vrei să rămâi acasă departe de ceţurile care-ţi curg pe retină
poate să-ţi şuiere vântul la fereastră
să-ţi fie trase săniile de cai înaripaţi
e un semn ca nu trebuie să fii pe drumuri
să te găsească moartea plecat
mai degrabă să-i pui busuiocul sub nas
să-i tai din gheare
şi să pleci în trombă
cu salvarea la spital
poate inima mai ţine în funcţiune ceasul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt palme ce ştiu să ocrotească, în care vrei să-ţi odihneşti sufletul. Sunt oameni predestinaţi să-ţi devină "acasă". Tu doar să ştii să-i recunoşti.

aforism de Sorin Şomandra
Adăugat de Sorin Şomandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

într-o noapte ruptă de îndoieli

Când se întoarce cu spatele
Nu mai văd şi partea din faţă
şi nu se cade să mă ridic de jos
mai mult decât o linie

nu sunt un găsit de ocazie
cu buzunarele rupte de căutare
totul se petrece într-o tăcere locuită

nu ştiu ce poate să se lipească
ca o dorinţă fără sens
oricum nu mă pierd de mine

iubirea e o plagă greu de vindecat
supusă aceloraşi greşeli
pe care le fac în fiecare zi
fără să mă gândesc prea mult

într-o noapte ruptă de îndoieli
pe care n-o mai poţi opri
şi tu guşti din amărăciune
şi nu spui nimic

nu uita să-ţi laşi privirea acasă
poate cineva descifrează orizontul
spre care mergem împiedicaţi
cu inima-n palme

lumea dă din cap şi se miră
cum se poate clădi ceva din bucăţi
strânse dintr-un oraş plecat în afară

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu rămâi mereu o primăvară!

Nu-i drept să-nceapă-n mine iarna,
să se oprească frumoasele ninsori
şi să-şi facă de cap gerul.
Tu mă aştepţi şoptitoare să-ţi răscumpăr iubirea
zidită-n câteva cuvinte prin care revin
scriu cu fosfor sub pielea prin care respiri
şi ovală ca semnul născut între genunchi
asculţi nespusul inimii care vibrează,
înghite nemişcarea şi bate oarbă la poarta
pe care s-a încrustat sărutul.

Lumina îmi scapără gheţuri de tăcere,
priveghez oglinzi îmblânzite de trupul tău,
mâinile lacome îşi caută darul fraged,
degetele închid mijlocul subţire
în cercul de foc unde dorinţele cuib îşi fac.

Umăr la umăr destrămăm timpul
şi prin el facem drum
în orice anotimp.
Tu rămâi mereu o primăvară!

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să-ţi spun

N-am să-ţi spun, pădure,
cum m-au încălzit ramurile tale,
în iernile de piatră îngheţată
când luna-n oglinda nopţii
îmi aşeza pietrele pe suflet şi râdea.
Am vrut să le rostogolesc pe drumuri
dar nu purtau nici un nume.

N-am să-ţi spun, iubire,
cum ţi-am verificat polii magnetici
lipiţi pe inima cuvâtului.
Am să incep să-mi sculptez dorul
pe porţile templelor.

N-am să-ţi spun, moarte,
bucuria pământului în care prefaci totul
şi-mi opreşti inima la clipa
în care o pasăre vine la geam
şi-mi fură singurătatea.

Numai tu, viaţă smintită,
cu ghimpi şi flori,
faci în fântâni ziduri,
construieşti cetăţi
pe care vrei să-ţi rămână însemnele,
şi ele se vor dărâma.

N-ai putea să mă păstrezi
cu certificat de războinic ne-nvins?
Nu în cuvinte scrise pe undeva,
necunoscute ori şterse,
ci uitat pe pământ, într-un timp
pe care acele ceasurilor
îl măsoară rotindu-se invers.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (22 ianuarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între noi fie-ne vorba

O surpare cât un cer dincolo de orizont,
o trusă de iubire cu instrumente sterilizate
care nu se pot folosi decât în dragoste
iar ce se întâmplă după aceea
lasă fructul oprit să se coacă.

Nu ştiu nicio limbă în care cuvintele,
să nu se ascundă după priviri,
în conturul lor femeia capătă forme
şlefuite în marmoră albă.

El ar dori să-i deseneze pe trup
clarobscurul ce estompează liniile
lăsându-i pe coapse muşcătura de mac
în cicatrici încă vizibile.

Mierea din gura ei am s-o beau
până ce vinu-i împrumută culoarea
şi-n părul ei coboară stele necunoscute.

Inimii nu poate să-i culeagă rodul
cu sămânţa de nemurire.

Între noi fie-ne vorba fierbinte
braţele de liană ce te încolăcesc
nu te mai lasă să respiri
decât aerul ei molipsitor.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să văd aerul pe care-l respiri. Vreau să-ţi văd inima bătând. Vreau să-ţi văd sufletul gol, să-ţi sărut sufletul gol! Vreau să văd cu ochii mei moartea ta! Vreau să mă lupt cu ea, s-o rog şi s-o înduplec!

Petru Popescu în Prins
Adăugat de Reliana Andra Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea – amanta trecătoare

Te-ai întâlnit cu moartea la fereastră
V-aţi salutat. Ea a plecat la drum...
Nu se grăbea, dar cum eraţi prieteni,
Ştia că nu vei vrea să pleci acum.

Ai invitat-o să serviţi cafeaua
Ori un pahar de vin de Murfatlar...
Ea a răspuns zâmbind: "Mă voi întoarce,
Nu ştiu în care zi din calendar..."

Era frumoasă, veselă... doar coasa
Lucea în suflet ameninţător,
Tu nu te-ai fi temut de ea fireşte.
Să-i stai alături ţi-ar fi fost uşor.

Te-ai dus cu ea, odată, la plimbare...
Ai sărutat-o... Un îndrăgostit!
În suflet i-ai lăsat însângerare...
Ea a oftat prelung şi te-a privit.

Pe cupidoniene umbre-n noapte,
Te-ai dus din nou cu moartea la plimbare.
Voiai s-o strângi în braţe... Mai aproape
Să-i simţi suflarea înfiorătoare.
Dar n-ai plecat cu ea... Tu laşi în urmă
Mereu atâtea clipe pământeşti...
Cetatea veşniciei se surupă
Şi moartea se întreabă unde eşti.

Vezi, tu zâmbeşti! Şti caât îţi e de-aproape
Şi talia-i tu poţi să o-nconjori
Însă o laşi să plece mai departe...
Aşa se-ntâmplă-n viaţă uneori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnicia din inimi

Nu sunt demnă eu, de-a fi ca voi...
Viaţa mi-e întinsă şi uitată-
-n tina ce pluteşte între noi...
Oare voi putea să fiu iertată?

Tu ridică-ţi braţul şi-am să-l prind
Sufletul de-ţi cere mântuire
În cetăţi de îngeri te cuprind,
Leapădă-te de nelegiuere!

Toţi plătim cu moartea într-o zi
Însă învierea nu-i departe,
Atunci spre Iehova vom pluti-
-n paradis şi dincolo de noapte

Rupe legământul care-ţi ţine
Inima în lanţ şi sufletul
Cu Iehova veşnicia va fi bine
Dar de vrei cu el o şti doar tu

El ştie să-ţi limpezească gândul,
Sufletului tău să-i dea lumină,
Căci curând al lui va fi Pământul
Şi cei de atunci fără de vină.

Veşnicia va rămâne-n inimi,
Teama şi tristeţea vor pieri
Nu or să mai fie-n lume patimi
Împreună, fericiţi vom fi.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te peţesc femeie

Să nu pleci aşa departe,
Nu ştiu cum să fac, să-ţi spun?
Îţi pot dărui o carte,
Dar nu pot acelaşi drum.

Am de dăruit cuvinte,
Poate par a fii puţine,
Dar, te rog, tu, ţine minte
E cam tot ce am la mine.

Nu pot ca să îţi promit,
Luna, stele de pe cer,
Aş minţi, nu vreau să mint
Şi apoi iertări să-mi cer.

Aş putea să spun nevrute
Şi apoi să fug cu tine,
Nici cuvinte n-am prea multe,
Şi tu ştii c-aşa-i mai bine.

Pot să îţi dau mii de flori
Să-ţi pun lumea la picioare
Şi să te ridic la nori,
Dar să nu-ţi iau ce te doare.

Nici măcar o veşnicie
N-am să pot să îţi ofer
Dacă tot îmi e să-mi fie,
Să nu-ţi dau, dar să îţi cer.

Îţi pot da a' mele mâini
Să te mângâie în noapte,
Capul să mi-l culci pe sâni
Şi să te dezmierd în şoapte.

Să m-abandonez cu totul
Tu, să faci ce vrei cu mine,
Să-mi plimb inima cu cortul,
Să o-adăpostesc în tine.

Mai pot face-o nebunie,
Numai eu aş fii in stare,
Să te cer, să-mi fii tu mie,
Uite aşa, o să vrei oare?

Vreau să te peţesc femeie
Cu ce am şi ce-mi rămâne,
Pune-mi inima sub cheie,
Nu pot astăzi, vreau de mâine.

Astăzi încă sunt hoinar,
Şi mă simt aşa de bine,
Port o zi în buzunar,
Şi-o petrec în ochi la tine.

Mă inundă a ta privire,
Nu ştiu ce să mă mai fac,
Lasă lumea, dă-mi de ştire,
Dacă ai liber un pat.

Nu cred c-ai inima rece,
Să mă laşi să dorm afară,
Nu ştii cine poate trece,
Şi mă fura, a câta oară?

Nu te las să pleci departe
Poate n-am să te găsesc,
Vreau să-ţi dăruiesc o parte,
Din preamultul te iubesc!

poezie de Mihail Coandă (12 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

Ziua urcă fără urme,
norii trec pe cer în turme
de la nord mai bate vântul
schimbă pe pământ veşmântul.
Caii soarelui-n galop
tremură ca frunza-n plop,
se strâng drumuri în amiază
cum cuvintele-ntr-o frază,
lungă şi alambicată
dintr-o noapte întunecată,

Ziua cu broboane-n frunte
urcă până-n culmi pe munte
şi priveşte-n zări spre mare
cum vin straturi de-nserare.
Doar un fluture minuscul
se îndreaptă spre crepuscul,
îşi aşteaptă-n pace noaptea
ştie c-o să-i vină moartea.
Se vorbeşte numa-n şoaptă
dup-o zi arsă, răscoaptă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu se mai poate întâmpla nimic

de va fi să murim
într-o noapte surdă cu ploaie măruntă
cu frunze care putrezesc pe drumuri
sufletele nişte copaci pe margine
se retrag împăcate în rădăcini

nu se mai poate întâmpla nimic
decât sunetul ploii pe pervaz la geam
nu mai dorim aproape nimic
doar liniştea despărţită de ceaţa care se destramă

undeva peste munţi presimt glasul iubitei
o fântână uitată pe drum
am fost împreună în deprimantele zile
acum gânditori nişte oameni brumaţi
avem sufletele plimbate prin toamne

şubrede picioarele se miră de unde au venit
măsoară drumuri cu stele pe cer
chipurile noastre aspre şi reci
au amprenta grea a trecutului

fug gândurile ude cu paşi de rouă
când în cuvinte de alean şi somn
se urcă stelele la locul lor şi pleacă
în umbra întunericului

simt cum inimile noastre nu mai bat la fel
şi sufletele au alunecat în hău

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (18 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Portret

Prind mai întâi ochii
apoi conturez întreg capul
indiferent ce mi s-ar năzări
doar gestica mâinilor mai contează
restul e culoare.

Orice personaj portretizat are fizionomia lui
surprinsă static ori în mişcare
acele lumini şi umbre aruncate
să-ţi dea senzaţia de viu
de ins aflat intr-o anumită stare
care se poate schimba în orice clipă
prin câteva trăsături de poziţie
Dincolo de acestea trebuie să-i pui
zâmbetul, tristeţea ori meditaţia
ca să i se intrevadă caracterul
ambiţios, viruent ori meditativ
la întâmplarile prin care trece
din interior să-i transpară sufletul
intuit de privitorul captivat
şi portretul e terminat.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 aprilie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire la patruzeci de grade celsius

Prima dată am făcut cunoştinţă cu moartea în copilărie
când câinele meu trăgea să moară
îi deschideam gura
îl forţam să mănânce
iubirea mea
sfera perfectă a unui zbârnel adunând soare pe fus
un triungi echilateral acum
chema acea perfecţiune care-ţi adumbreşte eu-l
poţi să-ţi arăţi ura faţă de cineva
doar forţându-l să trăiască
despintecându-i pieptul să-i arăţi că interiorul lui miroase a putreziciune
că
gata
dinăuntrul fiinţei totul s-a alterat
organele lui au
deja termenul de valabilitate expirat
ochii inimii deja au căpătat acea culoare opacă a câinilor umflaţi de pe marginea şanţurilor
putregaiul e doar un embrion care creşte în noi odată cu noi
dar cum poţi să-ţi arăţi dragostea
faţă de ţipătul disperat al celui ce vrea să moară
poate
doar murind câte puţin cu el odată
încercând din răsputeri să-i reciţi din disperarea hămăitului
purtându-i pe trup blana lui albă şi deasă la plus patruzeci de grade celsius
ironizând coada lui mişcându-se ca o pendulă
ori dându-ţi singur un picior în sentimente
ca să înţelegi astfel că toţi trebuie
să avem un stăpân.

poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio-ţi spun, dar...

Adio-ţi spun, dar ştii prea bine,
Că sunt minciuni, sunt vorbe-n vânt,
Oriunde pleci rămâi cu mine,
Chiar şi la capăt de pământ...

În amintiri am să-ţi găsesc,
Ochii şi privirea-aceea,
Deşi n-o să-ţi mai zăresc,
Paşii-ţi, străbătând aleea...

În poze vechi din vechi albume,
Totu-i la fel, nimic schimbat,
De-ar şti Trecutul, multe-ar spune,
Şi te-ar certa că m-ai uitat...

Prin suflet tot o să te plimbi,
Chiar dacă pleci cu tot, cu toate,
Asta nu poţi ca s-o schimbi,
Asta? Nimenea nu poate...

Adio-ţi spun, dar tare-aş vrea,
Să-ţi aminteşti dorul şi dragul,
M-aş face zid la uşa mea,
Să te opresc, să nu-mi treci pragul...

Dar cine-s eu să-ţi stau în cale?
O oarecare, vrei să spui?
Deciziile sunt ale tale,
Deşi le plâng cu stropi căprui...

Degeaba pleci, căci amintirea,
Rămâne-n inimă etern,
Tot ce eşti tu, visul, iubirea,
Îmi sunt cicatrici pe stern...

Adio-ţi spun, dar ştii prea bine,
M-aş face zid la uşa mea,
Să mai rămâi, rămâi cu mine,
Adio-ţi spun, dar... nu pleca!

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeşte-mi mâinile

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au ştiut să-ţi spună,
În care n-au putut să-ţi dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ţi le cerea
În dragostea,
În îndoiala,
În deznădejdea unei clipe...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ţi
Şi prea curând se duc de tot...

Dezleagă-mi sufletul de vină
Că în curând n-am să-ţi mai pot
Aduce-n mâini
Şi-n ochi
Durutul,
Târziul zâmbet de lumină...

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii,
Şi iartă-le dacă durerea
Că ţi-au plecat
Va fi mai mare
Decât norocul c-au venit.

Iubeşte-mi mâinile
Şi ochii
Şi iartă-le că n-au puterea
Din moartea lor
Să-ţi crească vieţii
Nestinsul zâmbet de zenit...

poezie celebră de Elena Farago din Şoaptele amurgului (1920)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeile pe care le-am iubit

Femeile pe care le-am iubit
au plecat
în alte ţinuturi.

N-au uitat nimic
au cărat şi aerul în poşeta de vise
în urma lor tăcerea
ca o biserică fără enoriaşi
şi fisura-n mine
pentru schimbul de aer.

Mirate că le-am avut,
mândre de norocul lor
de încărcătura de obiecte
ostentativ să le invidiez
să le pietruiesc drumul străin.
Eu le flutur un zîmbet
ca la nişte meduze
gata să se lipească de tine
să suferi, să compensezi suferinţa lor
să fie întotdeauna deasupra,
să-ţi vânture formele pline,
sa te coacă pe jar
cu pielea lor smăcuită.

Femeile pe care le-am iubit
rămân cu golul în zâmbet
de a nu mai iubi
şi irosesc trecutele trăiri
în braţele false
de ocazie.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (15 august 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i nimeni

Nu-i dor, şi nici durere în tihna ce te doare,
Ci-n ceasul ăsta parcă tot gândul ţi se pare
Că se topeşte-n greul unei adânci tăceri,
De n-ai mai şti de vieţii mai ai ceva să-i ceri...

... Şi nu ţi-ai fi în stare să te întrebi pe tine
De nu cumva în minte-ţi s-o fi gândind altcine
Târziu îţi pare-o şoaptă ce inima ţi-o strânge -
De mult, de mult, pe-o groapă doar vântul de mai plânge...
Din lunga-i depărtare atât de blând te cheamă,
Că nu-ndrăzneşti nici capul să ţi-l întorci, de teamă
Să nu cumva s-o sperii...

Şi când pe alte ţărmuri te-o înveli pământul,
Nu-i nimeni să-ţi audă măcar în vis cuvântul...
Şi când pe alte ţărmuri te-o înveli pământul,
Nu-i nimeni să-ţi audă măcar în vis cuvântul...
Şi nimeni să-ţi recheme blândeţea unei şoapte
Să-i lumineze-o clipă a gândurilor noapte...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţa neagră

Cineva şi-a uitat visele acasă şi plâng,
gândurile golite de conţinut aşteaptă,
când pleci prea departete nimic nu te mai apropie
stai închis în tine şi scoţi aburi pe gură
numai bucurie nu scoţi,
doar un amar care face din iubire un chin.

E neagră speranţa de rezultate palpabile
Inima rămâne lovită de însingurare.

Nu ştiu cum am gândit saltul,
dar îmi amintesc povestea altora,
am strâns în mine toate neîmplinirile de aici
şi am plecat să extind totul printre străini
încât am rămas cu sufletul rănit şi pustiu.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închiderea în vârstă

Deschid porţile labirintului,
povesteşte-mi despre zăvoarele lor
dacă poţi ajunge la ele dinăuntru,
dacă vrei să ieşi şi eşti epuizat
cum faci să te învingi,
sau rămâi acolo până se schimbă lumea?

Nimic nu mă sperie mai mult decât sechestrarea
închiderea în vârsta nevolnică şi slabă,
lipsa de argumente cu care să te îndupleci pe tine
înainte de a-l îndupleca pe Dumnezeu.

E ceva straniu în care-ţi vine să alungi iarna
şi să te hrăneşti cu toamnele în care crezi,
cineva să-ţi aducă fructele binecuvântate
la care să râvneşti păcătos şi să te abţii
înghiţând toate cuvintele care-ţi vin în gând
cu poezia lor cu tot.

Înţelege măcar tu imaginarule select,
mi se rupe inima de fiecare iubire
şi glăsuiesc cântecul iei sub stele,
dar nu mă lăsa niciodată să rabd mult
până-mi pierd simţurile dătătoare de viaţă
şi fac din mine un produs de consum
pierdut pe rafturile nesăbuinţei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată capricioasă

S-a schimbat, a devenit capricioasă,
nu-i mai încap ifosele în mişcări
încearcă totul sau nimic,
clipele i se năpustesc peste gânduri,
şi se încruntă când ne ia peste picior.

Proprietară a ochilor verzi
se simte obligată să-i plimbe necontenit
pe feţele noastre trase de căldură
cu remarci pline de sarcasm.

Are un decolteu îndrăzneţ pentru aspiranţi,
dar nu dă posibilităţi de apropiere
doar bretelele rochiei
mai cad din când în când
în semn de nepăsare
şi sunt ridicate nervos
cu priviri şirete.

Lumina curge
pe formele-i voluptoase.

Noi ne uităm unul la altul cu subânţeles,
dar ne observă fiecare mişcare
se ridica în vârful picioarelor
face o piruetă,
îşi ia rămas bun şi pleacă leneş şi provocator.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!